Alte Părți din Bali

Valuri albastre la Gili Meno

Calitatea plajelor e variabilă, de la un țărm pietros, dar cu valuri bune pentru surf în Uluwatu (Uluatu), la nisipoasă cu corali în Gili Meno (Ghili Meno),

la perfectă în Kuta. 

Plaja e plilnă și de turiști și de localnici. Se adună la apusul soarelui, cumpără mâncare de pe stradă, mănâncă, beau bere, joacă fotbal, fac surf pe ultimele valuri ale zilei. Am văzut și un concurs pentru alegerea salvamarilor.

Aproape că am avut nevoie de unul. Valurile aici vin în serii: marea e liniștită, apoi ceva valuri mici, apoi patru sau cinci uriașe, își învârtesc berbecele, punându-i în mișcare pe surferi.

Ioan, după lecția lui de surf, încerca să facă poze cu interiorul valului. Și-a dat seama de pericol și s-a scufundat, a ieșit pentru o gură de aer, s-a scufundat din nou, înaintea celui de-al doilea val. Pe față i se citea indecizia, nu putea să atingă fundul iar valurile  îl duceau în larg, a încercat să înoate, dar a trebuit să se scufunde din nou, pentru ca valul să nu-l dea peste cap.

Mihai și Valul

Salvamarul pornise sa alerge, dar Mihai era mai aproape, l-a prins de mână și cu mult calm l-a ajutat să iasă. Eu urmăream fiecare mișcare de pe mal, părea încrezător și în control, dar chiar cu câteva minute mai înainte Mihai fusese luat pe sus de un val și și-a pierdut o bucată de piele la impactul cu nisipul. În final Ioan era trist că pozele lui de sub apă erau negre!

Bali este primul loc unde m-am înscris la clase: de gătit și de pictat batic.

Desak, o tânără la vreo 25 de ani, ne-a dus prin piață, oprindu-se să ne arate legumele pe care urmează să le folosim: ghimbir, un alt fel de ghimbir, mai mare și mai aspru, turmeric alb și galben, ardei iute și dulce. Ne strecurăm printre vânzătorii de haine, care abia acum își deschid tarabele, către vânzătorii de mirodenii: piper alb și negru, coriandru, nuci candel (seamănă cu nucile macadamia), șofran, semințe sau prafuri, de care îți trebuie. Peste tot prin piață sunt femei care vând mâncare învelită în frunze de banane: orez lipicios cu zahăr de palmier, mingiuțe de casava cu nucă de cocos, orez simplu sau cu o mâncare pe deasupra. Tot aici poți să găsești pește proaspăt, uscat, pastă de pește. Puțin mai încolo e zona pentru tofu, în găleți, tăiate bucăți ca brânza, să-ți alegi pe care îți place.

Clasa a constat în mărunțirea legumelor (gata curățate și porționate) și transformarea într-o pastă. Mâncarea balineză are două ingrediente de bază: sosul de șofran (care nu are nici un fir de șofran în el) și sosul balinez (aceleași ingrediente, plus pastă de pește fermentat și semințe) . Dacă vrei supă, fierbi apă, adaugi două linguri de sos balinez, ceva fidea, salată și ești gata. Dacă vrei orez galben, amesteci orez fiert în apă cu sos de șofran și ești gata. O salată de fasole verde? Iei fasolea și o opărești, adaugi sos balinez și ești gata. Nimic mai simplu. Sosurile țin în frigider pentru o săptămână și ceva mai mult în congelator.

Pictatul pe batic nu era în stil tradițional indonezian (acesta se aseamănă cu ouăle închistrite: pui ceară, vopsești, scoți ceara, pui alta nouă, cu alt model, și tot așa). Ce am făcut îmbina elemente de acuarelă cu pictat succesiv cu ceară și culoare, ceara fiind scoasă o singură dată la sfârșit. A cerut foarte multă concentrare și trebuia să știu de la început cum vroiam să arate la sfârșit.

Atelierul de pictat batic.

Produs final ud.

