miercuri, 30 noiembrie 2011

Ne-am cățărat pe Everest?

Mihai: Ne-am cățărat pe Everest? din 30 noiembrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

„V-ați urcat pe Everest?” a întrebat mama Ilenei atunci când am sunat-o să-i spunem „Bună dimineața”. Cum am putea? Doar câțiva oameni ajung să facă asta, iar noi nici măcar nu mergem pe jos câteva ore. Dar cum mă tot gândeam la această întrebare, mi-am dat seama că are un alt înțeles, n-am ajuns noi la vârf, nici măcar nu am urcat cine știe cât, dar ne-am urcat un pic pe Everest. Am ajuns la semnul de 5200 metri, pe cel mai înalt munte din lume, și ne-am înnodat kata-urile (eșarfele) cu numele noastre să fluture în vântul de la tabăra de la baza Everestului. Este cu adevărat cel mai greu lucru pe care l-am făcut în călătoriile noastre, un voiaj lung și dificil. Nu e ușor să ajungi la Lhasa și de acolo tot mai e o mulțime de mers.

Yamdrock Lake panorama

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Chiar și câinii înțeleg engleză

Mihai: Chiar și câinii înțeleg engleză din 26 noiembrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

Suntem într-o altă țară? Copiii cred că da, dar nu-i întreba pe soldații și milițienii chinezi, care sunt bine înarmați și păzesc fiecare acoperiș și colț. Am ajuns în Tibet după ce au trecut mai mult de 72 de ore de când am văzut un european sau orice om care înțelege engleză. M-am gândit îndelung cât de mare este diferența de limbaj, nici măcar sunetele comune pentru durere sau entuziasm nu le înțeleg. Cu atât mai puțin limbajul scris. Dar pe noi ne-a distrat asta, nu ne-am simțit frustrați și am supraviețuit zilelor în Xining și lungului drum cu trenul. Ceea ce ar fi putut reprezenta unul din punctele de atracție ale călătoriei în jurul lumii a fost o păcăleală, marea publicitate pentru trenul de mare viteză ce reprezintă mândria Chinei a fost doar o colecție de vagoane murdare, lente, zgomotoase, mirositoare și abia funcționale.

Reclama pentru călătorie la Lhasa
Călătoria a devenit și mai grea prin lipsa de intimitate cu doi copii bolnavi. Ileana Ruxandra abia începea să își revină, iar eu începeam să simt că-mi vine și mie rândul. Peisajul era magnific, dar cum a spus Maria „am văzut partea cea mai frumoasă pentru jumătate de oră”. Teoretic ar fi trebuit să fie anunțuri în engleză descriind sau anunțând punctele de reper. N-a fost nici măcar unul. Trenul s-a oprit pentru un minut (în loc de șase) în gările anunțate, apoi pentru jumătate de oră în deșert, așteptând nu se știe ce. Ne-am jucat cu trei copii tibetani și am admirat eforturile conductorului de tren de a ține băile în stare funcțională.

Ajunși în Lhasa am fost întâmpinați de ghida noastră și Ileana Ruxandra s-a încontrat pentru prima oară cu soldații armatei chineze (n-au lăsat-o să facă poze), să sperăm că și pentru ultima, pentru că am învățat să-i ignorăm destul de repede. Ne place foarte mult de ghida noastră, reprezintă o cheltuială obligatorie, nu avem altă posibilitate, dar pentru că e o tânără tibetană simpatică și deșteaptă, ne dă mult mai multă informație și ne ajută cu mult mai mult decât am putea noi spera. Tariful pe zi pentru ea este de 40$ și ar fi la fel dacă ar petrece fiecare minut cu noi sau nici unul. Am făcut o planificare, sugerată cu mult timp în urmă de agenția din Chengdu, toată lumea a spus că e bună. Cele unsprezece zile disponibile ar fi trebuit să le petrecem jumătate în Lhasa și cealaltă jumătate în drum spre Nepal. După primele două minute petrecute în stradă și privind la cinci bătrânele ținându-se de mână și traversând strada, mi-am dat seama că vreau mai mult. Lhasa are șase obiective mai importante, pot fi făcute cu ușurință în trei zile. Am renunțat la unul și pe celelalte cinci le-am făcut unul pe zi, apoi ne-am recuperat două zile, la care dacă adăugăm și ziua sosirii, am petrecut opt zile în Lhasa. Împreună am decis să grăbim călătoria spre graniță în doar patru zile. După ce copiii și-au revenit din boală, mi-a trebuit și mie o zi să mă recuperez. Și la final, Maria, care nu se îmbolnăvește niciodată, și-a petrecut și ea o zi în pat.

Lhasa și Tibet sunt subiecte sensibile și dificile pentru călători. Cu toții știm câte ceva despre subiect, americanii poate că au auzit de Dalai Lama și de faptul că președintele lor a trebuit să se încline și să facă frumos în fața chinezilor, pretinzând că este puternic și independent, dar programând vizita lui Dalai Lama în așa fel încât să nu îi supere pe „prietenii” chinezi. Pe lângă pretinsa independență a Americii, evenimentele din 2008 când toată lumea a lăudat olimpiada de la Beijing în vreme ce armata chineză împușca oameni pe stradă — ce altceva mai știm sau ar mai trebui să știm despre Tibet?

Începând cu povestea utopică a Shangri-La, Tibetul reprezintă o destinație specială, fiind unic prin atracțiile naturale și culturale. Pentru o vreme s-a discutat despre un boicot al călătorilor, de a nu se duce în Tibet, pentru a protesta ocupației chineză, dar nu-mi dau seama dacă asta este doar un subiect teoretic și oricum, pe noi nu ne preocupă, pentru că noi gândim cu capul nostru.

Am citit un pic, diferite variante ale istoriei, argumente pentru un Tibet independent , dar și varianta chineză despre „eliberare”. Am venit aici cu mintea deschisă și curios să descopăr ceea ce pot cu proprii mei ochi. Plec din Lhasa cu concluzia personală clară că aici este o țară diferită, aflată sub ocupație și aîn pericol de dispariție.
Oameni la Jokhang
La etaj in templul Jokhang

Mandala la Mănăstirea Sera
Am ales să stăm la Hotelul Yak, pe bulevardul Beijing, în inima vechii Lhase. Traversând strada, ne trebuie doar un minut ca să ajungem la Templul Jokhang  și piața Barkhor. Este copleșitor să stai câteva minute pe stradă, e o combinație de suprastimulare și adaptare la înălțime, așa că în primele zile am mers un pic apoi m-am întors la liniștea și pacea camerei de hotel. De ziua lui Ioan am vizitat templul Jokhang, am petrecut foarte mult timp acolo. Este fenomenal acest templu vechi de 1300 de ani, cu scaunul neocupat al conducătorului său , „Sfinția Sa”, al cărui nume sau poză nu există în China. A doua zi am anulat programul după ce m-am întors obosit și bolnav de la consulat Nepalului. Apoi, câte una pe zi am mers la Mănăstirea Sera, Palatul Potala, Mînăstirea Ganden și ultima, Mănăstirea Drepung. Ele reprezintă stâlpii culturii tibetane și în mod repetat am putut vedea tibetanii trăindu-și credința, uneori ingnorând-ne, alteori trecând peste noi, uneori zâmbind și privindu-ne curioși. La mânăstirea Sera, după-amiaza, i-am urmărit pe călugări cum dezbăteau. Palatul Potala, acum un muzeu al valorilor culturale chineze și Monument al Umanității reprezenta unul din punctele principale ale călătoriei noastre în jurul lumii. Palatul de iarnă al lui Dalai Lama este o construcție impresionantă, copiilor le-a plăcut, dar noi am fost cumva dezamăgiți. Am avut noroc să avem timp, dau amenzi celor care stau mai mult de o oră vara, dar nu sunt turiști la vremea asta. Dar chiar și așa, era înghesuit, cu camere mici și întunecate. Nu am înțeles de ce un copil de șapte ani care moare, chiar și dacă e Dalai Lama, ar avea nevoie de un coșciug, numit stupa, făcut din tone de aur și pietre prețioase, mai ales când poporul tău este în mod clar sărac, muritor de foame și în permanență amenințat de a fi ocupat de vecinul mai puternic. M-a făcut mai înțelegător față de Bonaparte, acel bufon francez care are un sarcofag ridicol la Les Invalides. A doua zi, mânăstirea Ganden a fost probabil cea mai frumoasă destinație dintre toate, în mod special pentru că am făcut o kora în jurul muntelui. Mânăstirea Drepung, fără Maria, am văzut punctele importante din ceea ce era, înainte de „eliberare”, o mânăstire cu 10.000 de călugări. Cu ajutorul ghidei am învățat despre diferiții Buddha, cele 14 tipuri de Dalai Lama, despre diferiții regi și Pancha Lama, precum și un număr uimitor de lucruri despre credințele tibetane.

Călugări în timpul dezbaterilor la mănăstirea Sera
Seara în fața palatului Potala
În drum spre mănăstirea Ganden
Kora la mănăstirea Ganden, pe cealaltă parte a muntelui
Sfârșit de kora în apropiere de intrarea la mănăstirea Ganden
Lângă mănăstirea Drepung
Bineînțeles, pe lângă locurile religioase sunt și piețe comerciale, cu tot ceea ce înseamnă comerț, unde viața pare să fie la fel ca în orice bazar. Chinezii au ras la pământ mare parte din orașul vechi, au făcut o stradă comercială mare și frumoasă. Se pare că unul din motive a fost pentru ca armata să poată interveni mai eficient, în caz că… Ileana Ruxandra a stat acolo și a făcut poze, nimeni n-a deranjat-o, dar a putut să vadă cum milițienii sau armata se legau de tibetani să continue să se miște.

stradă comercială modernă
Dacă mai mergi câteva străzi ajungi în Lhasa chineză, cu bulevarde mari și curate, magazine de lux, cu oamenii lor, arătând și purtându-se precum chinezii de stare medie din toate orașele lor. N-am nici o idee cine ar putea cumpăra din aceste magazine de lux, în mintea mea este o discriminare plănuită, probabil o încercare de a elimina vechiul comerț tibetan și de a aduce chinezi bogați.

Timpul petrecut în Lhasa l-am încheiat cu o vizită de unul singur la Muzeul Tibet, câteva camere într-o uriașă clădire, o chestie chinezească, evident propagandă. M-am întors la hotel trecând prin Lhasa chinezească, uriașe clădiri guvernamentale păzite de soldați, chinezi în propriul element și din când în când câte un tibetan, pierdut într-un decor nefiresc. Am ajuns în fața palatului Potala — în fața lui este o piață imensă, la capătul opus fiind monumentul eliberării. Abia arunc o privire și realizez ironia sorții: pelerinii folosesc dalele curate de piatră pentru a face prostrații, cu fața spre palat iar dosul către monument. Unii tineri chinezi folosesc monumentul ca fundal pentru poze sexy.

