Călătorind în jurul insulei de sud

Răsărit în Kaikorua

Mihai: Călătorind în jurul insulei de sud din 19 martie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

Ei pronunță Kaikorua precum Calcutta. Suntem într-o excursie să vedem balenele, vorbesc despre regiune și foarte des aud Calcutta. Și mă întreb ce fac balenele în India. Până la urmă mă prind și chiar începe să-mi placă excursia. A fost un succes total, părea că urmează un scenariu, ca și cum balenele ar fi știut unde să aștepte, delfinii se jucau atunci când le venea rândul, albatroșii zburau atunci când nu se întâmpla altceva mai important. Iar la pauză ne-am apropiat de țărm să vedem alte păsări și leii de mare de Noua Zeelandă. Am văzut patru balene, de foarte aproape și ele s-au mișcat perfect, făcând acele mișcări cu coada, imaginea caracteristică ce este atât de greu de fotografiat. Acum mai avem doar o sută de fotografii.

Albatro în Kaikorua

Asta a fost prima zi pe drum. Am plecat din Christchurch așa cum plănuisem, am închiriat o rulotă poreclită Marele Urs, cucoana care mi l-a predat glumea că nu o să pot să depășesc limita de viteză. Rulota e uriașă, înceată și foarte zgomotoasă, dar în spate are tot confortul, șase paturi, 8-10 locuri, trei mese, două încălzitoare, o mulțime de prize, aer condiționat (n-am avea nevoie de el niciodată aici), o bucătărie cu de toate, și o baie în miniatură cu duș, wc și chiuvetă. Are 11 ani și 422 000 km! La început părea să nu meargă de loc, tot încercam să-l pun în viteza a patra dar făcea un zgomot îngrozitor, ca și cum l-aș fi pus în a doua, iar în viteza a cincea era cel mai rău. Am realizat că nu am nici o șansă să ating viteza limită de 100 km/h. Mașinile din spatele meu deveneau nerăbdătoare. Pe scurt, după vreo oră mi-am dat seama că eram deja în viteza a cincea, că prima viteză merge doar până la 5 km/h, a doua până la 10, a treia 15-20. După asta e a patra, cu până la 40 și a cincea tot ce poate da. La 90 km/h mașina făcea un zgomot infernal și la 97 ajungea la 3000 de rotații pe minut. Va mai trebui să treacă încă o zi ca să văd abțibildul lipit pe parbriz, chiar în dreptul ochilor mei: „viteza maximă legală pentru acest vehicul este de 90 km/h“.

Viteza maximă postată pe parbriz

După prima sută de kilometri, ajungem în dreptul unei construcții, o mașină mă depășește cu viteză, aruncă o piatră și-mi crapă parbrizul!.

Oricum, mai ales când ai un grup de cinci oameni, așa e cel mai bine de călătorit prin Noua Zeelandă, suntem complet independenți, ne putem opri oriunde, nu trebuie să rezervăm camere la hotel. Avem rulota pentru 14 zile, 13 nopți. Putem să stăm la unul din campingurile oficiale, să le folosim bucătăriile, băile, prizele. Costă cam 70$/noapte (taxează pe persoană) dar merită toți banii. După prima noapte în Kaikorua o luăm spre interiorul insulei și traversăm munții spre coasta de vest. Un peisaj superb chiar și pe ploaie. A fost distracția noastră principală pe tot parcursul călătoriei. Nu ne-am plictisit nici un moment, se schimba mereu, surprinzându-ne și fiind cel puțin frumos, dacă nu mai mult. Vegetația se schimbă pe măsură ce mergem. Copacii, pădurile, dealurile, munții, pârâiele, râurile, lacurile, oceanul și în mod special norii și razele soarelui trecând printre toate se combinau într-o infinitate de variații. Drumul era mereu în condiție perfectă, cu greu întâlneam alți oameni sau mașini. După o vreme ne-am obișnuit cu zgomotul rulotei și am început să ne relaxăm.

Noua Zealandă: peisaj

Căprioare, numai căprioare

Noua Zealandă. Din nou

A doua zi la Hanmer Springs a fost mai scurtă din cauza ploii. A treia zi a fost lungă, trecând munții prin trecătoarea Lewis, ajungând la Punakaiki, Greymouth și într-un final, la Hokitika. ne-au plăcut pietrele clătită, coasta oceanului și vremea perfectă. Era așa de limpede cerul că puteam să vedem muntele Cook și Tasman în fundal. După calculele mele ar fi trebuit să mai conducem vreo 200 km pe drum sau poate doar 100 km după cum zboară cioara, și totuși le puteam vedea foarte clar. Incredibil.

