Pietre și Boabe Verzi

Aloha

După o călătorie de 35 de ore suntem pe Insula Mare (Big Island) din Hawaii. Să te întorci în timp este posibil, dar nu retrăiești ziua, ci e ca și cum ar fi o nouă zi. Zburând pe data de 20 de la Christchurch la Sydney, iar de acolo la Honolulu am traversat Linia de Datare Internațională și am ajuns tot pe 20, dimineața, ca și cum am fi primit o nouă zi. O zi pentru noi decizii, situații diferite. Dar înainte să te entuziasmezi prea tare, e un preț: mai târziu, vei pierde o zi, n-o vei mai trăi în întregime.

Am închiriat o garsonieră pentru patru nopți și în primele două zile am stat fără să facem nimic.

E confortabil să te întorci acolo unde știi cum merg lucrurile. Îmi jucau ochii în cap doar la gândul că mă întorc pe pământ american; știi unde să găsești magazinele, și ce poți să mănânci, și unde, și ce se așteaptă de la tine. Și totuși, Hawaii e mai mult decât atât.

Într-o seară am plecat la plimbare pe faleză și am găsit un concurs de canoe. Oamenii își așteptau rândul la cursă; femeile aveau părul lung strâns în coc sau în coadă, copiii înfofoliți în prosoape își urmăreau părinții... Mi-a plăcut să mă uit la ei, așa cum stăteau pe plajă.

Sunt multe lucruri de făcut în Hawaii, dar alegem să ne ducem la plaja cu olivine. Am condus în mașina închiriată aproape două ore cu o viteză maximă de 80 km/h pe un drum întortocheat până la o parcare aproape de mare. De aici ar trebui să mergem încă o oră. Oameni întreprinzători așteptau în mașinile lor cu tracțiune pe patru roți și-ți ofereau un drum hâțânat de 20 minute pentru 15$ de persoană. Ne-am hotărât să mergem pe jos ca să putem să facem poze. 

Bătea un vânt de te punea jos și eram mereu stropiți cu spuma valurilor ce se spărgeau de stâncă, făcând să ni lipească pielea și părul. Drumul era un amestec de piatră goală, pământ roșu sau gropi, unde puteai să-ți rupi cu ușurință osia de la căruță. Pe când încercam să-mi protejez fața de rafale, mi-am dat seama că în locurile adăpostite de iarbă sau pietre e un strat subțire cu nuanță verzuie. Olivine! Hai să spunem că am văzut și să ne întoarcem înapoi! Dar nu, tot înainte. Întâlnim niște oameni care se întorceau agale, suntem depășiți de niște mașini. Dintr-o dată, parcă nu mai e așa o idee proastă să fi luat mașina. Din fericire, se oprește una și ne ia pentru cinci minute.

Coborâm din mașină lângă o eroziune în potcoavă de cal. Imediat ne dăm drumul pe deal în jos, copiii își scot sandalele și-și îngroapă picioarele în nisipul verde maroniu.

 Cealaltă familie din mașină vine încet, se oprește și se întoarce înapoi. Presupun că terenul abrupt crește tensiunea cuiva. De-abia am ajuns și nu vreau să mă grăbesc. Suntem recunoscători pentru că ne-au luat, dar la o adică, ne întoarcem pe jos. Așa că facem poze, strigăm, râdem, ne jucăm cu nisipul printre degetele de la mâini și picioare. E mult mai fin decât cel din Galapagos. 

Olivina, sau peridotitul, este o piatră semiprețioasă care se formează în lavă atunci când se răcește. Îi trebuiesc niște condiții speciale, așa că nu o găsești la toți vulcanii. E un semn care interzice să iei nisip de pe plajă și mă gândesc: fără semn și fără șoferii de taxi, n-ar mai avea nici o plajă, având în vedere că e doar un mic golfuleț. Totuși, fără să vrem, am luat cu noi niște nisip: cel care s-a lipit de picioarele noastre atunci când ne-am grăbit la mașină, pentru că ne-au așteptat. Mahalo, mulțumim!

Într-una din zile ne plimbam și vizitam satul Holualoa, uitându-ne la casele vechi transformate în galerii de artă. Maria a observat un coafor și a intrat să întrebe de prețuri și dacă putem să ne tundem (cu excepția Ilenei, toți aveam nevoie). Am fost întâmpinați de Dinah Kunitake (pronunțat Daina) și în timp ce așteptam să ne vină rândul, ne-a oferit să ne uităm pe o carte pe care o făcuse despre familia ei, cei doisprezece frați și familiile lor. Cum s-au mutat aici bunicii ei din Fukuoka, Japonia și au cumpărat o fermă. Cum părinții lor au muncit din greu și despre valorile pe care le-au instilat. Cum toți frații au călătorit în viața lor și, cu o singură excepție, s-au întors să locuiască în Kona. Fratele cel mai mare are grijă de fermă, crecând cafea și mâncare de pus pe masă. I-am ascultat poveștile din copilărie. Ne-a atras atenția să nu cumva să luăm ceva de pe insulă, pentru că aparțin locului, iar spiritul lor nu se va odihni în casele noastre și ne va face tot felul de necazuri, până când se va reîntoarce. În timp ce stăteam de vorbă, aflând ca mergem prin lume, ne-a oferit să vizităm ferma. 