Stație de miliție construită peste noapte lângă palatul Potala
Peste tot patrulează armata chineză. Anul acesta principala formă de protest tibetană a fost jertfa de sine prin ardere, pusă în practică „cu succes” în cel puțin opt cazuri, așa că acum unul din patrulă poartă cu el un stingător roșu, iar ceilalți bețe de cauciuc și arme. În doar câteva zile am văzut cum au construit barăci pentru miliție la câteva colțuri de stradă. Într-o zi ridicau zidurile, apoi sigilau spațiul din jurul ferestrei, a doua zi erau funcționale cu milițieni înăuntru, iar în apropiere era o baracă ce conținea 5-6 soldați chinezi. Am întrebat-o pe ghidă de ce acum. Crede că se petrece ceva în Lhasa de est și ei „se pregătesc”. Primul meu gând a fost că voiau ca miliția să fie adăpostită în timpul iernii, dar din nou, de ce acum?

Drumul spre Ganden era destul de bun, dar la sfârșit era împărțit în două, unul groaznic către călugări, presărat cu măgari și câini vagabonzi și un altul, nou nouț și în stare perfectă ce ducea la stația de miliție ce fusese construită deasupra mânăstirii după evenimentele din 2008. De ce au nevoie de o secție de miliție în mijlocul pustietății, pe vârf de munte, unde nu e nimeni cu excepția a trei sute de călugări prăpădiți care cântă toată ziua, curăță templul de unt de yak și aprind candele? De ce interzic să aibă loc acea kora de 24 de ore, o dată pe an, în jurul muntelui de la mânăstirea Drepung? Ca întotdeauna pentru cel care greșește — de frică. Și asta evident îi arde la ficați pe cotropitori când victimele lor continuă netulburate și senine, murmurându-și neîncetatele rugăciuni. Nu prea le pasă de viața asta, își așteaptă următoarea reîncarnare și lucrează pentru propria iluminare.

Cum i-am văzut pe „băștinași”? Sunt cu siguranță diferiți de chinezi, arată diferit, se îmbracă diferit, se poartă diferit. Religia și muzica lor, limbajul și scrierea, toate vin din India, nimic nu îi apropie de China. Pe unii se vede clar că au un scop, sunt în Lhasa pentru pelerinaj, pentru a merge la centrele religioase. Chiar și tinerii par mult mai puțin preocupați de interesele tipice ale vârstei. Dar chiar și în afara centrelor religioase, oameni de toate vârstele par pătrunși de religie, într-o lume paralelă, până le prinzi privirea și încep să zâmbească. Nu îndeplinesc canoanele de frumusețe europeană, poate doar câțiva copii, sunt scunzi, sunt mici, slabi, uneori foarte, foarte murdari. Unii sunt evident foarte săraci, dar mulți par doar săraci. Cea mai bună mâncare a lor e rea, dar unele din ele sunt chiar oribile. Poate că sunt deștepți, dar nu fac nici un efort să o arate. Ar putea să dețină adevărul universal, dar impresia mea e că ceea ce fac cu viața lor nu are nici un sens. Este foarte greu să le înțeleg religia și manifestările ei. De ce aleg oamenii să facă prostrații tot drumul până la Lhasa, uneori pentru mii de kilometri? Nu voi pricepe niciodată, dar nici nu-mi pot imagina ceva mai greu de făcut pentru un om. Dar peste toate am simțit că suntem bine primiți, oaspeți în pământul lor ocupat, ne-au făcut să ne simțim minunat și cred că am fost de-a dreptul norocoși că am putut să îi cunoaștem pe câțiva dintre ei. Suntem recunoscători pentru că am putut fi acolo. Am fost bolnavi și obosiți, flămânzi și ne-a fost frig, dar am fost fericiți în Lhasa.

Înșiruirea mea de gânduri despre Lhasa se oprește aici. Poate voi învăța mai multe despre Tibet în următoarele zile, călătorind spre granița cu Nepalul. Până acum e aceeași poveste a marii puteri ce cucerește pe cea mică, inventând o poveste care să-i justifice prezența, rescriind istoria și coafând-o cu mitraliere, tone de propagandă și o cale ferată. Chiar dacă versiunea lor de istorie ar putea fi adevărată, chinezii nu-și au locul în Tibet și ar trebui să plece. Dar nu vor pleca niciodată, la fel cum nici albii nu au părăsit America, ci au pus indienii în rezervații și acum le permit să aibă cazinouri, ci se pare că acesta va fi și viitorul tibetanilor, de a-i distra și de a aduce diversitate culturală marilor și de neoprit chinezi Han. E oare ceva ce am putea face noi, cei de dinafară? Câțiva turiști ruși, o familie de români, poate doi australieni, din nefericire nu e nici o speranță. Dar cel puțin în Lhasa oamenii se uitau la filme indiene și încercau să vorbească engleza, până și un câine a înțeles ce i-am spus și mi-a urmat indicațiile când l-am rugat să stea cu Ileana Ruxandra în poză.
cu câinele care înțelege instrucțiuni in engleză

Și în ultimele momente în ultima cameră din ultima mânăstire am avut impresia că aș putea totuși să găsesc și partea cea bună în acel miros groaznic de tămâie și unt de yak. Întotdeauna mai este speranță.

joi, 17 noiembrie 2011

Singur în Xining

Mihai: Singur în Xining din 17 noiembrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

Știi pe cineva care știe ceva despre Xining? Am auzit câte ceva și am vrut  să vin aici și era în drumul nostru spre Lhasa. Contrar oricărei logici, biletele de tren Xining - Lhasa sunt uneori mai greu de obținut și mai scumpe, dar totuși asta era singura conecție logică. Celelalte variante ar fi fost din Beijing, Shanghai, Chengdu sau Xian, trecând prin Xining . Trenurile din Xian pleacă între 6 și 10 dimineața și nu aș fi vrut să petrecem așa de mult ziua în tren. Ne-am petrecut în schimb noaptea și am ajuns în Xining dimineața. Un taxi privat s-a oferit să ne ducă la hotel. A fost o experiență unică, am mers timp îndelungat și la un moment dat soarele a răsărit în fața noastră, șoferul a oprit mașina în mijlocul drumului și a făcut o fotografie cu celularul lui ieftin. Nu ne venea să credem! Când am ajuns la hotelul nostru de trei stele reacția celor de la recepție a fost deconcertantă. Părea că n-au văzut în viața lor un turist, sau cel puțin unul alb, vestic. Am găsit hotelul pe un website chinezesc pentru că nu aveam nici o altă opțiune pe alte website-uri. Am avut un sentiment straniu să nu am nici o posibilitate de comunicare. După o vreme am început să mă uit după o persoană albă. Declar oficial că nu am văzut nici un caucazian în aceste 48 de ore de când am plecat din gara din Xian, în urmă cu 900 km.

Ileana Ruxandra a fost bolnavă și a hotărât să stea în casă. Le-am dat de ales copiilor și ei au preferat să stea acasă. În prima zi m-am plimbat prin centrul orașului, nici măcar n-am avut aparatul foto cu mine.

Având doar 2,2 milioane de oameni, după standardale chinezești ar putea părea un sat, dar oriunde te uiți poți să vezi construcții uriașe de blocuri foarte înalte. Broșura de la hotel spune că aceasta ar fi destinația turistică de vară a întregii Chine, cu vremea perfectă și multiple atracții. Singurul meu ghid menționează niște destinații la 150 km depărtare, dar e prea frig ca să considerăm o călătorie până acolo. Ghidul de Lonely Planet de pe iBookStore se blochează constant așa că nu-mi e de nici un folos. Am vizitat acest oraș de unul singur și mi-a plăcut.

Am fost singurul vizitator la Moscheea Uriașă, am plătit bilet, dar am putut intra doar în curte. Este frumoasă, are 700 de ani, mie mi s-a părut mică, dar ei spun că e mare. Partea din față a fost reconstruită de curând. Aici este o comunitate destul de mare de musulmani și se simte pe străzile dimprejur.

Dongguan Giant Mosque







Nimeni nu mi-a spus că parcul Nanshan este închis pe perioada iernii, m-am strecurat înăuntru și în afară și a meritat. Broșura spunea că e plat, dar poate că ar fi trebuit să spună că „pe vârful muntelui e o bucățică plată”. Este o moschee veche acolo sus și o clădire mare albă și goală chiar în vârf. Este și un parc de distracții pe dealul din apropiere. Iar la poalele muntelui un alt templu budist.






Seara târziu copiii au acceptat invitația la plimbare prin centrul orașului pentru câteva minute





Maria: Transport și analizarea Chinei

Maria: Transport și analizarea Chinei din 16 noiembrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

Transport: am să vorbesc despre șase metode de transport în China

1. Per pedes: poate că e un pic arhaic dar are beneficiul de a fi metoda cea mai lentă de a călători (în cazul în care nu ți se pare că este un beneficiu, atunci consideră că poți să experimentezi aproape totul — de la taraba cu mâncare la mirosul de pisică moartă, la cuplul care vorbește (nu că ai și înțelege, bine-nțeles) la chiombelile tuturor pe oriunde ai merge și asta pentru că faci parte dintr-o familie cu trei copii.)

A merge înseamnă o mulțime de pași. Și mama și eu avem pedometre, care măsoară câți pași facem. În medie un om ar trebui să facă 10.000 de pași pe zi. Și dacă măsori pasul acelei persoane cam la jumătate de metru asta înseamnă 5 km.

Acasă fără nici o îndoială făceam mai puțin de 2000 de pași. Poate 5000 dacă mergeam și la Tae Kwon Do sau la dans. Când am început să merg de cinci ori mai mult, părea că dura ore în șir. Dar acum e normal. Cel mai mult cât am mers într-o zi din această călătorie au fost 19.005 pe 21 octombrie, când am mers la templul Inari și mai mult am urcat trepte.

În China cel mai mult am mers 17.742 când am fost în Xi’an (și cel mai puțin au fost 903 pași când m-am sculat târziu și am avut o zi de pauză).

A merge pe jos are și dezavantaje, adică, prin definiție, nu poți să stai jos. Ca urmare te dor picioarele. Ne place să stăm jos și ca urmare mergem chiar mai mult doar ca să stăm pe acea bancă ce nu este în drumul nostru.

A merge pe jos are și pericole— chiar și pe trotuar, trebuie să fi atent la mașini, ricșe, biciclete, motociclete, care se pare că dețin o mare parte din spațiul în care se presupune că putem merge.

2. Bicicletele și motoretele și motocicletele sunt peste tot. Sunt parcate pe trotuar. Oamenii le repară într-un loc ce pare un fel de parcare neoficială pentru vehicule cu două roți.