Detaliu al pozei de deasupra  cu munții în mijloc

În Hokitika am văzut cum apune soarele în ocean și a doua zi am vizitat sătucul. Am fost surprinși în mod plăcut de vizita la Centrul Kiwi Național, am aflat multe despre kiwi, pasărea tuatara și despre țipari, copiii chiar au ajutat să-i hrănească. Când am plecat am luat niște autostopiști, Ben (19) și Lesley (18), canadieni, care făceau turul Noii Zeelande pentru șase luni. Independent. Doar bucata asta de drum o făceau împreună. Pentru restul drumului au fost „pierduți“ în spatele rulotei, vorbind cu copiii. După două ore am ajuns la noua noastră destinație și ne-am luat rămas bun de la ei. 

Apus de soare în Hokitika

La 180 de grade răsăritul lunii

A doua zi dimineața, din nou răsare soarele

Hrănind țipati. Da, chiar așa.

No comment

Coasta de vest a insulei de sud a Noii Zeelande are șase parcuri naționale uriașe. Împreună au fost declarate Monument al Umanității datorită minunățiilor pe care le cuprind. Este și o mică componentă culturală, acestea fiind zone tradiționale maori, dar cinstind vorbind, eu cred că parte este doar politică. Dar natura este superbă și specială. Sunt câțiva ghețari care sunt unici, principalii fiind Franz Josef și Fox. Sunt la cele mai joase altitudini și latitudini, ceea ce îi face ușor accesibili și de comercializat. Au reprezentat o atracție pentru turiști din secolul al 19-lea. Am vizitat Franz Josef în după-amiaza celei de-a patra zi, având programul liber pentru următoarea. Exista posibilitatea de a vrea să petrecem mai mult timp în zonă, poate să facem o excursie organizată sau să facem altceva precum skydiving sau parasailing, sau să mergem cu elicopterul, etc. O excursie obișnuită, am mers 90 minute, a fost cam dezamăgitoare, n-am putut nici un moment să vedem foarte bine. Am forțat bariera și am mers mai departe. Eram sfătuiți într-un mod foarte serios să nu o facem, dar nu era interzis. Făcând aceasta am reușit să vedem ghețarul și a fost suficient, deja ne doream să-l vedem pe următorul.

Franz Joseph

Am plecat târziu a doua zi, doar 29 km până la ghețarul Fox. În curând am văzut un cuplu de autostopiști, ne-am oprit să-i luăm, erau aceeași. Lesley și Ben vor petrece următoarele 10 ore cu noi, buni tovarăși de drum. Când am întrerupt la un moment dat conversația Mariei cu Lesley, mi-a spus că „au distracția cea mai faină din lume“. Am vizitat împreună lacul Matheson, ghețarul Fox și am călătorit 300 km sud pe coasta de vest către Haas și înapoi spre est, prin munți la Wanaka. I-am lăsat în centrul orașului, aveau acolo prieteni și intenționau să stea mai mult.

Fox Glacier

Mount Cook

Lake Wanaka

Cea de-a șasea zi, duminică, ne-am odihnit. A plouat tot timpul, și deși mi-am dorit să facem o excursie scurtă de vreo două ore pe munte, a fost imposibil.  Odihna și pacea și liniștea unui camping pustiu ne-au ajutat să ne reîncărcăm bateriile.

Luni eram înapoi pe drum. Aveam de mers puțin mai mult de o oră până în Queenstown, dar era un drum superb și în același timp, ne solicita toată atenția. După câteva ore în oraș am pornit spre Te Anau, poarta de intrare în Milford Sound.

Dacă ar trebui să numesc un motiv pentru a vizita Noua Zeelandă, acesta ar fi unul. Sunt destule fiorduri frumoase în această zonă, multe numite în mod incorect „sound“ (canal de apă sărată). Milford e cel mai cunoscut, este mult mai ușor accesibil decât celelalte, suficient de lat cât să poată intra vasele de croazieră și este punctul terminus al drumeției Milford, 53 km ce pot fi parcurși în 4 zile, în general considerată ca fiind cea mai frumoasă din lume. Pentru noi aceasta nu era o opțiune, nu suntem entuziaști ai exercițiului fizic și trebuia să ne fi făcut rezervare cu multe luni înainte. Dar drumul până la Milford este considerat, de asemenea, ca fiind cel mai frumos din lume. Ne recomandau să luăm un autobuz, pentru că este periculos să conduci, este atât de frumos, încât șoferii pierd controlul mașinii și ajung în prăpastie în timp ce admiră peisajul. Șoferii de autobuz trec prin antrenamente speciale și au o licență specială pentru a conduce pe acest drum. Da, dar pentru noi ar fi costat cu mai mult de 400 $NZ (comparând cu 65$ pentru benzina pe care deja o pusesem în rulotă). Am plecat din Te Anau în cursul dimineții celei de-a opta zi. Aveam croazieră la ora 15 și am parcurs 122 km în aproape 5 ore. Ne-am oprit de nenumărate ori, făcând poze și admirând peisajul. A fost o zi superbă, de-adevăratelea perfectă. În fiord vremea se poate schimba foarte repede, plouă în fiecare zi, aproape 7 metri pe an, iar ploaia îmbogățește peisajul cu o mulțime de cascade. Ca de obicei umbrele și norii sporesc frumusețea pământului. Dar când am fost noi n-a fost nici măcar un norișor. Era probabil cea mai frumoasă zi pe care o avuseseră în ultimii ani. Cascadele erau aproape secate, soarele se reflecta în apă și bloca priveliștea. Totuși a fost o croazieră de 90 minute frumoasă, apoi un drum rapid de două ore până la Te Anau.