A fost cel mai plăcut tuns pe care l-am avut vreodată. 

După ce ne facem bagajele și încărcăm mașina, conducem spre coaforul lui Dinah unde ne așteaptă unul din frații ei să ne ducă la fermă. Mergem printre copaci și tufișuri pe un drum abrupt, șerpuitor, pietruit cu bucăți de lavă. Ferma este o colecție de clădiri și suntem întâmpinați de una din surori și de alți doi frați.

Copiiilor li se dau niște coșuri cu un fel de hamuri speciale, cârlige făcute din crengi de cafea și li se dau instrucțiuni să culeagă fructele târzii.

Acum nu-i vremea pentru fructe coapte, mai ales că acum trei săptămâni tufișurile erau albe de floare, dar tot am mai găsit câteva. Am găsit și câteva flori, albe cu un miros puternic de vanilie, dar mai aspru.

Anatomia fructului de cafea este aceasta: în pulpa roșie se ascund două semințe, numite boabe albe, din cauza pergamentului care învelește boabele verzi. Acestea sunt cele care vor fi prăjite. După ce sunt culese, fructele sunt turnate într-o mașinărie care le dezghioacă,

coaja roșie mergând la compost, iar boabele albe se duc purtate de apă într-un rezervor unde se vor macera și vor fi separate de cele uscate, care plutesc.

 De aici vor fi transportate spre o sita zguduită, care le separă de apă și ușurează culesul eventualelor gunoaie. 

Apoi sunt lăsate la uscat cinci zile pe un acoperiș rulant (dacă plouă, îl rulează sub un adăpost) și sunt greblate zilnic, pentru a fi uscate uniform. 

Când sunt bine uscate trebuie separate boabele verzi de pergament, o pieliță albă, și acum sunt bune de depozitat.

Cafeaua are mai multă cafeină dacă este doar ușor prăjită. După ce o prăjesc, o macină, o împachetează și-i pun etichete.

Pe ecranul acesta este doar un paragraf descriind procesul prin care cafeaua ajunge să fie transformată în ceva recongnoscibil. În realitate, este un mod de viață, cu multe ore de muncă și multe griji pentru gândacul care poate infesta plantele, pentru îngrijirea tufișurilor, să le taie cum trebuie, ca sa aducă cât mai multe roade, să le ude (au în plan să construiască un sistem de filtrare a apei de la rețea pentru a scoate chimicalele), să fertilizeze solul în mod natural, griji dacă au oameni suficienți la cules, și tot așa. Una din griji au rezolvat-o, pentru că folosesc energie solară. Din trei saci de fructe obțin un sac de boabe albe. După ce scot coaja albă, au cu 20% mai puțin. Prăjitul mai pierde 20%. Dacă pornești cu 100 kg de fructe, obții 20 kg de cafea prăjită.

În timp ce ne arătau toate lucrurile de la fermă am văzut stoluri de papagali, zburând de la un copac mango la altul (și mănâncă toate fructele), pui sălbatici, am mâncat fructul unui arbust pătlagină (ca un fel de roșie portocalie țuguiată, era acră), guava havaiană (ca niște corcodușe roșii) și nuci macadamia, pe care le-am crăpat chiar noi.

  Fiecare frate are un rol, lucrând împreună și fiecare ne-a povestit partea lui, ajutându-ne să înțelegem cum funcționează toate. De unde eram noi se putea vedea plaja cu toate clădirile moderne. Le-am spus că ar putea să vândă pământul pentru priveliște, dar mi-au spus că ferma este a bunicilor lor, ei au cumpărat-o pentru ca nepoții lor să aibă un loc unde să trăiască. Se întrebau dacă generația următoare se va întoarce să lucreze ferma, sau dacă o vor păstra...

La sfârșit am băut o cafea, inclusiv copiii. Adulții au apreciat-o pentru gust și aromă, foarte bună și diferită de altele (o să trebuiască să-ți imaginezi, sau poți să o cumperi de aici http://konaroast.com). Îi suntem recunoscători lui Dinah și familiei ei pentru primirea făcută.

Mulțumim Dinah!