Atunci când traversezi strada trebuie să te uiți și după biciclete, nu numai după vehicule motorizate, pentru că nu se opresc. Ele trec și când semaforul e pe roșu — poate că a avea două roți în loc de patru le exclude de la regulă.

N-am mers pe bicicletă sau motocicletă în China — era suficient de greu să navigăm străzile per pedes.

3. Taxi (și alte mașini). Taxiurile nu au voie să ia mai mult de patru oameni. La aeroportul din Beijing această regulă nu era valabilă și am fost duși la hotel cât de repede s-a putut în funcție de trafic.

Totuși, spre uimirea noastră, când am încercat mai târziu să luăm un taxi să mergem să ne vizităm bunicii, șoferul dădea din cap și ridica doar patru degete în dreptul feței.

Am reușit totuși o dată să ocolim această regulă, când ne-am suit cu toții în taxi înainte ca șoferul să-și dea seama că suntem cu unul în plus. „E mic” a spus tata șoferului, cu o figură rugătoare și harta deja deschisă în poală. Șoferul dă din cap și ne spune că nu poate lua cinci oameni. „Ioan, întinde-te. Pune capul jos” spune Mama, în timp ce Tata face încercări disperate să-l convingă pe șofer să-și ia mâna de pe frâna de parcare și să conducă. Până la urmă Ioan a stat întins în brațele noastre cu picioarele la Ileana și capul acoperit de rucsacul ei. „Prefă-te că ești mort” spune ea și Ioan, cuminte își scoate limba și-și dă ochii peste cap. „Șșșș, e important” spun eu. „Te rog, e mic” spune Tata și face semnul universal cu amândouă mâinile. Taximetristul se uită în spate și vede că Ioan e aproape invizibil de dinafară și pornește să conducă. Răsuflăm cu ușurare. Când am ajuns la destinație Tata i-a dat patruzeci de yuani în loc de douăzeci și trei, cât îi datora. „M-am uitat la el când conducea și era așa de nervos!” spune Tata. „Se uita în jur după milițieni și conducea repede, iar eu voiam să văd cât de departe ne duce până ne dă jos din taxi.”

Din fericire în Xining și Longmen nu am avut această problemă — taximetriștii ne-au suit grămadă și ne-au dus unde voiam, cu un zâmbet și un dat din cap.

4. Autobuz. Sunt două tipuri de autobuze în China: aglomerate și neaglomerate.

Dacă e un autobuz neaglomerat, poți să fi sigur că la un moment dat se va aglomera. Trebuie să-ți păzești scaunul pe care-l vrei, să stai imediat lângă el, ca să te poți așeza în secunda în care cel care-l ocupa se ridică. Trebuie să fi atent, să te miști repede, ca să ai privilegiul de a sta jos.

Asta înseamnă că atunci când un autobuz gol se apropie de stație, e o grămadă de oameni care-l așteaptă.

Nu există o așa zisă coadă ordonată — îmbulzeala este acceptată și atâta timp cât ești printre primii în autobuz, ai un loc asigurat.

Când autobuzul e aglomerat, trebuie să împingi ca să poți să intri. Pentru că suntem cinci, primul din noi care reușește să se urce trebuie să fie dispus să împingă și să navigheze printre cei care nu sunt dispuși să se miște, ca să ajungă spre mijloc, unde e mai puțin aglomerat și sunt mai multe scaune pe care să le păzești.

Când vrei să te dai jos, trebuie să fi la fel de puternic să împingi și navighezi ca să te poți da jos, că altfel s-ar putea să plece cu tine.

5. Metrou. La intrarea în metrou este un control de siguranță și trebuie să-ți treci poșeta, rucsacul pe banda rulantă, ca la aeroport.

Ce e interesant e că nimeni nu te verifică pe tine. Dacă cineva se hotărăște să ascundă o bombă în pantaloni? Nimeni n-ar observa. Se pare că e doar un control al bagajelor, ceea ce cred că în America ar determina o schimbare a severității controlului.

Ca să ajungi la adevăratul metrou trebuie să mergi prin coridoare subterane foarte lungi și să urmezi semnele colorate care-ți spun unde vrei să mergi.

Sunt de asemenea două tipuri de metrou, îngrozitor de asemănătoare cu autobuzele, așa că nu mai povestesc. Totuși aș vrea să menționez că din când în când ușile metroului încearcă să se închidă și uneori lovesc o parte a corpului uman. Imediat se aprinde o lumină și toată lumea de lângă ușă împinge spre interior ca să permită metroului să închidă ușile.

Când ești într-un metrou aglomerat sau autobuz, oamenii te presează din toate părțile. Într-un mod ciudat e chiar relaxant — ca și cum ai fi la fundul piscinei  sau ca o îmbrățișare ciudată. Se simte ca și cum ar fi o conecție între tine și toți acești oameni care se uită la tine ca și cum ai fi un extraterestru.

Acum câțiva ani Mama ne-a dat un test despre Limbajul Iubirii și primul meu limbaj este lauda, iar al doilea de a fi mângâiată. Nu mă deranjează să fiu atinsă și ador să primesc sau să dau îmbrățișări. Bineînțeles că sunt excepții — ca de exemplu când sunt furioasă, dar nu despre asta e vorba.

6. Tren. Sunt două tipuri de tren, dar sunt diferite de metrou sau autobuz.

Este un tren de noapte și un tren de…zi? Trenul de zi are scaune, care uneori au și o măsuță care se poate coborî (ca și la avion). În esență e ca și o variantă mărită a unei mașini, dar cu mai mult loc.

Trenul de noapte vine în două variante: dormit moale și dormit tare.

Dormit moale nu înseamnă că patul este moale — patul este tare — ci că sunt patru paturi într-un compartiment și o ușă. Dormitul tare are șase paturi într-un compartiment și nu este ușă.

Până acum nu am dormit într-unul „tare”, azi îl luăm la ora 16. E o călătorie de 24 de ore. Nu-mi dau seama dacă o să fie ok sau dacă o să putem dormi (fie din cauza fumului de țigară, fie a conversației zgomotoase) sau dacă o să supraviețuim într-un mic compartiment pentru 24 de ore.

În ultimul tren cu care am fost, pernele erau umplute cu hrișcă. Boabele sunt foarte grele, dar perna e foarte confortabilă. Grânele se tot mișcau sub capul meu.

Analiză: din moment ce plecăm din China am să scriu lucrurile favorite și mai puțin favorite și alte statistici de acest gen

Țara favorită: China— e mult mai aventuroasă decât Japonia.

Hotelul favorit: Xining — trei paturi mari cu un birou și o cadă.

Orașul favorit în China : Beijing.

Cea mai interesantă mâncare: scorpion (eu n-am mâncat, Tata și Ileana au fost suficient de nebuni să încerce). A doua pe listă o mâncare de carne condimentată cu găluște.

Cea mai bună distracție din Beijing: toboganul de la Marele Zid.

Cea mai bună distracție din Xi’an: Soldații de teracotă

Cea mai bună atracție în Longmen : peșterile budiste.

Cea mai bună atracție din Xining: spectacolul de lumină din piața mare.

Cea mai groaznică atracție: Piața Tiananmen din Beijing. Era uriașă, plină de oameni și tot ceea ce se putea vedea era portretul lui Mao Zedong.

Cea mai bună mâncare: pui dulce-sărat la King’s Food din Beijing. A doua orez și a treia rață Peking, care, să fiu cinstită, e cumva supraestimată și nici măcar nu e așa de bună fără clătită și sos și pepene galben și tot așa mai departe. Rața în sine e fadă.

Cea mai groaznică mâncare: găluștile de la King’s Food din Beijing care erau ca o șarlotă în aluat prăjit. Erau fierbinți și fără nici un gust.

Numărul de pași în China: Cel puțin 95000 (prin contrast în Japonia am făcut 59 202)

Cel mai fain loc : Zidul din Xi’an —locurile de joacă de acolo erau fantastice. Ne-am jucat cu fluturașul și am alergat după o roată de metal pe care o învârteam cu un băț și ne-am jucat Diabolo (nu pot să explic că e prea lung) și am sărit coarda.

Cea mai interesantă zi: 14 noiembrie, când am descărcat Civilization V de la App Store și am stat toată noaptea ca să fiu sigură că încă se mai descarcă.

Numărul de cuvinte pentru ținta de 1,6 milioane de cuvinte: 228 000.

Alte locuri din China

Pesterile Longman

Am ajuns in Luoyang. Suntem puțin dezorientați după o noapte de dormit  în tren. Luăm autobuzul dintr-un capăt în celălalt și trecem pe lângă un șantier continuu pe amândouă părțile. Aici sunt dărâmături, aici este o groapă imensă, aici o construcție de cărămidă, aici ditamai blocul de prefabricate, aici un morman mare de pământ. Șoferul autobuzului claxonează orice vietate îi apare în cale. După aproape o oră ajungem la punctul terminus, de unde trebuie să ne cărăm bagajele cu spinarea.

Peșterile Longman au început în secolul al V-lea e.n. ca o manifestare a budismului. Irving Stone în cartea intitulată Agonie și Extaz, spunea despre capacitatea lui Michelangelo de a vedea statuile într-o bucată de piatră și de a le scoate la iveală, că el doar îndepărta excesul de marmură. La fel se poate spune și despre aceste peșteri: există nenumărați Buda și bodysatvva și demoni și regi, doar oamenilor le-au trebuit mai multe secole pentru a-i scoate la iveală. Din nefericire tot oamenii le-au și desfigurat cu ocazia unor reciclări morale și culturale.


Pe fața peretelui de stâncă sunt sculptate deschideri pătrate sau dreptunghiulare, care sunt adâncite și în mijloc va rămâne un Buda. Pentru cele care sunt foarte mari, de câțiva metri înălțime, pe margine sunt fie mii de Buda mici, în basorelief, fie alte personaje religioase mai mari sau mai mici. Unele peșteri sunt ușor accesibile, altele trebuie să urci mai multe scări. Când am ajuns noi era o ceață groasă să o tai cu cuțitul, așa că peșterile le descopeream pe măsură ce ne apropiam de ele. Biletele ne asigurau accesul la peșterile de vest (care erau cele mai numeroase și interesante), de est (puține, nu m-au impresionat, decât cu excepția unui basorelief cu o mie de mâini, dar îți ofereau o imagine de ansamblu a celor de vest), ceva templu și o grădină la care nu am mai fost.






