Alte Părți din Bali

Valuri albastre la Gili Meno

Calitatea plajelor e variabilă, de la un țărm pietros, dar cu valuri bune pentru surf în Uluwatu (Uluatu), la nisipoasă cu corali în Gili Meno (Ghili Meno),

la perfectă în Kuta. 

Plaja e plilnă și de turiști și de localnici. Se adună la apusul soarelui, cumpără mâncare de pe stradă, mănâncă, beau bere, joacă fotbal, fac surf pe ultimele valuri ale zilei. Am văzut și un concurs pentru alegerea salvamarilor.

Aproape că am avut nevoie de unul. Valurile aici vin în serii: marea e liniștită, apoi ceva valuri mici, apoi patru sau cinci uriașe, își învârtesc berbecele, punându-i în mișcare pe surferi.

Ioan, după lecția lui de surf, încerca să facă poze cu interiorul valului. Și-a dat seama de pericol și s-a scufundat, a ieșit pentru o gură de aer, s-a scufundat din nou, înaintea celui de-al doilea val. Pe față i se citea indecizia, nu putea să atingă fundul iar valurile  îl duceau în larg, a încercat să înoate, dar a trebuit să se scufunde din nou, pentru ca valul să nu-l dea peste cap.

Mihai și Valul

Salvamarul pornise sa alerge, dar Mihai era mai aproape, l-a prins de mână și cu mult calm l-a ajutat să iasă. Eu urmăream fiecare mișcare de pe mal, părea încrezător și în control, dar chiar cu câteva minute mai înainte Mihai fusese luat pe sus de un val și și-a pierdut o bucată de piele la impactul cu nisipul. În final Ioan era trist că pozele lui de sub apă erau negre!

Bali este primul loc unde m-am înscris la clase: de gătit și de pictat batic.

Desak, o tânără la vreo 25 de ani, ne-a dus prin piață, oprindu-se să ne arate legumele pe care urmează să le folosim: ghimbir, un alt fel de ghimbir, mai mare și mai aspru, turmeric alb și galben, ardei iute și dulce. Ne strecurăm printre vânzătorii de haine, care abia acum își deschid tarabele, către vânzătorii de mirodenii: piper alb și negru, coriandru, nuci candel (seamănă cu nucile macadamia), șofran, semințe sau prafuri, de care îți trebuie. Peste tot prin piață sunt femei care vând mâncare învelită în frunze de banane: orez lipicios cu zahăr de palmier, mingiuțe de casava cu nucă de cocos, orez simplu sau cu o mâncare pe deasupra. Tot aici poți să găsești pește proaspăt, uscat, pastă de pește. Puțin mai încolo e zona pentru tofu, în găleți, tăiate bucăți ca brânza, să-ți alegi pe care îți place.

Clasa a constat în mărunțirea legumelor (gata curățate și porționate) și transformarea într-o pastă. Mâncarea balineză are două ingrediente de bază: sosul de șofran (care nu are nici un fir de șofran în el) și sosul balinez (aceleași ingrediente, plus pastă de pește fermentat și semințe) . Dacă vrei supă, fierbi apă, adaugi două linguri de sos balinez, ceva fidea, salată și ești gata. Dacă vrei orez galben, amesteci orez fiert în apă cu sos de șofran și ești gata. O salată de fasole verde? Iei fasolea și o opărești, adaugi sos balinez și ești gata. Nimic mai simplu. Sosurile țin în frigider pentru o săptămână și ceva mai mult în congelator.

Pictatul pe batic nu era în stil tradițional indonezian (acesta se aseamănă cu ouăle închistrite: pui ceară, vopsești, scoți ceara, pui alta nouă, cu alt model, și tot așa). Ce am făcut îmbina elemente de acuarelă cu pictat succesiv cu ceară și culoare, ceara fiind scoasă o singură dată la sfârșit. A cerut foarte multă concentrare și trebuia să știu de la început cum vroiam să arate la sfârșit.

Atelierul de pictat batic.

Produs final ud.