Lucrul cel mai greu pe care l-am făcut a fost la Tree Top Adventure. O distracție foarte turistică! În Grădina Botanică, un parc uriaș prezentând flora locală, este o bucată de pădure în care sunt înșirate cabluri de oțel. După ce am plătit intrarea (bilete nereturnabile, în caz că ți se face frică) ne-am primit fiecare harnașamentul și cinci minute de instrucțiuni. Unde vedem o bandă roșie, prindem o carabină, unde sunt două, două carabine, iar una albastră înseamnă că trebuie să prindem scripetele cu care o să alunecăm pe zip-line. Trebuia să avem în permanență o carabină prinsă de un cablu și să fim atenți să facem lucrurile în ordine. Tipul care se ocupa de grupul nostru ne spunea dacă nu am făcut ceva bine. Am ales să mergem în crescendo, de la circuitul Verde,la Portocaliu, la Albastru, Roșu și Negru, cel mai greu. Ne-am mutat din apropierea pământului până în vârful copacilor, de la mers pe sârmă, la pășit pe bucăți de lemn, la bârne ce se leagănă, la cățărat pe plase, la alunecat pe zip line, până la cel mai greu pentru mine: săritul ca Tarzan. Am început împreună, copiii înainte, cațără-te, asigură o carabiniera pe platformă, asigură cea de-a doua pe traseu, deschide-o pe cea din urmă, pășește pe ce ai în fața ta, mută-te pe noua platformă, asigură-te acolo cu carabiniera goală, desfă-te de pe traseu, mergi mai departe..

Mi-e frică de înălțime, atât de tare, încât uneori trebuie să merg în patru labe, dacă vreau să văd priveliștea. Dar nu aici. Gândul că am un ham în jurul corpului, două carabiniere groase de aluminiu, cabluri de oțel de un centimetru diametru din fire de oțel împletit îmi dădea o încredere ghidușă. Distanța mereu crescătoare între pământ și tălpile mele nu mă deranja. Ne așteptam unii pe ceilalți să terminăm traseul și să ne mutăm la următorul. Nu ne grăbeam. Mihai a fost primul care a renunțat; s-a distrat un pic, dar acum voia sa ne filmeze experiența noastră. Ileana a fost următoarea. Pentru ea, înălțimea era o problemă. S-a dat jos în mijlocul unui traseu și am felicitat-o pentru că a știut când să renunțe. 

Maria, Ioan și cu mine am continuat. Încercările erau variante ale celor de la început, dar puțin mai mobile și la o mai mare înălțime. Ne-a plăcut să ne dăm cu zip-line, să zburăm prin aer, așezați ca pe un scaun în hamurile noastre. După circuitul roșu, Ioan n-a mai avut voie să continue pentru că nu era suficient de mare, greutatea lui fiind prea mică pentru a-l purta prin inerție în traseu. Eu eram obosită, consideram că am avut suficentă distracție și m-am hotărât să mă opresc. Maria, fata mea care nu voia să se scoale de dimineață pentru că nu înțelegea ce poate să fie distractiv într-o astfel de aventură, voia să termine. Și deși corpul meu îmi spunea că nu am suficientă energie, mi-am schimbat gândul și am dat totul. Știam că e un joc, nu pierzi, nu câștigi, doar o întrecere cu mine însumi și un exemplu pentru copiii mei să facă cât pot de bine. Piatra mea de încercare: să mă arunc în gol, legată de o frânghie elastică, ce m-ar proiecta pe o plasă de care să mă prind. În fața noastră era un vietnamez care își făcea curaj și îi studia pe cei care săreau. El a ajutat-o pe Maria și i-a ținut frânghia ca să se poată asigura de ea. Apoi ea a sărit pe frânghie, el i-a dat drumul și următorul lucru, Maira se ținea de plasă, uitând să țipe. Vietnamezul a rămas mut, nu-i venea să creadă că reușise din prima încercare. 

I Ioan și-a folosit șarmul și a obținut permisiunea să înceapă circuitul negru cu condiția să se oprească după săritura lui Tarzan. A fost ajutat de același tip și mai mult frânghia l-a tras în jos. Avea spatele către plasă și nu a putut să se prindă de ea, dar el era fericit oricum.

