O Grădină Zoologică Diferită

N-am mai văzut niciodată o grădină zoologică ca și asta. E total diferită de celelalte, de la început până la sfârșit. În general sunt scumpe, dar asta le bate pe toate cu aproape 100 $ pe zi.

Când te duci la zoo, primești o hartă (în America) și poți vedea unde sunt animalele pe care vrei să le vezi. Nu, aici nu! Dacă vrei o hartă, trebuie să ți-o cumperi. Pe ea sunt trecute: două feluri de drumuri (asfaltate și neasfaltate), porți (care se închid la ora 5:30 fix), zone pentru picnic și campinguri (pentru că poți să și dormi aici dacă vrei). Dar nu este nici un semn care să îți spună unde sunt diferitele animale. Aici trebuie să le GĂSIM! Animalele sunt libere să se plimbe pe unde vor, noi suntem cei care trebuie să stăm închiși în mașină.

Într-un fel e ușor, trebuie doar să conducem și să fim atenți la orice mișcare. Dar la 50 km/h toate lucrurile se mișcă! Ce-a fost asta? Oprește mașina! Ooooooh, impala... Uită-te la ea, ce drăguță e cu ochii ăia mari și uite, are niște dungi negre pe față, și urechile...tivite cu negru și ai văzut, are o haină în trei culori și ai văzut ce coarne are cerbul ăla, au aproape aceeași curbură ca și dungile de pe șolduri, și au manșete negre deasupra copitelor, și îi vezi pe ăia doi cum se ling pe gât, făcând cu schimbul.

Mai conducem puțin și văd un bolovan mare, gri, pe marginea drumului și mă gândesc ce nelalocul lui este, pentru că toate celelealte pietre de aici sunt roșii, și praful e roșu, și chiar când trecem pe lângă el, îmi dau seama: BIVOL! Pune în marșarier și oprește la o distanță la care să fim în siguranță. Detaliile vin unul câte unul, pe măsură ce entuziasmul nostru scade: cât de mare e, cum paște, grosimea coarnelor lui, un semn al vârstei înaintate, blana lui înnămolită. Pe partea cealaltă a drumului mai este un alt bivol, într-o lumină mai bună. E timpul pozelor: ”Pot să am aparatul foto?”, ” Vreau și eu să fac o poză...”

E iarnă acum în emisfera sudică așa că soarele, în drumul lui pe cer, ne intră în ochi. Strângem din ochi și continuăm să ne uităm. Și ne uităm... și ne mai uităm...

Ai văzut ceva?

alte impala... tufișuri... zebre... Zebre! Și din nou ooooo și aaaaaa uitându-ne la dungile lor, la mânji. „Ai văzut mânzul ăla, ce mic e?” ”Ai văzut ce drăguț e și uite traversează strada după mama lui” Celelalte zebre se mișcă prin-mprejur, doi masculi se luptă în mijlocul unui nor de praf, program obișnuit.

Nu, nu suntem în Bush Gardens sau în Împărăția Animalelor de la Disney (parcuri cu animale din Statele Unite). Acolo au garduri ca să separe animalele și ca să le vezi trebuie să treci prin multe porți. Suntem în Parcul Național Kruger din Africa de Sud. Animalele de aici urmează regulile sălbăticiei, având locul lor ciclul vieții. Am văzut unul din capete, sub formă de carcasă, acoperit de vulturi, pui după penajul lor maro, semn că toți ceilalți își avuseseră deja partea lor: leii, care au făcut prada, hienele, vulturii adulți.

Prima girafă ne-a luat prin surprindere. Părea că s-a materializat din aer, culorile roșii și galbene ale frunzelor uscate vibrând în pete geometrice. Ne-a studiat pe sub genele lui lungi și considerându-ne inofensivi, a continuat să mănânce frunze de salcâm. Era bătrân, știam asta după petele mai închise la culoare și după coarnele albite (când se luptă masculii, li se jupoaie catifeaua de pe coarne). Femelele stau grupate împreună cu puii lor. Una dintre ele e ascunsă în tufișuri, i se vede doar capul plutind.