Ne era foame  și copiii ar fi vrut să mănânce pe strada turistică, unde erau câteva oferte, dar le-am spus că vrem să prindem un anume tren și mâncăm la gară, că sigur vom găsi ceva. Ne-am înțeles cu taximetristul la un preț și ne-a dus la gara cea nouă din Luoyang, o gară care semăna a aeroport, în mijlocul unui deșert construibil, mărginit de blocuri futuriste aproape terminate! Mihai se așează la coadă, în scurt timp ia bilete și ne grăbim să prindem trenul de mare viteză spre Xian. După ce trecem biletele printr-o mașină ca la metrou, ajungem pe peron, care are locurile însemnate pentru uși, cu numerele vagoanelor. Trenul se apropie silențios, nici măcar nu fâsâie. Ușile se deschid, afară pășește o stewardesă. Interior ca de avion, scaunele au măsuțe, sunt ecrane de televizor și o bandă pe care anunță electronic stațiile următoare și cu ce viteză circulăm (vom atinge 300 km/h). Pornim, nici măcar nu ne dăm seama că a început să se miște. Stewardesa ne oferă cafea (25 yuani, nu mulțumesc) și ceva mâncăruri. Ne scormonim prin diferitele sacoșe de rămășițe de mâncare, ne cerem iertare de la copiii și le promitem că vom mânca bine în Xian.


Ajungem într-o gară asemănătoare cu cea din care am plecat, dar ca să ieșim trebuie să luăm metroul. Un băiat ne ajută cu cumpărarea biletelor și ne spune unde trebuie să coborâm. Metroul este atât de nou încât mai sclipește. Pe televizor încă mai rulau reguli de comportament. Lumea își făcea poze cu picturile murale, iar copiii sigur se dădeau doar de distracție.

Când ajungem afară ne așteaptă un amestec de nou și vechi. Din secolul trecut aveau polițiști în mijlocul intersecției pe un podium și cu multă pompă se întorceau cu fața spre trafic și făceau semne de oprire sau de mers, fluierau. Din cel actual aveau clădirile.



După ce mâncăm ne îndreptăm pe jos spre hotel. Și aici distanțele sunt foarte mari dar ajungem într-un final la hotelul nostru simplu.



Soldații de teracotă

Ne trezim devreme pentru că trebuie să luăm autobuzul până la gară și de acolo un alt autobuz care să ne ducă până la soldați, un drum de două ore. Șmecheria era să găsim autobuzul public, și nu cumva să ne înscriem în vreun tur, care să ne ducă și pe la ceva fabrici. Era o mare de autobuze parcate, oameni așezați la mese cu liste, oameni în picioare care trag de tine și-ți spun că te duc ei, oameni în uniforme, care nici nu catadicsesc să se uite la tine, dar să-ți răspundă. Până la urmă răspunsul nostru ne sare în ochi: acolo unde era o coadă mare în mijlocul tuturor lucrurilor, aparent la nimic evident, acolo era unde trebuia să ne așezăm pentru autobuzul public. Reușim să intrăm în al doilea autobuz (toată lumea trebuia să stea pe scaune).

După ce ne întâlnim cu bunicii, ne suim în mini-autobuz pentru a ajunge la complex. Ghidul bunicilor ne va vorbi și ne va lăsa liberi pentru a face poze în fiecare din cele patru clădiri. Cea mai mare este numărul unu, unde se găsesc cei mai mulți soldați refăcuți și cele mai multe fragmente lăsate așa cum au fost găsite. Tot aici există o secțiune în care încă mai asamblează diferitele fragmente.





La numărul trei se găsește comandamentul. După haine și încălțări, au dedus că erau ofițerii, dar n-au găsit capetele decât la câțiva! (se pare că nu le terminaseră, hmm-hmm).


La numărul doi este așa zisa infirmerie și au avut și o trăsură. Mai sunt numeroase puncte care au fost excavate țintit după ce le-au inspectat cu raze și așa au alcătuit expoziția cu arcașul îngenuncheat ( a cărui urmă de sanda ar trebui patentată), cu arcașul în picioare, cu ofițerul pântecos, cu soldatul cu cal și cu un general. Mai sunt două trăsurici de bronz, mai mici decât dimensiunile normale, adevărate bijuterii prin execuție și ingeniozitatea mecanismelor de cuplare. Vârfuri de săgeți, sulițe și săbii care au un strat subțire de chromiu, ceea ce le-a păstrat ascuțite două mii de ani.




Zidul Orașului Xian

A fost construit începând cu 1370. Are 12 m înălțime și o circumferință de 13,7 km. La bază variază între 12 și 18 m grosime. Are patru porți, una pe fiecare direcție cardinală și nenumărate arcade pentru a lăsa să treacă străzile. Pe zid sunt pagode multicolore (luminate noaptea) și din loc în loc magazine cu mancare și sucuri și loc de închiriat biciclete. Pe margine are felinare cu lampioane roșii și stegulețe, specifice laturii (cea de vest avea un fel de ghepard, cea de sud un fel de dragon). În unele locuri mai puteam vedea cum se chema cel care a făcut cărămida respectivă.





Ne-am plimbat puțin cu bunicii, apoi ei au plecat la programul lor, urmând să ne întâlnim mai târziu cu ei. Am rămas la baza porții de sud și ne-am jucat jocuri specific chinezești. Cel mai mult ne-a plăcut fluturașul de picior (lovești într-un fluture ca de bedmington care are pene și ceva greutăți adăugate și ideea e să-l ții cât mai mult în aer; se poate juca de unul singur sau mai mulți), apoi să alergi cu cercul de metal. Era drăguț să îi vezi pe chinezi cum încercau să-și învețe copiii (pentru părinți era o distracție grozavă, pentru copii era ceva frustrant)

Marea Moschee din Xian

Este ascunsă în inima bazarului, sau mai degrabă bazarul a crescut în jurul ei. Până să ajungem la ea ne-am bucurat de viermuiala oamenilor. Ne-am cumpărat un fel de pita cu carne. A scos atunci carnea din oala aburindă, a tocat-o cu cuțitul (era atât de fiartă că se sfărâma numai dacă te uitai la ea) și a pus-o în pâinea încălzită. Mmmm... foarte gustos. Am mai încercat un fel de gogoși făcute din pastă de persimone (ceea ce le dădea o culoare portocalie): unele aveau umplutură cu susan, altele cu nuci.



Moscheea era foarte liniștită la acea oră de prânz. Un amestec de arhitectură chineză cu cea musulmană. Senzația de vechi. În incinta de rugăciune nu aveam voie să intrăm dar ne-am uitat la ea de la ceva distanță.



Xining

Pot să spun că am fost și în acest oraș, dar am văzut doar drumul dus și întors de la gară. Suntem ultimii călători care ieșim din gară și un bărbat ne i-a la sigur: suntem clienții lui. După o scurtă târguială îl urmăm spre mașină, un fel de van intrat la apă. Merge încet având grijă să ocolească gropile, să încetinească pentru bump. Mașinile de pe contrases intră pe banda noastră ca să-l ocolească pe al lor. Îi claxonează pe cei care îi apar în cale. Pe bord are o roată de rugăciune budistă, care se învârte de una singură. Noi ne uităm pe fereastră să vedem cât e de diferit orașul față de ceea ce am văzut până acum. Afară răsare soarele. Șoferul nostru își potrivește mașina aproape de mijlocul străzii, cu mult în fața stopului, își scoate telefonul și începe să încadreze soarele printre blocuri. În spatele nostru un camion ne claxonează cu patos. Nimic nu-l deranjează pe șofer, care după ce și-a făcut poza, pornește ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Hotelul are influențe islamice în arhitectură și mobilier. Șefa hotelului are trăsături mongole. Oamenii din holul hotelului se uită la noi de parcă am veni de pe altă lume. Sunt sinceri, nu se pot opri să ne privească.
Ca de obicei nu înțelegem nimic din ceea ce se vorbește în jurul nostru, dar disting alte sunete, diferite de cele chinezești, mai multe hașuri și r-uri. De fapt ce mi-a atras atenția a fost intonația cuvintelor, ceva de genul "De ce nu mă crezi? Așa e cum îți spun eu, ai să vezi că eu am dreptate!"




Două zile bolnavă în pat. La plecare Ileana și Ioan vor fi cei care se vor îmbolnăvi.
În gară ne găsim un loc să nu fim ținta privirilor. Vor trece în jurul nostru și vor încerca să prindă o frântură din noi, mai ales din Ileana și Ioan care dormeau ghemotociți pe bancă. Este primul nostru contact cu tibetanii. La rândul nostru le studiem hainele și obiceiurile. Un bărbat în vârstă se plimbă prin gară și în mâna dreaptă învârte o roată de rugăciune, în stânga are mărgelele de rugăciune. Nu se oprește nici când vorbește.

De data asta avem bilete la hard sleeper. Sunt șase paturi și nu este ușă. Nu ai lumină personală, nu poți să stingi lumina și nu poți controla volumul de la muzică. De asemenea nu te poți izola de ceilalți oameni și de fumul lor de țigară. Ne vom petrece o mare parte din timp schimbându-ne personal așternuturile. E destul de frig și ne punem și sacii de dormit.


Ne uităm pe fereastră la munți, la deșert, la apa înghețată, la turmele de oi sau de yak. Pe culoar un băiețel tibetan vine și ne studiază. Nu are nici o problemă să îndrept camera asupra lui, doar să nu mă uit direct la el, atunci se rușinează și fuge. Se împrietenește cu Maria, de care va râde doar dacă se uită la el.




În final vreau să scriu puțin despre limba chineză și traducerile in engleză. Limba chineză este o limbă monosilabică, fiecare din semnele ei pronunțându-se ca o silabă ghee, dii, maa, zhi. Nu are cuvinte în sensul pe care îl înțelegem noi, ci înțelesul apare prin alăturarea semnelor. Nu are gramatică, deci nici timpi, ci viitorul sau trecutul apar din conținut, De asemenea nu sunt spații sau virgule, doar punct. Chiar și semnul întrebării este un hanzi. Deci este greu de tradus. În călătoria noastră am întâlnit o mulțime de traduceri caraghioase. Pe o pungă de pâine feliată am găsit scris sliced pain adică durere feliată. Într-un pamflet turistic aflăm că cerul albastru seduce norii albi, iarba verde seduce oile și boii. O moschee poate să țină cel mult 10 000 de rugăciuni între timp. Dar poate recordul de traducere este deținut de un semn în toaleta trenului: no flushing while meeting emu (nu trageți apa la întâlnirea cu emu)

Din punctul meu de vedere am terminat cu China.  Mi-a plăcut ceea ce am văzut, chiar așa prăfuit și murdar și aglomerat. Principiile confucianiste sunt în continuare la baza societății (familia este unitatea, fiul datorează supunere tatălui, frații mai mici celui mai mare și de abia de aici încolo în afara familiei). Femeia este cea care lucrează în timp ce o mulțime de bărbați stau de vorbă și beau ceai, dar cred că nici nu-și imaginează că se poate și altfel. Copiii sunt super-prețioși, deci super-răsfățați. Sunt cărați în spate sau în brațe (dacă sunt mai mici) dar nu am văzut cărucioare. Cu toții sunt înregimentați.