Așteptând să-mi vină rândul, am avut timp să văd cât de departe este pământul. Chiar și acum când scriu, tot pot să simt cuțitele de frică prin burtă. Pe scurt, nu mă puteam hotărâ să sar. NU mi se părea XXxXXX. Dar până la urmă am sărit, încercând să fiu cu fața spre plasă, să o prind cu amândouă mâinile, să mă țin de ea. N-am putut. Mi-am prins un picior, în care m-am tras spre plasă, am început să mă urc... frânghia era acum ca o piatră de moară, plasa se curba cu mine, iar brațele mele nu mai răspundeau. Nu mă puteam cățăra. Mi-am dat drumul și m-am legănat cu frânghia până m-am oprit. N-am nici un regret că nu am putut să termin circuitul, ci sunt bucuroasă că am încercat. Încă tremurând, urmăream de pe pământ progresul Mariei. Când a terminat, mi-a căzut în brațe, prea obosită ca să sărbătorească. Zâmbetul, mândria, privirea aceea care știe ce a reușit a venit câteva minute mai târziu, retrăind momentele grele și terminând cu acea linie lungă zip, deasupra unui covor de flori.

Adăugând circuitul negru la centura neagră!

Crescând în vremea lui Ceașuscu, când singurele țări pe care aveam voie să le vizităm erau cele cu un regim asemănător, mergând la școală și învățând despre atâtea lucruri, nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să le văd. După ce ne-am mutat în State, un loc părea in mintea mea imposibil de vizitat: templul Borobudur. Așezat pe insula Java, nu este pe nici una din rutele turistice majore.

Stele deasupra templului Borobudur.

Am început cu sfârșitul, privind răsăritul de la nivelul perfecțiunii. 

Se presupune că ar fi trebuit să urcăm, dând roată fiecărui nivel de două ori, uitându-ne la bazoreliefuri, întâi pe stânga, apoi pe dreapta, ”citind” viețile anterioare ale lui Buda,

Buda ca broască țestoasă

Un pește uriaș scufundă o corabie.

Oamenii sunt salvați de broasca țestoasă.

și pentru că le e foame li se oferă ca și hrană. În felul acesta în viața următoare a fost mai aproape de Nirvana.

 pe cea umană, conflictele care l-au făcut să aleagă o nouă viață,

Ca om, pleacă în plimbare din palat și se întâlnește cu un cerșetor...

un bolnav...

detaliu al omului bolnav

un muribund...

un călugăr.

 încercările lui, ajungerea la nirvana, încercările bodisatva-rilor, orice persoană care încearcă să îi urmeze lui Buda. Deasupra poveștilor sunt trei nivele de stupe ”locuite” de statui Buda în cercuri concentrice: primul cu 36, apoi 18, apoi 9, cu centru ocupat de cea mai mare stupă, goală (sunt două variante: n-au putut să urce statuia până sus, pentru că era prea mare, sau trebuia să fie goală, ca semn al perfecțiunii).

 În timp ce noi coboram am fost înconjurați de grupuri de școlărițe, toate cu capetele acoperite, toate vrând să-și facă poze cu fetele noastre. O femeie îmbrăcată în punjabi (presupun cădin India) i-a dat Ilenei aparatul foto, făcându-i semne să-i facă o poză cu mine. Eram ca un stâlp de telegraf pe lângă ele, până și fetele păreau înalte. A fost superb să fim acolo, nunumai pentru că am putut intra înainte de ora oficială de deschidere, sau pentru că am văzut cu o seară înainte un documentar despre templu și importanța lui. Oamenii... vizitatorii...

În timp ce eu făceam poza...

ei profitau de ocazie!

Bali a fost recomfortant și într-un altfel. Ți-aduci aminte Bottle Beach? Ne-am întâlnit cu familia Going Anyway și acum ne-am întâlnit din nou. Am petrecut zile și seri frumoase, copiii jucându-se cu copaci, scoici și gunoiul de peplajă, iar noi vorbind despre câte în lună și în stele și...nu suntem singuri în felul nostru de a gândi.

Am făcut o mulțime de lucruri: Ioan si-a terminat ultima scufundare și este acum cel de-al patrulea scufundător din această familie. Împreună cu Maria am mers la o scufundare și în timp ce ea a descoperit că poate fi distractiv, eu am numărat minutele și în final, am decis că nu este sportul meu. Ne-am minunat că o sticlă de Sprite costă mai mult decât un pachet de țigări. Am prins feribotul de ora 10 cu cinci minute înainte de unsprezece. Am mâncat rață picantă balineză, porc la proțap, clătite verzi. 

Încercând să cânt la țambalul lor...

Am avut o vacanță foarte activă.

Terima kasi! Mulțumim!

Selamat tinggal Bali! La revedere Bali!