În drum spre Milford Sound

Milford Sound, de la nivelul apei

am avut o poză ca asta pe computer pentru doi ani, acum am făcut-o eu cu mâna mea

Pe barcă ne-am întâlnit din nou cu o familie de indieni din Delhi, prima oară îi văzusem la Franz Josef. Ioan a discutat îndelung cu ei despre școală și călătoria noastră. Mama este imunolog în New Delhi. Fiul, adult, ne-a ajutat să ne facem poze de familie.

De fapt sunt două „sounds“. Pe lângă Milford, turiștilor li se dă voie să viziteze și Doubtful Sound, mult mai mare, mai puțin accesibil, mult mai departe. Oamenilor le place mai mult unul sau altul, am primit sfaturi ce se contraziceau de la alți călători și până la urmă am decis că cel mai bine este să vedem cu ochii noștri. Călătoria până la Doubtful se face doar în grup organizat, o călătorie cu barca de 40 minute, un drum cu autobuzul de 40 minute prin trecătoarea Wilmut, apoi croaziera în sine și drumul de întors. Am primit gratis să petrecem o oră la hidrocentrala Manapouri. Povestea ei e frumoasă, și-au dat seama încă din 1904 că pot să se folosească de diferența de nivel de 174 m dintre lacul Manapouri și Doubtful sound ca să producă electricitate. A fost construită în anii ’70. Construcția a fost influențată de prima mișcare publică de a proteja mediul înconjurător din Noua Zeelandă și probabil din lume. Până la urmă politicienii au cedat și hidrocentrala a fost construită sub pământ și trebuie să mențină un nivel al apei în lac apropiat de limitele naturale. Aici plouă între 5-6 m pe an, este suficientă apă, dar bineînțeles că sunt varianții și ei trebuie să se adapteze. Este un colț îndepărtat al țării, abia sunt oameni pe aici, electricitatea produsă aici reprezintă 14% din producția totală a Noii Zeelande, ar putea cu ușurință să acopere nevoile insulei de sud. În schimb merge aproape în întregime pentru producerea aluminiului în Bluff, la vreo 200 km depărtare.

Manapouri uzina electrică

Pasul Wilmot, cel mai scund din Alpii de Sud

Doubtful Sound

Doubtful Sound se întâlnește cu marea Tasmaniei. Căpitanul Cook a petrecut o lună aici

Da, asta e Noua Zeelandă

A fost o zi lungă și frumoasă și în final votul nostru pentru cel mai frumos sound a fost pentru Doubtful, chiar dacă costul a fost de trei ori mai mare. Am aflat în timpul călătoriei că în spatele unui anumit munte este un lac foarte frumos și un peisaj superb. Putem să-l vedem doar cu un elicopter privat. Cum, necum, Steven Spielberg a auzit de locul respectiv și s-a hotărât să filmeze acolo Jurassic Park. Au venit cu o grămadă de echipament și au pregătit totul. Apoi a început să plouă. Echipajul și actorii au așteptat răbdători să se oprească ploaia. După o lună de ploaie continuă Spielberg și-a pierdut răbdarea și a mutat pe toți și toate în Hawaii!