Unul din lucrurile care m-a deranjat a fost lipsa de perspectivă. Grădinile, parcurile, curțile, sunt așezate în așa fel încât să ai o cantitate redusă de peisaj. Educația presupune să fi în stare să-ți înalți mintea, să ai viziune de ansamblu, în ciuda obstacolelor fizice. Oare ce s-ar întâmpla dacă oamenii ar realiza că pot trăi în pace și bună înțelegere?

miercuri, 16 noiembrie 2011

Maria: Trăind în spații de locuit și pe drum

Maria: Trăind în spații de locuit și pe drum din 16 noiembrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

Pe drum: spre deosebire de Japonia, unde am închiriat apartamente cu camere frumoase și o baie mai mică sau mai mare și unde am avut contact cu un japonez, în China am stat în camere de hotel.

Micul dejun: Beijing a fost probabil cel mai interesant prin virtutea faptului că se presupunea că avem mic dejun.

Am avut două din cele opt mic-dejunuri la hotel. De acord, poate că două din acele zile nu am fost acolo la timp. Dar Mama a încercat de câteva ori să afle la ce oră este servit. Povestea e așa că a mers la parter să o întrebe pe recepționeră, care dormea. După câteva minute s-a dus să o întrebe pe bucătăreasă și mergând din nou la recepționeră, aceasta, cu capul pe pernă, a apăsat niște numere pe calculatorul ei, s-a uitat la ceasul de pe zid și a strigat „MIC DEJUN. OPT DIMINEAȚA”. N-avea nici un sens să ne enervăm în legătură cu impredictibilitatea micului dejun din hotelul din Beijing, Am râs de asta de mai multe ori — în fond asta e China și noi suntem turiști.

În Xi’an am trăit mâncând supă și carne cumpărată de pe stradă.

În Xining… avem un mic dejun de mare clasă care apare la ora exactă. Lumea se uită la noi în mod frecvent — nu numai că suntem caucazieni, ceea ce este imposibil să găsești în Xining în afara unui panou publicitar, dar mai avem și trei copii. Asta este practic imposibil să ai în China.

Declinarea responsabilității: nici una din conversații nu a fost reprodusă exact, pentru că nu pot să-mi aduc aminte exact cuvintele folosite, dar idee e aceeași.

Unul din lucrurile interesante în camera noastră de hotel din Beijing era că șamponul și săpunul lichid erau în dozatoare, atașate de zid, trebuia doar să apăsăm pe un buton pentru a primi șampon sau săpun.

Cum nu avem acces la o mașină de spălat, toate rufele noastre au fost spălate în China de mână. Uzi hainele, le freci cu șampon în mod viguros (șamponul le face mai moi decât săpunul lichid) și apoi limpezești. Și mai limpezești o dată și apoi storci toată apa din ele până când sunt aproape uscate. După aceea le înfășori în prosop și storci prosopul până când nu mai ai cum să-l rotești. Asta face ca hainele să fie doar umede și scade timpul de uscare destul de mult.

Una din aventurile noastre în Beijing are legătură cu spălatul hainelor și dozatorul de șampon. Într-o noapte, în timp ce-mi spălam șosetele, am realizat că am nevoie de șampon. M-am dus la dozator cu șosetele puse peste mâini precum mănușile și am apăsat pe buton. Nu s-a întâmplat nimic, m-am încruntat și am apăsat încă o dată dar și puțin în sus. O IDEE PROASTĂ. Dozatorul de șampon practic a zburat de pe zid și doar șase ani de Tae Kwon Don, cizelându-mi reflexele, mi-au permis să-l prind înainte ca tot șamponul să ajungă în scurgere. „AJUTOR!” am spus. „ Ce e?” a întrebat Ileana. „Doar AJUTOR!” „DAR SPUNE-MI CE E!” „NU POT!  N-am cuvinte!” Bombăneli audibile și înjurături din partea Ilenei și amândoi frații au intrat în baie. „Ce s-a întâmplat?” a întrebat Ioan. „Am apăsat pe dozator în sus și a căzut și șamponul se SCURGE!”  am răspuns. „Adică vrei să spui” pronunță Ileana cu un ton periculos, „că șamponul a căzut! De-adevăratelea!” „N-am putut! Nu m-am putut gândi decât la AJUTOR!”

În final suntem în stare să râdem de toată situația și eu să-mi spăl șosetele și să le pun la uscat, apoi să merg la culcare.

Seara următoare, în timp ce Ileana și cu mine terminăm ce aveam de făcut, îl auzim pe Ioan din baie spunând cu o voce mică, „tocmai am făcut o prostie”. „Ce?” îl întreb. „Știi cum Maria a făcut să cadă dozatorul? La fel și eu. Dar nu l-am prins”. Râdem pentru o secundă și intrăm în baie ca să vedem cât de mare e pierderea. Iau dozatorul și-l pun înapoi în perete, apoi spun „Haideți, spălare generală. Scoateți-vă lenjeria și șosetele și spălați-le”. „Dar eu nu vreau să le spăl!” exclamă Ileana. „Nu-mi pasă, doar n-o să irosim șamponul ăsta”. Ies în grabă din baie și-mi iau șosetele pe care le folosesc ca să absorb șamponul care mai e pe podea. Aproape jumătate s-a scurs deja. „Îmi pare rău pentru femeia de la curățenie de mâine” spune Ileana. „Da” zic eu „probabil că se va întreba dacă toți străinii folosesc atât de mult șampon”

În Xi’an, dozatorul conține ceva care miroase a nucă de cocos fermentată. În combinație cu mirosul de picioare transpirate este mortal. Nu-l recomand. Totuși trebuia să ne spălăm hainele. Nimic nu se putea usca în camera aia  de hotel — dacă în Beijing erau suficiente douăsprezece ore, în Xi’an ne trebuiau cel puțin treizeci și șase.

În Xining am avut cadă. O foloseam în mod special ca să ne stoarcem rufele — ca să elimini cea mai mare parte din apă ai nevoie de doi oameni, sau de o persoană determinată. Un om ține de un capăt al tricoului (sau pantalonilor sau șosetelor) și începe să răsucească, la fel și celălalt, până când tricoul începe să se răsucească pe el însuși. Apoi cei doi trag în direcții opuse. O să te surprindă câtă apă poți să scoți dintr-un tricou pe care ai crezut că l-ai stors bine. Și iarăși răsucești până când nu mai iese nici un pic de apă. Când faci asta de unul singur trebuie să pui un capăt între genunchi și să răsucești. E foarte dureros, ca o arsură chinezească și în același timp mult mai dificil decât dacă ar fi doi oameni.

Odată scoasă toată apa, rulezi tricoul în prosop — prosopul absoarbe și mai multă apă, scurtând timpul de uscare. Apropos, șamponul în Xining mirosea foarte frumos. Ca și un detergent. De asemenea aveam și o fereastră cu un răftuleț, așa că ne-am putut agăța rufele la uscat aproape de tavan și ne-am bucurat că ne-am gospodărit.

Camere de hotel: Ileana se teme de ființe mici care se mișcă, precum gândacii. De câte ori vede unul începe să chițăie cu toată puterea. Vocea ei devine de alto-soprană. Nu poate să spună decât GÂNDAC! sau PĂIANJEN! I se fac ochii mari în cap și nu poate să tacă.

Nu sunt sigură când s-a întâmplat asta — Ileana obișnuia să fie foarte curajoasă în legătură cu lucruri de genul ăsta. În orice caz a devenit o sursă de distracție pentru restul familiei, care ne uităm cumva cu milă la ceea ce pare să fie nevătămător.

În prima zi în Beijing, în timp ce scriam la NaNoWriMo se aude un țipăt pătrunzător din direcția Ilenei. „GÂNDAC! GÂNDAC! PE PAT!” „Ileana … calmează-te” îi spun, în timp ce stau în patul meu și încerc să-mi dau seama unde ar putea fi gândacul. E inutil să vorbești cu Ileana în acele momente. Stă cocoțată pe pernă, încercând să se depărteze cât mai mult de centipedul care a căzut de pe tavan. „Unde?” întreb apropiindu-mă. „ACOLO! AAAAAA! IA-L, IA-L!” „Calmează-te, o să scoți pe toată lumea din minți. Treci pe patul meu”. Ileana aproape că zboară din patul ei într-al meu, unde continuă să țipe. „Da’ TACI ODATĂ!”  strig eu, „Ileana, liniștește-te” îi spune Ioan, „o să vină toată lumea dacă mai continui așa!” Centipedul a ajuns între timp pe podea unde probabil se întreabă de ce oare a trebuit să ajungă în camera asta de hotel. „Uite, țipă în asta dacă vrei” și-i arunc Ilenei perna mea. O strânge cu forță la piept în timp ce se uită fix la centiped. Eu mă uit la el și spun „Dă-mi niște hârtie igienică”. Ioan se execută cu rapiditate. „SĂ NU-L OMORI” țipă Ileana din nou. Eu dau din cap, „nu-l omor” în timp ce-l acopăr cu hârtie, mă strâmb de scârbă și-l arunc în afara camerei.

Peste o jumătate de oră se aude un nou țipăt al Ilenei. „S-A ÎNTORS” „TACI!” îi spunem amândoi, apoi eu către Ioan „O să trebuiască să-l omori.” „Ce? Eu nu vreau să-l omor!” „Da’ eu l-am scos afară din cameră. Dacă iar îl scoatem, o să se întoarcă din nou, probabil la un timp la care nu o să-l vedem prea bine. Tu ești bărbatul casei în acest moment, tu trebuie să-l omori”. Ioan încearcă să argumenteze , dar până la urmă se duce și acoperă centipedul cu hârtie igienică și începe să-l lovească cu pantoful. „N-a murit” se miră el, „încă mai mișcă!” „Ce?” „Eu îl lovesc și el continuă să miște, deși i-au ieșit mațele. Va trebui să-l omori tu” și se duce calm spre patul lui. Eu mă apropii de centiped și ridic un pic hârtia ca să văd. Îmi pare rău de el, nu vreau să-l omor, dar probabil că e mai bine să-i curm suferințele așa că cu două lovituri de pantof, nu se mai mișcă. Acum vine partea dezgustătoare în care trebuie să iau și arunc o insectă însângerată. Apoi mă spăl bine de tot pe mâini și împreună cu Ileana, care s-a mai calmat, ne scuturăm de imagini.

Mai este ceva: tuturor ne e frică de șoareci.