Romanță veșnică

Mihai: Romanță veșnică din 1 iunie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2020 

Bali. Paradisul pe pământ. Cea mai fantastică destinație de călătorie pe care și-o poate imagina cineva. Terase de orez de un verde imposibil, vulcani aburind, plaje pentru surf, temple de o mie de ani, apusuri magice, mâncare fabuloasă, localnici prietenoși, experiențe culturale unice. Romanță veșnică. Primesc întrebări pe Facebook de genul: „Chiar e frumos acolo?“

Răspunsul meu: „e ok.“

Bali. 

O zi în Ubud

Mihai: O zi în Ubud din 30 mai 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2020

Una din cele mai interesante destinații în Bali este Ubud. Era un sătuc mic ascuns printre munți acum optzeci de ani, dar acum are mai mult de 80.000 de oameni și nimeni nu știe unde începe și unde se termină. În 1920 a devenit destinație pentru artiștii occidentali și chiar și azi continuă să atragă o mulțime din ei. A fost greu pentru mine să-mi imaginez cum am putea să ne distrăm fiind atât de departe de plajă, dar mi-a plăcut, a fost grozav. Am ajuns aici de două ori, cu totul am petrecut o săptămână și chiar ne-am simțit bine. Este o destinație turistică majoră, unii ar putea spune că îi lipsește autenticitatea, dar pe de altă parte, e bine să vezi din când în când și niște turiști.

Părți din Bali

Selamat Pagi! (Selamat paghii) Bună dimineața!

Se presupune că trebuia să fim în vacanță. 

Ceeee, vacanță într-o vacanță? 

Noi călătorim, e o adevărată muncă! Atunci când am pornit la drum, acum șapte luni (atât de mult a trecut?) eram plini de energie, dornici să vedem, să experimentăm, să vedem, să mirosim, să ascultăm, să ne eliberăm de obiceiuri vechi și să ne facem altele noi. Cu trecerea timpului, ne-am adaptat la un nou stil de viață, mai simplu, purtând aceleași haine în fiecare zi, având grijă de ele, dar și de noi în același timp (nu poți să ieși în oraș în pijama când ți se usucă hainele), mâncând ce e disponibil, sterilizându-ne apa și învățând despre ce va să vină. Iar atunci când ne-am făcut planurile, am hotărât să avem o vacanță aici în Bali. După ce am fost în Goa, unde zece zile nu au fost suficiente să acumulăm ceva energie, am decis pentru mai mult timp în Bali, două săptămâni vacanță și două ca să ne plimbăm și vizităm. Doar daca! Ne-am tot mutat dintr-un loc în altul fără să ne putem stabili undeva,dar în felul ăsta am văzut mai mult din Bali. Și de asemenea alte locuri, care nu sunt pe această insulă, dar pentru ușurința blogului, le voi include aici.

Cum e Bali? Depinde de unde stai: pe stradă e turistic, pe terasele de orez e înmărmurit în timp, în locuințe e tradițional.

Benzinărie pe străzile înguste din Kuta.

Strada este un loc foarte aglomerat. Mașini, motociclete, turiști, vînzători. Trotuarul e îngust, acoperit cu gresie, mergând când în sus (la același nivel cu restaurantele), când în jos (la intrarea în magazine, pentru a ușura aducerea mărfii și a motocicletelor). La fiecare colț sunt adunați câțiva bărbați, stând de vorbă. cum intri în cercul lor invizibil, se ridică și încep să strige: Taxi? Ieftin. Mâine? Poate mâine? Câteodată îți arată mașina, mare, cu aer condiționat.

Următorii care îți atrag atenția sunt fetele îmbrăcate în haine tradiționale, invitându-te în restaurantele lor. Ai nenumărate variante: de la indonezian la italian, fiecare cu muzica lui, în speranța că vor acoperi zgomotul străzii. ”Nu, mulțumesc” încă pe buze și ești întrebat cu o voce dulce ”Masaj?” de către maseoze. Stau ciopor la colț de stradă, îmbrăcate în uniforma salonului de care aparțin. Dacă vrei să încerci, te previn că nu au prea multă forță să îți deznoade mușchii și te vor îmbăia în ulei de cocos.

După asta vin vânzătorii de bilete la diferitele spectacole de dans sau de umbre.

Vitrinele îți iau ochii cu moda și culorile lor, cu capetele de Buda și ornamentele lor, cu picturile și baticurile lor. Vânzătorii ne roagă să intrăm, să privim e gratis, dar poate o să cumpărăm ceva. 

Împreună cu Kandak.