Trecem pe un pod lung și aici putem să oprim și să ne dăm jos din mașină, după linia galbenă; se consideră că suntem în siguranță și că avem timp să ne ascundem în mașină dacă vine spre noi vreun pericol. Sub noi o vale largă și un râu leneș. Și un hipopotam! Rotunjimea sa pășește cu grijă spre apă. În curând este scufundat aproape de tot, i se mai vede doar capul. Mai târziu vom vedea cirezi de 12 sau 16, ca niște bolovani mov rotunjiți, zăcând pe nisip cap la coadă.

În mijlocul râului pe un banc de nisip e o turmă de hipopotami.

Ne îndreptăm spre tabăra Punda Maria și pe stânga vedem un elefant tânăr. Arată uriaș, comparat cu un elefant indian, dar colții lui nu sunt încă suficient de lungi. Își flutură urechile și culege iarbă cu trompa. Îl admirăm de la distanță și vorbim în șoaptă: nu vrem să-l surescităm.

Tabăra, înconjurată de un gard de sârmă, este în spatele unei porți cu două ceasuri sub formă de bufniță (una arată ora la care se deschide poarta, cealaltă la care se închide). Este o stație de benzină, într-o clădire este restaurant, magazin și recepție și apoi câteva case cu acoperiș de paie. Camerele sunt simple și cu aere condiționate care și încălzesc (în timpul nopții sunt aproape de 5 C, iar ziua de 30 C). 

Ne culcăm devreme, având în vedere că dimineața trebuie să ne sculăm la 5 ca să mergem la ruinele Thulamela. Suntem norocoși să avem drept ghid pe unul din rangerii care le-au descoperit în 1983 și a lucrat 18 luni la restaurarea lor. 

Ne urcăm într-un autobuz etajat de 15 locuri și conducem pentru aproape o oră prin lumina rece a dimineții, fără să vedem vreun animal major. Pe bord este o pușcă. Rangerul care ne păzește mai are una, iar la centură are șase gloanțe. Ajungem la Thulamela și ni se face instructajul: trebuie să ne mișcăm în grup, pe cărare, vorbim în șoaptă și dacă vrem să ne oprim, din orice motiv, trebuie doar să spunem. Rangerii merg înaintea noastră să se uite după urme sau după orice semn de feline. Găsesc doar excremente cu o mulțime de păr (pentru că ele mănâncă și blana) vechi de vreo șapte zile, așa că e în regulă, putem să mergem.

Învățând despre ruinele Thulamela

Ioan a vrut să se cațere în baobab, rangerul se temea de pui de leopard ascunși prin scorburile lui.

În vârful dealului, nu se vede prea bine, e un zid uscat de pietre (construit fără mortar) încercuind zonele de locuit ale regelui și reginei. În afara lui erau locuințele a vreo 500 de oameni care cultivau mei, alune, pepeni și dovleci. Acum terenul era acoperit cu tufișșuri și baobabi uriași. Dacă aveau o problemă, se duceau la fratele regelui, care locuia într-o casă rotundă. 

Casa fratelui regelui.

Baobabi

Dacă el nu putea să o rezolve, se duceau la rege. Dar nu puteau să-l vadă pe rege, așa că aveau audiență într-o colibă specială împărțită în jumătate de un zid: de o parte era supusul care își prezenta problema, de partea cealaltă regele asculta, se sfătuia cu sfetnica lui (regina) și ea comunica decizia. Să fii rege însemna să fii singur și izolat. Titlul regelui era Crocodil, pentru că în stomacul lui purta o piatră luată de la un crocodil (ei le înghit ca să se scufunde, spre deosebire de rege care o făcea ca să ia asupra sa curajul și puterea crocodilului). La sfârșitul vieții trebuia să o vomite, pentru ca succesorul lui să o poată înghiți la rândul său. Regele inspira un respect și o frică deosebită, încât nici numele nu i-l spuneau, ci porecla Khotsi (Colți) sau, dacă murea, ”Bălțile s-au uscat”.

Monoliți în mijlocul curții și incluși în perete.

Când am intrat în fortăreață am putut vedea „sala de nașteri”, unde monoliți erau cuprinși în structură, pentru că aveau puterea să îndepărteze răul. Aici casele sunt construite pe o fundație rotundă de piatră din pământ, paie și balegă (le face impermeabile) și acoperite cu paie. În coliba reginei, îngropat sub vatră, au găsit scheletul unei regine (avea mărgele de aur) înalte (1,73 m) și care a murit de cauze naturale cam la 45 sau 60 de ani. A fost îngropată acolo pentru ca cinstea și respectul cuvenit ei să se transmită și asupra următoarei regine.