Lucrul cel mai greu pe care l-am făcut a fost la Tree Top Adventure. O distracție foarte turistică! În Grădina Botanică, un parc uriaș prezentând flora locală, este o bucată de pădure în care sunt înșirate cabluri de oțel. După ce am plătit intrarea (bilete nereturnabile, în caz că ți se face frică) ne-am primit fiecare harnașamentul și cinci minute de instrucțiuni. Unde vedem o bandă roșie, prindem o carabină, unde sunt două, două carabine, iar una albastră înseamnă că trebuie să prindem scripetele cu care o să alunecăm pe zip-line. Trebuia să avem în permanență o carabină prinsă de un cablu și să fim atenți să facem lucrurile în ordine. Tipul care se ocupa de grupul nostru ne spunea dacă nu am făcut ceva bine. Am ales să mergem în crescendo, de la circuitul Verde,la Portocaliu, la Albastru, Roșu și Negru, cel mai greu. Ne-am mutat din apropierea pământului până în vârful copacilor, de la mers pe sârmă, la pășit pe bucăți de lemn, la bârne ce se leagănă, la cățărat pe plase, la alunecat pe zip line, până la cel mai greu pentru mine: săritul ca Tarzan. Am început împreună, copiii înainte, cațără-te, asigură o carabiniera pe platformă, asigură cea de-a doua pe traseu, deschide-o pe cea din urmă, pășește pe ce ai în fața ta, mută-te pe noua platformă, asigură-te acolo cu carabiniera goală, desfă-te de pe traseu, mergi mai departe..

Mi-e frică de înălțime, atât de tare, încât uneori trebuie să merg în patru labe, dacă vreau să văd priveliștea. Dar nu aici. Gândul că am un ham în jurul corpului, două carabiniere groase de aluminiu, cabluri de oțel de un centimetru diametru din fire de oțel împletit îmi dădea o încredere ghidușă. Distanța mereu crescătoare între pământ și tălpile mele nu mă deranja. Ne așteptam unii pe ceilalți să terminăm traseul și să ne mutăm la următorul. Nu ne grăbeam. Mihai a fost primul care a renunțat; s-a distrat un pic, dar acum voia sa ne filmeze experiența noastră. Ileana a fost următoarea. Pentru ea, înălțimea era o problemă. S-a dat jos în mijlocul unui traseu și am felicitat-o pentru că a știut când să renunțe. 

Maria, Ioan și cu mine am continuat. Încercările erau variante ale celor de la început, dar puțin mai mobile și la o mai mare înălțime. Ne-a plăcut să ne dăm cu zip-line, să zburăm prin aer, așezați ca pe un scaun în hamurile noastre. După circuitul roșu, Ioan n-a mai avut voie să continue pentru că nu era suficient de mare, greutatea lui fiind prea mică pentru a-l purta prin inerție în traseu. Eu eram obosită, consideram că am avut suficentă distracție și m-am hotărât să mă opresc. Maria, fata mea care nu voia să se scoale de dimineață pentru că nu înțelegea ce poate să fie distractiv într-o astfel de aventură, voia să termine. Și deși corpul meu îmi spunea că nu am suficientă energie, mi-am schimbat gândul și am dat totul. Știam că e un joc, nu pierzi, nu câștigi, doar o întrecere cu mine însumi și un exemplu pentru copiii mei să facă cât pot de bine. Piatra mea de încercare: să mă arunc în gol, legată de o frânghie elastică, ce m-ar proiecta pe o plasă de care să mă prind. În fața noastră era un vietnamez care își făcea curaj și îi studia pe cei care săreau. El a ajutat-o pe Maria și i-a ținut frânghia ca să se poată asigura de ea. Apoi ea a sărit pe frânghie, el i-a dat drumul și următorul lucru, Maira se ținea de plasă, uitând să țipe. Vietnamezul a rămas mut, nu-i venea să creadă că reușise din prima încercare. 

I Ioan și-a folosit șarmul și a obținut permisiunea să înceapă circuitul negru cu condiția să se oprească după săritura lui Tarzan. A fost ajutat de același tip și mai mult frânghia l-a tras în jos. Avea spatele către plasă și nu a putut să se prindă de ea, dar el era fericit oricum.