Toată lumea e interesată în a ne avea de clienți, pentru că suntem turiști, îi ajutăm să-și câștige traiul. Bucătăreasa de la hotelul din Candidasa a vorbit cu mine câte în lună și în stele: de unde suntem, familie, educație. O cheamă Kandak și are doi copii, iar fata cea mare e tot timpul cu ochii în telefon, trimițând și primind SMS-uri (ți se pare cunoscut?), soțul ei este taximetrist, dacă avem vreodată nevoie de transport am putea să îl chemăm pe el? Iată cartea lui de vizită. De câte ori ne intersectăm privirea cu a cuiva, primim câte o ofertă.

Din strada principală se desprind alei pavate cu mozaicuri albe și negre ce te conduc la diferite locuințe și case de oaspeți și în spatele lor, la terasele de orez. În funcție de soiul de orez, pot avea două (cel tradițional) sau patru recolte pe an. Asta este explicația faptului că vedem terase în diferite stadii: un câmp mocirlos, acoperite cu apă din care ies niște firișoare verzi, o masă verde, sau paie verzui îndoindu-se sub greutatea semințelor. Singurul loc pe care l-am vizitat a fost Jatilow, o vale transformată în terase, urmând a fi declarată Monument XXX. Apa este captată undeva sus în munte, apoi curge din terasă în terasă, până în fundul văii. Printre ele, în apropierea satelor sunt ferme de rațe sau soproane pentru vaci. Oamenii merg pe marginea teraselor si rup iarba cu mâna, ca să o ducă la animalele de acasă.

Locuințele sunt în stil tradițional: casa, bucătăria de afară, templul, toate înconjurate de un zid înalt cu o poartă ornată.

Partea de templu a unei case.

 Într-o țară de musulmani, balinezii sunt hinduși. O femeie aduce ofrande de câteva ori pe zi. Întotdeauna îmbrăcată frumos, cu un sarong, peste care vine o bluză albă de dantelă, încinsă cu o eșarfă, poartă în jurul casei o tavă cu ofrande, cu bețișoarele parfumate aprinse, așezând o bucată de frunză de palmier cu câteva boabe de orez fiert în dreptul fiecărei uși, câteodată păhăruțe de arak (țuica locală).

Se oprește la fiecare răscruce, luând ofranda de pe tavă cu gesturi elegante și apoi, cu mișcări ca de dans, o așează. Intrările importante sunt păzite de statui acoperite de mușchi, cărora li se pun flori roșii la urechi. Câteodată poartă și un sarong cu pătrate albe și negre. 

Religia pătrunde în toate domeniile. Este ceea ce trebuie să facă oamenii, dacă vor să continue să trăiască aici (altfel, zeii s-ar putea supăra și i-ar pedepsi cu erupții, cutremure, prea multă sau prea puțină ploaie). Luna nouă declanșează o serie de ceremonii religioase, unele la templu (unde vin cu întreaga familie, femeile purtând pe cap ofrandele în coșuri frumos împletite), 

altele la plajă. Cele din urmă sunt mai elaborate, au muzicanți, fete purtând coroane împletite din palmier, cu punctul de atracție mișcându-se de câteva ori, din ce în ce mai aproape de mare, terminându-se cu o femeie care a intrat în transă. Dar toate aceste ceremonii au nevoie de o jertfă de sânge, rezolvată elegant cu o luptă de cocoși (pentru că ei nu omoară alte ființe, crezând că sunt frații și surorile lor, în drumul personla spre Nirvana).

Ca hinduși, își ard morții, dar în ziua de azi este foarte scump, așa că îi îngroapă pentru 3 sau 5 ani, până când se adună un număr suficient. Le marchează mormântul cu un băț cu o platformă cu acoperiș, unde pun ofrande.

Templele sunt închise pentru cei de altă credință, dar de dinafară par a avea o arhitectură simplă. Două din ele sunt înconjurate de maimuțe vicioase care le fură oamenilor sticlele de apă și ochelarii (Ioan a fost una din victimele lor, dar paznicii ne-au ajutat să îi recuperăm ochelarii de vedere). Altfel erau foarte drăguțe cum se puricau și cum își educau puii.

Daca ar fi să judecăm  după ce am văzut în muzeul din Denpasar, toată lumea locuiește într-un palat. Același fel de acoperiș cu un gardian sus de tot, aceleași uși sculptate, aceeași verandă cu o platformă înaltă pentru activitățile zilnice ca și în palatul unuia din vechii lor regi.