Istorie în Noua Zeelandă. a fost o dată un tren în Lumsden, acum au un hotel. Suntem în drum spre Dunedin

Ziua următoare am pornit spre est, spre Dunedin, cel de-al doilea oraș ca mărime din insula de sud. Pentru mine are o semnificație specială, am auzit de multe ori despre el în timpul formării mele profesionale, studii de boli mentale făcute aici în anii ’70 și rezultatele reprezentând o mare parte din ceea ce știm despre epidemiologia psihiatrică. Este un oraș de vreo 100.000 de oameni, se spune mai scoțian decât Scoția. Nu ne-am dat seama prea bine de asta, erau ceva pregătiri pentru Sf. Patrick prin centru, altfel, nu prea mult. Gara este considerată ca fiind cea mai fotografiată clădire din Noua Zeelandă, construită la sfârșitul secolului al 19-lea — e drăguță. Nu mă puteam opri să nu mă gândesc că orașul meu natal are probabil vreo două sute de clădiri mult mai impresionante decât aceasta, dar nimeni nu pare să observe. O altă atracție pentru Dunedin este că are în mod oficial „cea mai abruptă stradă din lume“. Am ajuns la baza ei și am fost singurul care și-a dorit să urce pe ea până sus, a fost un exercițiu fizic bun. Magazinul care vindea certificate celor care se cățărau pe ea era deschis, dar nu era nici un vânzător.

Gara din Dunedin

St. Patrick în Dunedin. Un adevărat chilipir.

Dunedin, cea mai abruptă stradă din lume

Pentru a vizita peninsula Otago am făcut o excursie de vreo jumătate de zi din Dunedin. A fost un drum greu și frumos de-a lungul coastei. Am avut de nenumărate ori senzația că noi și rulota vom sfârși în ocean, cred că a fost mult mai epuizant decât drumul spre Milford. Am văzut din nou niște peisaje superbe și am învățat despre albatros. Și ca să pună capac la toate, Marele Urs a demonstrat ce poate să facă pe una din cele mai abrupte străzi din Dunedin. O stradă normală, era cel mai scurt drum către parcul pentru rulote și dintr-o dată a devenit chiar înclinată. Rulota pur și simplu nu mai putea să meargă, alunecam înapoi iar motorul se oprea în viteza a doua. Până la urmă am reușit să trecem în viteza întâi (!) cu 3-5 km/oră. Pe noi ne treceau toate sudorile pe locurile din față și doar ceva mai târziu am aflat de la Maria cât de îngrozitor a fost pentru ei în spate.

Albatros în Otago

Vântos dar foarte frumos

Apus, copac, ocean, Ileana.

Deja eram foarte obosiți, nopțile scurte, drumurile lungi și o supradoză de peisaje frumoase ne-au pus capacul. Ne-am hotărât să ne întoarcem mai devreme în Christchurch. A fost bine să petrecem câteva ore în oraș, am vizitat chiar și muzeul Canterbury, am aflat despre moștenirea Maori, despre abuzurile Moriori și despre primii ocupanți englezi. Din nou mă întreb, ca și pentru alte lecții de istorie, oare ce ar fi fost dacă? Maorii au ajuns pe aceste pământuri acum 800 de ani și li s-a dat totul de-a gata. Le-au trebuit 300 de ani să omoare și să mănânce toate păsările moa, apoi au început să devină agricultori, să pescuiască și să facă războaie între triburi. Poate că s-ar fi omorât unii pe alții până acum, dacă n-ar fi venit europenii și să o facă ei. Moriorii au o poveste interesantă, aparent ei provin dintr-un trib Maori care a emigrat pe insulele Chatham, un loc unde nimeni cu mintea întreagă ar alege să locuiască. Se află la 870 km est de Noua Zeelandă și clima este descrisă ca fiind „un șuier continuu de vânt, pătură de nori în permanență, foarte puțin soare, ierni ude și veri umede“. Trăind în izolație pentru câteva sute de ani au dezvoltat o societate egalitariană și pacifistă, bazată pe vânătoare, pescuit și culesul produselor sălbatice… Descoperite în 1791 de corabia Chatham, au fost afectați de pierderea focilor, de lipsa imunității la bolile europene, au fost luați drept sclavi de către Maori și unii „oameni de știință“ europeni precum și mitologia maori prezentau pe moriori ca fiind o rasă inferioară (în secolul 20). Aparent au fost eradicați în 1930. De curând niște antropologi au putut să identifice o mână de moriori care habar n-au de moștenirea lor și sunt amestecați în societatea neo-zeelandeză. Un muzeu super! Am învățat de asemenea și despre Antarctica, despre păsările Noii Zeelande, despre cele trei cutremure majore ce au zguduit insula de sud anul trecut și am văzut o casă decorată cu mii de scoici.

Pe coastă spre Dunedin

Cineva a greșit planurile, nu era nici inundație nici sezon ploios

Grădină botanică în Christchurch

În sfârșit am găsit un muzeu!

Faimoasa casă cu scoici

Am luat iTouch-ul cel nou pentru Ioan și ne-am donat hainele de iarnă la Armata Salvării, în același sac în care le și cumpărasem. Nici măcar nu le-am purtat, dar tot cred că a fost o bună cheltuială de 40$. Am petrecut ultima noapte la un hotel lângă aeroport și la ora 6 dimineața ne-am luat rămas bun de la Noua Zeelandă.