Așteptând să-mi vină rândul, am avut timp să văd cât de departe este pământul. Chiar și acum când scriu, tot pot să simt cuțitele de frică prin burtă. Pe scurt, nu mă puteam hotărâ să sar. NU mi se părea XXxXXX. Dar până la urmă am sărit, încercând să fiu cu fața spre plasă, să o prind cu amândouă mâinile, să mă țin de ea. N-am putut. Mi-am prins un picior, în care m-am tras spre plasă, am început să mă urc... frânghia era acum ca o piatră de moară, plasa se curba cu mine, iar brațele mele nu mai răspundeau. Nu mă puteam cățăra. Mi-am dat drumul și m-am legănat cu frânghia până m-am oprit. N-am nici un regret că nu am putut să termin circuitul, ci sunt bucuroasă că am încercat. Încă tremurând, urmăream de pe pământ progresul Mariei. Când a terminat, mi-a căzut în brațe, prea obosită ca să sărbătorească. Zâmbetul, mândria, privirea aceea care știe ce a reușit a venit câteva minute mai târziu, retrăind momentele grele și terminând cu acea linie lungă zip, deasupra unui covor de flori.

Adăugând circuitul negru la centura neagră!

Crescând în vremea lui Ceașuscu, când singurele țări pe care aveam voie să le vizităm erau cele cu un regim asemănător, mergând la școală și învățând despre atâtea lucruri, nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să le văd. După ce ne-am mutat în State, un loc părea in mintea mea imposibil de vizitat: templul Borobudur. Așezat pe insula Java, nu este pe nici una din rutele turistice majore.

Stele deasupra templului Borobudur.

Am început cu sfârșitul, privind răsăritul de la nivelul perfecțiunii. 

Se presupune că ar fi trebuit să urcăm, dând roată fiecărui nivel de două ori, uitându-ne la bazoreliefuri, întâi pe stânga, apoi pe dreapta, ”citind” viețile anterioare ale lui Buda,

Buda ca broască țestoasă

Un pește uriaș scufundă o corabie.

Oamenii sunt salvați de broasca țestoasă.

și pentru că le e foame li se oferă ca și hrană. În felul acesta în viața următoare a fost mai aproape de Nirvana.

 pe cea umană, conflictele care l-au făcut să aleagă o nouă viață,

Ca om, pleacă în plimbare din palat și se întâlnește cu un cerșetor...

un bolnav...

detaliu al omului bolnav

un muribund...

un călugăr.

 încercările lui, ajungerea la nirvana, încercările bodisatva-rilor, orice persoană care încearcă să îi urmeze lui Buda. Deasupra poveștilor sunt trei nivele de stupe ”locuite” de statui Buda în cercuri concentrice: primul cu 36, apoi 18, apoi 9, cu centru ocupat de cea mai mare stupă, goală (sunt două variante: n-au putut să urce statuia până sus, pentru că era prea mare, sau trebuia să fie goală, ca semn al perfecțiunii).

 În timp ce noi coboram am fost înconjurați de grupuri de școlărițe, toate cu capetele acoperite, toate vrând să-și facă poze cu fetele noastre. O femeie îmbrăcată în punjabi (presupun cădin India) i-a dat Ilenei aparatul foto, făcându-i semne să-i facă o poză cu mine. Eram ca un stâlp de telegraf pe lângă ele, până și fetele păreau înalte. A fost superb să fim acolo, nunumai pentru că am putut intra înainte de ora oficială de deschidere, sau pentru că am văzut cu o seară înainte un documentar despre templu și importanța lui. Oamenii... vizitatorii...

În timp ce eu făceam poza...

ei profitau de ocazie!

Bali a fost recomfortant și într-un altfel. Ți-aduci aminte Bottle Beach? Ne-am întâlnit cu familia Going Anyway și acum ne-am întâlnit din nou. Am petrecut zile și seri frumoase, copiii jucându-se cu copaci, scoici și gunoiul de peplajă, iar noi vorbind despre câte în lună și în stele și...nu suntem singuri în felul nostru de a gândi.

Am făcut o mulțime de lucruri: Ioan si-a terminat ultima scufundare și este acum cel de-al patrulea scufundător din această familie. Împreună cu Maria am mers la o scufundare și în timp ce ea a descoperit că poate fi distractiv, eu am numărat minutele și în final, am decis că nu este sportul meu. Ne-am minunat că o sticlă de Sprite costă mai mult decât un pachet de țigări. Am prins feribotul de ora 10 cu cinci minute înainte de unsprezece. Am mâncat rață picantă balineză, porc la proțap, clătite verzi. 

Încercând să cânt la țambalul lor...

Am avut o vacanță foarte activă.

Terima kasi! Mulțumim!

Selamat tinggal Bali! La revedere Bali!