În Xining, pe 16 noiembrie, Ileana, care se dusese în camera copiilor, bate cu putere la ușa camerei părinților, unde noi ne bucurăm de accesul la internet. „Cine e?” întrebăm „DAȚI-MI DRUMUL!” spune Ileana cu o voce disperată. Pe fața ei se citesc semnele de văzut un gândac și spune „E un șoarece… în camera noastră”. „CE?” „E un șoarece mare. M-am dus la baie și era o chestie mare și neagră care s-a strecurat pe lângă baie și e acolo!” După ce am reușit să găsim cum se spune șobolan în chinezește, Ileana și cu Tata s-au dus la recepție. Când s-au întors ne-au spus că ne mutăm în 411 — un etaj mai sus— și că trebuie să strângem totul din 311. Într-un timp record am strâns totul (și în același timp am realizat cât de mult de înșirasem lucrurile) și apoi ne-am dus în camera părinților, sperând că nu vom mai găsi alt șobolan. „Biata Ileana” spune Mama între două suflat de nas, „să vadă un șobolan și să nu poată să țipe.”

Aventuri in Xian

Atențiune: acesta este un subiect plicticos și egoist, este despre MINE. Voi descrie cu multe amănunte experiența mea personală, așa că cei sensibili sau neinteresați sunt rugați să sară peste această postare.
V-ați putea aștepta să vă povestesc despre alte locuri pe care le-am mai văzut, dar azi am alt subiect: bolnav și pe drumuri. Toată lumea răcește din când în când, iar eu nu fac excepție. În ultimii trei ani o simplă răceală mă pune la pat. Nu-mi curge nasul, nu mă doare capul, nu-mi pierd gustul, doar că n-am putere să mă țin pe picioare. După 24-48 de ore la pat, mă scol ca nouă și nici nu-mi mai aduc aminte că am fost bolnavă. Dar acum am simțit că mă ia în timp ce aveam de vizitat obiective. Suntem la marea moschee din Xian și-mi vine să mă întind pe o bancă la soare, așteptând să mă facă cineva bine. Conștiința mă înghiontește, spunându-mi că sunt singura care are cunoștințele necesare.
Când eram mică, mama știa întotdeauna când eram bolnavă (dar mai ales, când nu eram și nu mă lăsa să chiulesc de la școală). Imediat îmi făcea baie cu apă fierbinte cu sare la picioare, mă punea în pat, îmi făcea masaj pe tot corpul cu oțet aromatic, îmi punea cârpă roșie pe burtă stropită cu alcool, îmi schimba compresa udă de pe frunte, mă punea sub două plapumi ca să transpir și nu mă lăsa să mă dezvelesc, și ca să realizez cât de bine era pentru mine, îmi povestea cum atunci când era ea mică și făcea febră o puneau într-un sac cu frunze de salcie stropite cu țuică și o legau la gât ca să nu poată să iasă până nu-i scădea febra. Îmi spunea cu lux de amănunte cum se lipeau frunzele de ea și o gâdilau, dar dacă se mișca se lipeau altele și primele se dezlipeau și era mai rău. Asta mă mai potolea și stăteam cuminte, nu cumva să înceapă din nou cu masajul. Mama avea mână grea și un talent deosebit pentru a găsi toate locurile dureroase: Ia uite ce noduri ai aici și nu se lăsa până nu dispăreau. În timp ce mă schimonoseam de durere și chelălăiam precum un cățel (nici o șansă să scap din mâna ei) îmi povestea cum o duceau la Niță Sanitarul, care nu avea nici o educație de acest gen, decât poate din războiul al doilea, și-i freca nodurile de pe mână cu un os. Mă punea să beau ceai de mușețel îndulcit cu miere și aveam voie să mănânc în pat pâine prăjită unsă cu unt și puțină miere, tăiată pătrățele de tata.
Deci caut prin sacul cu amintiri și încep să îmi fac masaj pe mâini, pe picioare, pe cap. Mă simt ceva mai bine și ne continuăm programul. Este ultima zi în care ne vedem cu bunicii și cu Nașa în China. Ne plimbăm prin bazar, încercăm diferite dulciuri, apoi ne ducem la ei la hotel unde stăm de vorbă până târziu.
Când ajung în camera noastră mă cuibăresc mulțumită în pat, plimbând o sticlă cu apă fierbinte pe diferite puncte ale corpului. Îmi sensibilizez soțul la una din dorințele nerostite ale acestei călătorii în jurul lumii: de a face un tratament de acupunctură.
Paranteză: am încercat să creem o listă cu lucrurile pe care vrem să le facem în călătorie, dar nu am ajuns prea departe. S-a vorbit despre sky-diving,zipping, deltaplanare, scufundat în cușcă pentru a vedea marele rechin alb, dat la vale într-o cutie rotundă ca pentru șoareci. N-am spus nimic despre tratament, pentru ca ce ar putea sa trateze, daca sunt sanatoasa? In State mă duc de câțiva ani la acupunctură cu rezultate bune. Am luat și prafuri. Va spun un secret: nu iau medicamente. Medicamentele clasice (paracetamol, sudafed) îmi modifică simptomele și mă fac să mă simt mai rău. Iau totuși antibiotice în fața evidenței de infecție bacteriană. Dar în general mă tratez cu leacuri băbești și pilule homeopatice. Cine mă vede, nu știe că am terminat facultatea de medicină.
După un refuz categoric, Mihai văzând că nu sunt cu mult mai bine a doua zi, s-a apucat să caute pe internet și a găsit un spital care asigură și medicină tradițională. Ne ducem cu autobuzul (nu avem adresa scrisă în chineză și nici un taxi nu se încurcă cu noi fără) îl găsim (după ce l-am ocolit pentru că nu semăna destul de mult cu un spital), dar cabinetul este în pauza de masă până la 14:30. Un portar foarte drăguț ne duce la un ghișeu de unde îmi iau un carnet de sănătate, apoi îmi arată unde să stau și așteptăm. Lumea vine, își trece numele pe un carnet atârnat de ușa cabinetului (vreau și eu, dar portarul îmi face semn că nu e nevoie). Am timp să observ: pereții vopsiți albi și murdari de urme de tălpi, podeaua cu gresie pe care sunt tot felul de mizerii pentru că toată lumea aruncă pe jos, ca și cum nu ar exista coșuri de gunoi. Culoarul ăsta este singurul care conectează exteriorul cu alte ghișee, așa că e un permanent dute-vino.
Chiar ceva mai devreme de ora anunțată apar o mulțime de halate albe în spatele unui civil, bănuiesc doctorul și rezidenții. Mulțimea din jurul meu se mișcă instantaneu, formând un semicerc în jurul ușii. O tipă scundă la vreun metru treizeci și grasă începe să strige nume și-i lasă să intre în cabinet. Portarul vine și pune o vorbă pentru noi, Mihai spune Xie- Xie (șie șie, adică mulțumesc), dar tipa mă oprește cu brațul și nu mă lasă să intru. Vociferez în engleză că am fost acolo de mult timp și până la urmă intru, dar nu mai e nici un pat liber. Cabinetul este de fapt o cameră mai mare cu trei partiții, în fiecare din ele câte trei paturi și un punct de comandă unde este un birou cu telefon și rețete, două scaune și o măsuță rulantă pe care se găsesc eprubetele cu acele sterilizate, vată și alcool. În spatele ușii este un coș de gunoi din care se revarsă mizeria și o grămăjoară care n-a mai încăput.
Mi-e frig și stau încotoșmănată cu haina de iarnă, căciulă și gluga pe cap. Fac rabat și îmi scot mănușile. Doctorul s-a spălat pe mâini, și-a pus halatul alb și începe să vorbească cu fiecare pacient. Le ia pulsul, îi pipăie pe diferitele zone, apoi ia acele lungi de aproximativ 5 cm de la o rezidentă, șterge locurile cu alcool și le înfige adânc în mușchi, 3-4 cm. Știam acest lucru de pe vremea când m-a pasionat acupunctura în facultate, dar e altceva când vezi. Tratamentele care mi-au fost administrate au fost întotdeauna cu înțepare superficială. Urma să simt diferența pe pielea mea.
Întâi începem cu un interviu. Rezidenta se mai liniștise, nu mai era atât de severă și cu o pronunție foarte bună dar un vocabular limitat, mă întreabă ce am. Apelăm la serviciile unui traducător telefonic, profesorul ei, care aproape că nu mă lasă să îi spun ce mă deranjează. Mă întreabă dacă cred că sunt răcită, am diaree, cum e urina, mi-e foame, am temperatură, am durere de cap? și apoi îmi cere rezidenta înapoi. Mi se ia pulsul, întâi la mâna dreaptă, apoi la stânga. Mă pune să scot limba, apoi să o ridic în sus. Le spun că sunt transpirată, dar mi-e frig. Pașii se repetă cu doctorul. Diagnosticul: am o răceală, dar nu de oricare, ci una fierbinte. Aș putea avea una rece, sau una de vânt, sau udă.
Următorul pas este să mă duc să plătesc. Plecăm cu o rezidentă la case. Întâi plătim un yuan pe o chitanță, apoi cu aceasta ne ducem la alt ghișeu unde plătim 22 yuani. Ne reîntoarcem la cabinet de unde suntem trimiși să mi se facă analizele. O luăm pe culoarul pe care am stat vreme de 45 min și ajungem la o fereastră joasă în perete în fața căreia erau scaune. Pe pervazul lat era o pernă tare învelită în ziar pe care îți puneai mâna ca să poată să-ți ia sânge. Asistenta folosește bețișoare de șters în urechi pentru a mă da cu iod și apoi cu alcool și-mi ia o cantitate mică de sânge. Ne întoarcem la cabinet unde aștept să-mi vină analizele și să se elibereze un pat. Uite ăsta! NU. Pat..scurt, tu... lungă! Apare și Mihai cu hârtiuța mea pe care a luat-o dintr-un coș în care puneau asistentele pe măsură ce veneau rezultatele și aparținătorii căutau numele rudei lor. Analizele arata o infectie.
Până la urmă se eliberează un pat pe dimensiunile mele. Îl întreb pe doctor prin semne care parte din mine trebuie să fie dezvelită: de la genunchi și de la coate în jos. Mă grăbesc ca și ceilalți pacienți să mă dezbrac. Doctorul și rezidenta zâmbesc când văd că nu mă deosebesc de chinezii bolnavi: și eu port pantaloni lungi pe dedesubt și jambiere tricotate de mână. Patul are aceeași lenjerie, nimeni nu a schimbat-o după pacientul anterior, dar e curată și apretată. În momentul de față nu mă interesează decât să îmi primesc tratamentul și să mă fac bine. M-am întins pe pat, m-am acoperit cu propriile haine și am închis ochii. Doctorul mă trezește pentru a-mi arăta că folosește ace noi, atunci scoase din ambalaj. Îi mulțumesc pentru gest, n-aș fi avut nici o obiecție pentru cele sterilizate. După 30-40 min la 180 grade Celsius nu mai rezistă nici un germen. Așa s-au făcut operațiile ani de zile, echipamentul de unică folosință e doar o invenție modernă.
Momentul adevărului: mă șterge cu alcool și cu siguranță înfige acele în mine. Doare, nu atât înțepătura superficială, pe care aproape că n-am simțit-o, ci în profunzime, acolo unde energia este blocată. Diferența între cele două feluri de acupunctură este ca între o mângâiere și un masaj profund. Senzația de durere va ceda în scurt timp, va reveni când îmi va scoate acele (care parcă nu mai voiau să iasă). Doctorul a folosit exact aceleași puncte pe care le știam din experiențele anterioare, în total unsprezece. Mi-a pus o lampă cu infraroșii ca să-mi încălzească picioarele, m-a acoperit cu jambierele și m-a lăsat acolo. După ce a trecut timpul necesar, cred vreo 20 min, rezidenta mea mi-a scos acele si mi-a făcut semn să mă întorc pe burtă. Surpriza surprizelor: îmi pune ventuze! Și asta era o dorință a mea nerostită. Lângă mine este o pacientă care are ace pe spinare și mă întreb cum poate să respire cu capul în pernă. Reușesc să-mi găsesc o poziție comodă și dintr-o dată simt pe mine prima ventuză rece, nu prinde bine și o pune din nou. În scurt timp spinarea mea scoate clinchete la cea mai mică mișcare. Mă acoperă cu haina și mă mai lasă un timp. Simt cum se încălzește și cum parcă îmi trage o înțepeneală de o parte și de alta a șirei spinării. Sunt un om fericit, mai rămâne să mă fac și bine.
Shen me ming zi? o întreb pe rezidenta mea, care mă îngrijește cu blândețe acum. Care-i numele meu? repetă ea întrebarea în engleză. Tian Fei. Xie-xie nin, îi mulțumesc eu cu formula politicoasă. Bu qe chi, n-ai de ce, îi simt duioșia în voce.
Plecăm spre casă într-un taxi înarmați cu două medicamente chinezești. Costul total $25. Mă simt mult mai bine. Voi lua dimineață, prânz și seara trei dintr-unul și patru din celălalt, îmi va dispare senzația de foc din plămâni, va începe să-mi curgă nasul, să mă doară ochii, dar totul este spre bine. Pe spinare am nouă vânătăi rotunde pe care le voi da cu homeotine, ca să se vindece mai repede.La Xining îmi voi petrece două zile în vârful patului, dar toate astea sunt amănunte. Mă fac bine!