Garuda protejând casa.

 Doar că obiectele de zi cu zi fuseseră înlocuite cu exponate: despre țesut și diferitele feluri de pânze pe care le îmbracă zilnic (de la cele obișnuite la cele pentru zile speciale, de la oameni simpli la casa regală), 

despre religie, explicând ceremoniile care permează viața individului. Manusa yadnya începe din pântecele mamei, pentru a-l purifica de XXX și nenoroc, leteh, și pentru a evita tentațiile care aduc dezastru și moartea. După naștere este repetată la fiecare 210 zile.

Era explicată și arta, inițial o ramură ce deservea religia, iar după descoperirea Baliului, ca un pământ exotic, de niște pictori europeni, stilul tradițional, ca niște picturi sepia,

Pictură cu dansul focului.

  și stilul actual, liber oricărei imaginații. 

Erau expuse măști cu expresii înghețate, precum cele grecești, folosite în ceremoniile religioase  

și păpușile pentru umbre, făcute din piele de vacă, tăiată, presată, găurită și pictată. 

Păpușile au trăsături recognoscibile, jucând în aceeași poveste, despre lupta dintre bine și rău, despre triumful binelui și importanța unui comportament adecvat. Vraja e dată de echipă: meșterul păpușar spune povestea, mișcând mâinile și picioarele, făcând să zboare păpușile între flacără și ecran; muzicienii, urmărindu-i fiecare mișcare, ascultându-i vocea, punctând gesturile cu un sunet de lemn pocnit; ucenicul, care rearanjează păpușile și le pregătește pentru meșter. De partea cealaltă a ecranului, povestea în bahasa (limba indoneziană) n-are nici o semnificație pentru turiști, iar copiii lor nu sunt încântați de distracția simplă. Spectacoulul e ca o poartă spre o lume pe care trebuie să o știi, e doar un fel de a-ți ațâța imginația pentru a țese o paralelă între poveștile copilăriei și realitatea unei societăți conservative.

Kecak (checiac), dansul focului, l-am văzut de două ori. Este povestea Ramayanei, pusă în dans. Sita se căsătorește cu Rama și pleacă spre noua casă, însoțiți de fratele lui. Pe drum este răpită prin înșelăciune de un vrăjitor. Spre salvarea ei vine Hanuman, zeul maimuță, dând foc castelului. Rama nu vrea să o accepte pe Sita, pentru că ar putea fi prihănită și atunci ea își dă foc, pentru a se purifica. 

Prima oară a fost în Yogyakarta (Giog-giakarta) într-un amfiteatru mare, având ca fundal templul hindus Prambanan.

Prambanan și orchestra gambelan

 Erau o mulțime de dansatori, cusuți în costume elaborate, colorate și sclipicioase (ca să le stea bine strânse pe corp). Orchestra gambelan cânta, iar ei își mișcau mâinile conform mudrelor și ochii precum în stări, spunând fără cuvinte despre dragostea lui Rama pentru soția lui, despre îngrijorarea fratelui de a o lăsa pe Sita fără protecție (Rama fusese atras într-o vânătoare, iar după un prim atac, fratele se duce după ajutor), despre nefericirea ei când s-a văzut în mâinile răului. 

Rama își ia la revedere de la Sita, iar fratele stă de pază.

Arătându-i inelul lui Rama, Hanuman o convinge pe Sita că a fost trimis de soțul ei.

Rama vânând căprioara.

Prambanan în timpul zilei.

A doua oară a fost la un templu în Uluwatu. În mijlocul scenei un candelabru sub formă de șerpi este aprins, binecuvântat și înconjurat de cincizeci de oameni, flori roșii la ureche, piepturi dezvelite, cu o pânză cu pătrate albe și negre, încinși cu un brâu roșu.  

Ca un singur om, au început uvertura, spunând în ritm ciak-ciak, mișcându-și corpurile i mâinile, în timp ce unul cânta povestea fără cuvinte. Acești oameni erau orchestra, povestitorul, decorul, figurația. La un semn făceau un cerc magic în jurul Sitei pentru a o proteja de vrăjitorul cel rău, la un altul îl deschideau. O notă îi ridica în picioare, fluturându-și mâinile în aer, o alta, alergând în jurul scenei.

Fratele face un cerc magic în jurul Sitei.

 La sfârșit ne-au invitat să ne facem poze cu ei.