Moara de mână.

Acum, dealul ăsta e la confluența a două popoare, Vhavenda și Mashangaan (Mașangan) și amândouă spuneau că această structură Zimbabwe este a lor. Ghici cine a câștigat? Le-au spus arheologilor unde trebuie să sape ca să găsească mormântul regelui (conform tradițiilor de îngropare) și în felul acesta ruinele sunt câștigate de Vhavenda. Regele ăsta a fost omorât (avea o gaură în spinare) și îngropat în altă parte, apoi, urmând tradiția, a fost reîngropat aici cu 900 de mărgele de aur și un clopot dublu de fier (adus din Ghana; obișnuiau să-l bată înainte să iasă la plimbare, pentru ca lumea să se poată ascunde și să nu îi vadă fața).

Mormântul lui Khosi

Acesta este un loc important, nu numai pentru că a fost descoperit și excavat cu control arheologic, sau pentru că dă informații despre oamenii care au locuit aici în jurul anilor 1400 AD (purificau aur aluvional, făceau schimb cu chinezii fildeș pe vase), dar și pentru confirmarea istorică a oamenilor Vhavenda și pentru acest puzzle uriaș al cunoștințelor umane.

Mărgică din coajă de ou de struț.

În timp ce ne întorceam ghidul ne-a arătat diferite specii de animale cum ar fi nyala sau dassie de piatră.

Nyalla

Dassie de piatră

Ne mai petrecem o noapte în tabăra Letaba unde vedem un documentar despre termite și vizităm muzeul elefanților, un hol mare plin de oase și de date despre elefanți, cum au fost folosiți de-a lungul timpului (în 1991 au cărat cutiile cu voturi în zonele greu accesibile din India) sau că sunt stângaci sau dreptaci (își folosesc preferențial un colț).

Vedem și poza unei mașini pe care a călcat-o în picioare o mamă elefant pentru că și-a apărat puiul (turistul s-a dat jos din mașină ca să facă o poză mai bună). 

Cum ieșim din parc suntem hotărâți să vedem un leu sau ceva similar. Nu ne mai oprim de loc pentru impala, zebre, girafe. Doar conducem și supraveghem.

Deci, ai văzut ceva?

Noi credem că era un dik-dik o antilopă de 38 cm înălțime.

Wildebeast

Femela de struț

Hornbil galben mâncând termite.

  Dar ne oprim pe podul lung și ieșim să fotografiem o cireadă de elefanți cu puii ei. Se îndreaptă pe nisip spre apă. Conducătoarea se agită, trâmbițează, bate din picioare apoi schimbă ruta. E prea departe ca să vedem prin lentila aparatului, dar am descoperit mai târziu pe computer că era un crocodil uriaș care le bloca drumul.

Crocodilul e în stânga jos.

Sperând să vedem o pisică mare o luăm pe un drum neasfaltat și ne hurducăm pe el. Nimic. Ne dor ochii și mie mi-e greață de la această mișcare repetitivă a ochilor: fixează o țintă, urmărește-o și repetat. Dar cum dăm o curbă, chiar acolo era o zibetă mirosindu-și mâncarea, uitându-se la noi să vadă dacă reprezentăm vreun pericol, apoi a traversat drumul și a dispărut în desiș. Eram așa de fericiți, așa de.. așa de.. nici măcar n-aveam cuvinte. Maria a spus cel mai bine: ” Sunt fericită că am văzut o zibetă pentru că au tururi ca să vezi lei, dar nu pentru animale de rang mai mic.”

Așa că ne luăm la revedere de la parc, doar pentru un timp, pentru că suntem hotărâți să ne întoarcem. Poarta de ieșire este în 2 km.... și prin fața mașinii, calm traversează un leopard cu ochi albaștrii. Se uită în ochii lui Mihai și trecând prin iarba înaltă, dispare în josul dealului. 

Uite așa se sărbătorește solstițiul de iarnă în emisfera sudică!

Un baobab mare.