marți, 15 noiembrie 2011

Unde ți-e haina?

Mihai: Unde ți-e haina? din 14 noiembrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

„Unde ți-e haina?” am întrebat- o pe Maria și ar fi trebuit să-i vezi fața șocată! Când am intrat în gara din Xian am fost îndrumați spre sala de așteptare „a celor care dorm pe moale”, era foarte aglomerată și ne-am împrăștiat pe mai multe rânduri. Câteva minute mai târziu o mulțime de oameni au plecat spre trenurile lor, uriașa sală de așteptare s-a golit și Maria s-a mutat lângă noi.

„Unde ți-e haina?” Ne-am uitat cu toții în direcția scaunelor unde șezuse mai înainte, toate goale și curate acum, nici o haină! Da’ sunt rapizi chinezii ăștia! După un moment de șoc, puteai să vezi cum i se schimbă expresia către una incredibilă, ea, cea care niciodată nu face greșeli, și-a pierdut căciula (acum câteva zile) și acum și-a pierdut și haina! Uitându-ne unul la altul am început să râdem. Apoi și restul familiei a pufnit în râs, și cu toții am început să o căutăm. Sunt foarte mândru de fiica mea cea mică, care demonstrând abilități de rezolvare a situațiilor de criză a spus: „Trebuie să aibă un centru de obiecte pierdute și găsite!”

Ne-am bucurat cu toții când am găsit haina. Apoi ne-am suit în tren și am plecat din Xian, dar acest episod, cu ambele părți, bune și rele, descrie foarte bine întâmplările din Xian. Am avut privilegiul să vizităm împreună cu familia mea extinsă soldații de teracotă și zidul ce înconjoară orașul Xian, tristețea să ne luăm rămas bun de la ei și ca Ileana Ruxandra să se îmbolnăvească rău de tot. Din acest motiv n-am putut să vizităm câteva obiective, dar am putut să interacționăm cu sistemul medical chinez. Am avut un hotel bun, dar chiar aici am început să obosim să ne mai căutăm de mâncare, aveam un Walmart chiar la parter și ne luam de acolo câte ceva. Am mers de unul singur să vizitez Marea Pagodă a Gâștei sălbatice încercând să-mi potrivesc vizita cu cea a părinților mei, dar am ajuns când ei plecau și obiectivul s-a închis un minut mai târziu. Dând roată gardului ce înconjura pagoda am avut norocul să ajung la intrarea unui parc unde era un spectacol deosebit de apă și lumină.
Marele spectacol de apă la Marea Pagodă a Gâștei sălbatice

vineri, 11 noiembrie 2011

O săptămână în Beijing

Mihai: O săptămână în Beijing din 11 noiembrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

Există o mafie a biletelor de tren în Xining care controlează accesul în Tibet, și vând totul la preț dublu. Ni s-a oferit această posibilitate, dar am reușit să iau bilete de la gara Beijing Vest, de la casa nr. 16, singura din Beijing și probabil din întreaga Chină, unde se vorbește limba engleză. Șederea noastră în Beijing a fost marcată de cele trei călătorii pe care le-am făcut la gară, prima mi-a luat 5 ore, a doua numai patru și a treia a fost mult mai scurtă. Am răsuflat ușurat pentru că am putut să cumpăr biletele la adevărata lor valoare, economisind poate 600$ și o mulțime de bătaie de cap. Are doar o singură chichiță: permisul pentru Tibet, trebuie să fie obținut de agenția noastră din Lhasa pentru exact ziua în care ajungem și a fost marcat 17 octombrie, iar nu 18 noiembrie. Se pare că aveam nevoie de permis pentru a lua biletele, dar nu mi l-a cerut nimeni! Acum mi se spune să nu-mi fac griji, nimeni nu o să ne dea jos din tren, „uneori verifică, alteori nu!”



Am ajuns la Beijing pe 2 noiembrie, a doua zi a fost zi de pauză, dar nu pentru mine (primul drum la gară). Apoi am început cu grădina Zoologică, plictisitoare și întristătoare după ce am trecut de urșii panda și de fazanul chinezesc. Dar doar panda și tot a meritat să mergem. A fost greu să-l convingem pe Ioan că am terminat, el s-a bucurat de toate animalele și ne-a făcut să stăm mai mult decât am fi vrut.

Fazan chinezesc
Apoi am vizitat Templul Lama, încheind o zi frumoasă care a fost în același timp și o frumoasă introducere la Beijing. Având doar 18-19 milioane de locuitori, ar putea părea mic față de Tokyo, dar să nu-ți închipui, e uriaș. Distanțele sunt enorme, te uiți pe o hartă pentru străzi și pare că e la colțul următor, dar jumătate de oră mai târziu n-ai ajuns încă. Îmi place cum orașul e construit cu șase centuri de bulevarde înconjurând porțiuni din ce în ce mai mari de oraș. Noi locuim în interiorul celei de-a doua centuri și trebuie să folosim transportul public ca să ajungem oriunde. După ce am ieșit din Terminalul futuristic numărul 3 din aeroportul Beijing, am luat un taxi spre oraș. A fost mai ieftin (113 RMB) decât cinci bilete la trenul special (25 RBM). Peisajul era marcat de clădiri uriașe care arătau foarte bine, majoritatea erau noi. Pe măsură ce ne apropiam de hotel s-a schimbat la blocuri din ce în ce mai vechi. Sute de aere condiționate pe zidurile fiecărei clădiri mai vechi, reprezentând pentru mine un plan comunist foarte prost, oamenii vor confort și-l vor obține indiferent de ce vrea arhitectul. Când ne-am dat jos din taxi am recunoscut imediat cartierul: undeva în București între anii 1990-2000. Ne era atât de familiar… ăsta nu e un lucru pozitiv. Praful, tonetele, bicicletele pe drum, mașini parcate pe trotuar, gunoi pe stradă. Un cer de noiembrie înnorat, urât, sinistru. Oameni îmbrăcați în culori întunecate se mișcă în toate direcțiile, văzându-și de treabă, nici o față prietenoasă. Noi suntem toți numai un zâmbet, pentru că în unele aspecte arăta exact ca acasă, știam să ne descurcăm în asemenea situații. Doar o mică inconveniență: nu înțelegem mai mult de trei vorbe, scris sau auzit și nimeni nu vorbește mai mult de un cuvânt în engleză, „halo”.

Templul Lama
Drumul la templul Lama
Am învățat destul de repede cum e cu metroul și l-am folosit din plin. Autobuzele sunt o altă poveste, n-au hartă în engleză, nu au litere latine, nimeni nu vorbește engleză. Până am ajuns la Templul Lama, nu cred că am văzut străini. Era cât pe ce să nu ajungem fiindcă ne-am rătăcit, am luat-o în direcția greșită când am ieșit din metrou.

E absurd să fii recunoscător primului ministru al Chinei care a salvat templul tibetan în timpul revoluției culturale, cum poate cineva să conceapă să distrugă ceva atât de magnific. Dar au conceput, cineva chiar a crezut că are dreptul să desființeze aceste lucruri, încă mai au portretul lui deasupra intrării în Orașul Interzis. Cum pot oamenii să fie atât de proști să fie convinși că au nevoie de conducători, politicieni aleși sau nu,  care să preia controlul asupra țării și să-i decidă soarta, politica și „direcția”. Iar aceia cred că au aceste drepturi. A fost o experiență deosebită de a merge prin templul Lama, printre clădirile și altarele sale, oamenii rugându-se, meditând, aprinzând bețișoare de tămâie și fiind transfigurați de trăirea mistică. A fost ceva nou pentru noi, a fost plăcut să fim spectatori și să învățăm ceva între timp. Și da, la sfârșit am fost recunoscător liderului comunist care a salvat această clădire din mâna unui alt lider comunist.

Sâmbătă ne-am dus la Palatul de Vară. Nici măcar nu vreau să încerc să clasific locurile pe care le-am văzut, unele din cele mai bune creații ale rasei umane. Trebuie să apreciezi Palatul de Vară. O locație idilică, îmbunătățită de munca oamenilor, cu un deal artificial uriaș, nenumărate clădiri răspândite peste tot, lacul Kunming și ceva insule, bărci în toate direcțiile și o vreme grozavă pentru început de noiembrie. Deși erau foarte mulți vizitatori, am reușit să îi evităm în marea majoritate a timpului. N-am prea înțeles cât de multe din lucrurile pe care le vedeam erau cele „adevărate”, de acum 300 de ani, dar aveam un gust cam acru. Cucoana asta trebuie că era nebună. Cea de-a doua împărăteasă a Chinei, Văduva Cixi, a luat banii care erau desemnați pentru a construi o flotă care să-i apere țara de englezi și de francezi și a construit acest complex.  Un palat pentru asta, unul pentru alta, un palat doar pentru ziua ei. Poate că o fi numărat cineva toate clădirile din Palatul de vară, nu eu. Într-un gest nebunesc de genul lui Nero, sau poate ca un model al sarcasmului, împărăteasa a construit o singură navă, de marmură, cel mai groaznic kitsch făcut vreodată. Eu am ceva respect pentru sângele regal, așa că aveam ceva ezitări în a o judeca pe împărăteasă, dar câteva zile mai târziu am aflat de la un ghid că ea era doar o servitoare care a ajuns concubină, a mituit un eunuc să-i vină mai des rândul să se culce cu împăratul Xiangfeng, a rămas însărcinată cu unicul lui fiu, Tongzhi și a preluat tronul după moartea sa, conducând efectiv China din 1861 până în 1911. Poate asta explică unele lucruri, poate că o servitoare nu e menită să devină împărăteasă și poate că adevăratul sânge albastru contează la ceva, dar tot am avut un gust amar la tot luxul inutil din Palatul de Vară. 





Marele Zid
Duminică a fost ziua cea mare. Există un zid în China de care toată lumea a auzit. Există și un mit cum că ar putea fi văzut din spațiu, doar că nu e adevărat. Poate fi vizitat în câteva locuri din jurul Beijing-ului și am vrut să avem o experiență cât mai specială. Așa că am avut-o. O călătorie la Jiankou cu șofer privat, a luat-o la stânga printr-un sătuc la poalele munților și ne-a lăsat în mijlocul drumului. Ne-a spus să mergem spre munte până ajungem la o secțiune de zid. Nu zonă turistică, nu restaurare, pe cât de sălbatic se poate. Apoi să continuăm să mergem spre est până ajungem la Mutianyu, una din secțiunile cele mai frumoase. Ne-am rătăcit din nou, ne-am pierdut pentru câteva minute în sălbăticie, apoi ne-am întors de unde plecasem și am urcat vreo 90 de minute. La un moment dat am ajuns să vedem foarte bine o secțiune mai mare de zid și am rămas uimiți cu toții. Apoi Ileana, fata noastră de 14 ani a spus în modul cel mai perfect, accentuând primele cuvinte „Câți oameni au murit pentru asta?” Milioane de turiști se urcă pe zid în fiecare an, mă întreb câți dintre ei se întreabă de ce  a fost construit și de ce s-au irosit atâtea resurse pentru nimic. Știrbește puțin din bucuria de a vedea unul dintre lucrurile cele mai extraordinare ce s-au construit vreodată. Cel mai bun exemplu de antreprenoriat, un tip cu două scări pe un turn, cerea o taxă, nu pentru a vizita Marele Zid, ci pentru folosirea scărilor. Am urcat pe una, nu ne-a lăsat pe a doua până n-am plătit, când am ezitat a ridicat prima scară și am fost blocați în mijloc până am plătit 20 yuani :-). Eram doar noi și Zidul pe bucăți lungi, așa suntem noi egoiști, am trecut de vreo 25 de turnuri și în final am coborât muntele dându-ne pe tobogan lung de vreo 5 minute. Am mers aproape 6 km de Zid, uneori la un unghi de 80 de grade, ținându-ne de orice puteam, uneori era mai ușor la urcuș decât la coborâre. Uneori o luam la goană în jos, în grup, țipând și glumind, ne-am simțit minunat. Soarele ne-a auzit și a ieșit dintre nori, nu l-am văzut de loc în primele trei zile în China. Vreme minunată, priveliști minunate, parteneri minunați cu care să împărțim acest loc minunat. Mergi și-l vezi.



Nu avem planuri pentru luni, suntem un pic surprinși că a mai rămas ceva din noi după ziua de ieri, ne dor mușchii și suntem obosiți. Copiii s-au sculat la 10:30 sau 11,  nici măcar n-am mâncat micul dejun până la 13. Ei au făcut pauză, dar noi părinții voiam mai mult și luni după-amiază am vizitat două din cele mai frumoase parcuri din Beijing, parcul Beihai și Jingshan, la nord de Orașul Interzis și privind spre el. Apoi am continuat să mergem, pierzându-ne într-un hutong, căutând un restaurant în locuri greșite, trecând pe lângă oameni ce se jucau jocuri tradiționale chinezești în parc.
Joc chinezesc
Marți au venit părinții mei și nașa mea din România. După ce ne-am întâlnit la prânz în holul hotelului lor, i-am lăsat câteva ore să se odihnească și apoi i-am invitat la o plimbare în jurul hotelului. John, fantasticul nostru șofer care ne-a dus la Marele Zid, a fost de acord să ne ducă pe toți în van-ul lui la un restaurant special ca să putem mânca rață Peking. Este un bun șofer, vorbește engleza foarte bine și pare sincer interesat în a-și ajuta clienții să aibă o experiență plăcută în Beijing. Până acum el a fost singurul cu care am putut comunica despre viața în China.


Mi-am pierdut vederea
apoi mi-am recăpătat vederea
Miercuri am vizitat cu toții Orașul Interzis, apoi părinții au mers la programul lor și noi am mai zăbovit. De ce se duce cineva la Orașul Interzis? Probabil cel de-al doilea loc de atracție turistică din China, a fost inaugurat în 1421, după 17 ani de construcție, de către împăratul Yongle din dinastia Ming — aceeași care a făcut și planurile pentru Beijing ca și oraș capitală. A fost rezidența imperială pe parcursul următorilor 490 de ani, până la crearea Republicii China. Fiind cel mai bun exemplu păstrat de arhitectură clasică chineză, palatul este plin de istorie. Are 8706 camere, răspândite pe o arie uriașă, și aici locuiau între 8 000 și 10 000 de oameni. L-am vizitat împreună cu turul ghidat al părinților, ceea ce ne-a dus la locurile cele mai importante, printre diferite clădiri și porți. Totul aici avea reguli complexe, porți uriașe care erau folosite doar o dată  sau de două ori, porți mai mici pentru oamenii simpli. Am rămas neimpresionat de dormitorul lui Cixi și al împăratului, se pare că puteau să doarmă într-o noapte doar într-un singur pat, la fel ca toți oamenii. Palatul este vizitat de tone de chinezi, curg râuri-râuri, e greu să vezi un turist străin. A trebuit să ne luptăm cu ei ca să vedem sala tronului. E foarte bine că au organizat vizitarea cu sens unic, măcar toată lumea merge într-o singură direcție. Ca toate lucrurile din Beijing este acoperit de praf și ferestrele de la dormitorul imperial sunt cea mai bună dovadă. Ne-am luat la revedere de la părinți în Grădina Imperială și ne-am decis să stăm mai mult și să vizităm de capul nostru. Sunt nenumărate holuri, expoziții peste tot, căutam holul de jad și nu l-am găsit deși ne-am dat de mai multe ori prin curțile respective. Am decis că probabil era închis din ceva motive obscure. Am vizitat o expoziție foarte interesantă, Holul Ceasurilor, o expunere deosebită a creativității, ceasuri mecanice decorate bogat, din secolele 17-19, făcute de cei mai mari artiști ai Europei. Am intrat puțin înainte de ora două și aproape toți am putut să vedem cele trei ceasuri în acțiune.


Rămași singuri în orașul interzis

Gata de plecare

Seara abia am ajuns să vedem spectacolul de Kung-fu, a fost ok, dar mult prea scump. Din moment ce bunicii au sponsorizat biletele copiilor, balanța se înclină către o experiență pozitivă. Tot nu cred că tot ceea ce am văzut e de-adevărat. Oameni care sparg cu capul bare de fier. Personajul principal stă cu spatele peste lamele a patru săbii, pun o scândură cu multe cuie pe abdomenul lui pe care se suie un alt individ, apoi peste ei amândoi pun o placă uriașă de ciment pe care o sparg ceilalți cu barosul. Muzica a fost drăguță și din moment ce era un spectacol pentru turiști, erau și câteva explicații în engleză între scene. Din moment ce nu consider că suntem turiști, înseamnă că nu era pentru noi și nici pentru bugetul nostru, dar copiilor le-a plăcut.

În ultima zi am vizitat Templul Raiului. Nu e doar o clădire, ci un parc uriaș cu foarte multe clădiri și o poveste lungă care le leagă pe toate împreună. Ne-am distrat foarte bine.
Dansând în templul raiului



Am plecat și achitat nota de plată la hotel târziu. În China ai posibilitatea să stai mai mult în ziua plecării dacă plătești jumătate din prețul camerei. Plecând de la hotel am avut norocul să găsim un șofer care să ia patru din membrii familiei la hotelul părinților (pentru a petrece câteva ore împreună) și eu am ajuns acolo cu metroul și mers pe jos vreo 40 de minute. Ca să mergem la gară a trebuit să luăm două taxiuri, dar le-a comandat portarul hotelului de lux. Să mergi cu taxiul prin Beijing nu e distractiv. Majoritatea șoferilor nu voiau să ia străini, și dacă îi luau, nu vorbeau o boabă engleză. Pe deasupra eram cinci și ei iau doar patru oameni. Prima călătorie de la aeroport a fost surprinzător de ușoară, aveam telefonul hotelului, șoferul a sunat și a urmat direcțiile lor, dar după aceea n-am mai avut deloc succes. O dată m-am suit într-un taxi, după ce fusesem deja refuzat de alți câțiva, dar n-am putut să-l fac pe șofer să înțeleagă că vreau să merg la gară, așa că m-am dat jos și am mers cu metroul. Când au venit părinții mei, m-am suit într-un taxi, Ileana Ruxandra și copiii au venit după, tipul nu voia să plece pentru că eram prea mulți. Zâmbind și rugându-l să plece, l-au acoperit pe Ioan cu o haină. I-am dat instrucțiuni după o hartă chinezească și niște poze de pe Google maps. O experiență uluitoare, un succes nemaipomenit. Bietul șofer era așa de speriat când trecea pe lângă mașini de poliție, că i-am lăsat un bacșiș de 80% și nici măcar n-a zâmbit.

Am stat într-un hotel mic, decent din Beijing, cel mai ieftin pe care l-am găsit pe booking.com. Partea caraghioasă era că deși avea mic dejun, am reușit să-l mâncăm doar de două ori în cele opt zile. Fie ajungeam prea târziu, fie prea devreme, fie bucătarul dormea, sau nu era în dispoziție. A fost o săptămână bună în Beijing, am văzut cele mai importante obiective, am pierdut alte câteva, dar per ansamblu am obținut mai mult decât am fi putut spera. Și faptul că am împărțit această experiență cu familia a fost neprețuit.