Este duminică dimineața ora 7 și aș vrea să-mi iau bilețelul roșu pentru micul dejun de la hotelieră, dar ea doarme cu capul pe o pernă pe masă. Nu vreau să o trezesc, dar totuși o fac și-mi spune ceva ce nu înțeleg și se culcă la loc, așa că intru în restaurant unde nu este nimeni. Continui în bucătărie unde o salut pe bucătăreasa care tocmai forma gogoșile. Îmi face semne să o urmez și se uită din când în când peste umăr să fie sigură că vin. O trezește pe hotelieră, care începe să apese tastele de la calculator foarte frustrată și apoi reușește să articuleze breakfast 8 o clock înainte de a-și trânti capul pe pernă. Ies în oraș, care este foarte treaz și activ la acea oră, cu vânzători de hamburger sau gogoși la colț de stradă, cu magazinele și alimentarele deschise. Apucăm să mâncăm înainte să vină John, șoferul nostru care ne va duce la Jiankou și ne va aștepta la Mutianyu. Două ore în mașină, timp în care ne explică cum există șase linii de centură fiecare cu trei benzi pe sens, ne spune despre diferitele clădiri pe care le vedem, despre blocuri, îl întreb despre școli (încep la 7 dimineața, au o pauză pentru prânz, continuă după-amiaza până aproape de 5, șase zile pe săptămână, au uniforme, excepție zonele sărace). Când ajungem la periferie seamănă cu șoseaua Slatina-Craiova, fabrici, sate, magazinul central, plopii pe margine vopsiți în alb (explicația lui a fost pentru a vedea mai bine noaptea), porumb boabe pus la uscat pe banda de bicicliști, păzit din corturi improvizate.
Ne-a întrebat dacă am vrea să ne oprim să vedem produse artizanale chinezești și am fost de acord. Am intrat la o fabrică de cloissone. Vizita a constat dintr-o succesiune de intrări și ieșiri de câteva secunde în diferite camere: unde se formează vaza din cupru, unde se adaugă filigranul, unde se umple spațiul cu vopsea, unde se arde, unde se șlefuiește și în cinci minute eram în sala de prezentare unde aveam voie să stăm cât vrem. Erau foarte frumoase exponatele, culorile, vaze clasice, tablouri moderne, bijuterii, bibelouri. Băieții au găsit o vază de 290 706 dolari, apoi ne-am continuat drumul.
La marginea unui sat ne-am cumpărat bilete. Doamna din fața lui Mihai s-a întors pentru că nu îi ieșea numărul biletelor la socoteală. Când Mihai și-a numărat biletele în mașină a constatat că are cu unul mai puțin, dar ăsta era singurul punct de control (inventivitatea oamenilor de a-și rotunji venitul într-un stat comunist!)
Am stabilit unde ne întâlnim cu John și am pornit pe cărare în sus. La o răscruce am luat-o greșit, dar ne-am îndreptat greșeala și după două ore de urcuș cu nenumărate halte (din cauza mea) am ajuns la baza zidului. Am urcat pe o scară din trunchiuri de copac pe zid și ca să urcăm în turn mai era o scară, dar păzită de un om în uniformă albastră care ne cerea 5 yuani de cap. Ioan a coborât să vadă dacă mai e și alt drum, dar n-a găsit, așa că omul a desfăcut scara de jos, ca să nu ne piardă, acum că ne avea la mână! Îmi venea să râd, iată-ne în postura gâștii bune de jumulit.
Zidul... e mare. Îl vezi pe dealul din fața ta, coborând și apoi urcând spre tine, te întorci și-l vezi continuând spre celălalt deal, apoi pe coamele dealurilor de mai departe, până se pierde în aer. Pe zid mai sunt două grupuri de chinezi, unii am senzația că fac măsurători, vorbesc prin walkie-talkie cu cei de pe turnul învecinat, iar alții mănâncă. Le urmăm și noi exemplul, apoi pornim la drum. La început e doar o cărare peste pietre printre tufișuri. Marginile sunt surpate din loc în loc. În alte părți e mai bine păstrat. În general mergem pe o pantă dulce, doar trebuie să fim atenți unde punem piciorul. Ne apropiem de scurtătură, un loc unde poți să ieși de pe zid, să mergi prin pădure în loc să urci și să cobori dealul, iar în mintea mea este un conflict: drumul durează două ore, plus opririle de poze, nu știm cât de greu o să fie, n-are nici un sens să pierdem aproape o oră, ca să ne urcăm în vârful dealului de unde să vedem același lucru, dar din altă perspectivă, dar VREAU (la fel și Mihai și Ioan; fetele vor merge încet vorbind prin pădure și ne vor aștepta doar 15 min). O luăm pieptiș pe o pantă de 80 de grade, încercând să nu alunecăm pe dalele lustruite. Gâfâim, ne oprim, admirăm peisajul, pornim din nou, mai sus, până în turn de unde ne uităm spre vale, zidul la picioarele noastre, curgând spre celelalte dealuri.
O-ooooh, acum cum mai coborâm? În fața noastră se deschide un tobogan. Ne prindem de zid și punând picioarele pe laterală, treptat treptat coborâm într-un loc unde avem și un drum printre tufișuri, dar e prea plin de praf, deci alunecos.
La mijloc ne oprim să conversăm cu o americancă despre cât de mult mai este. Puțin mai jos sunt niște germani. Vom mai întâlni brazilieni, japonezi și...chinezi (ei aveau difuzoare cu muzică) de-a lungul zidului, în special în zona renovată, dar aici suntem singuri și ne bucurăm de asta.
Cel mai frumos cadou a fost că a ieșit soarele. Încetul cu încetul zidul n-a mai avut tufișuri, au apărut parapeții cu ferestruicile pentru arcuri, turnurile nu mai erau dărâmate. Ne opream să ne uităm și în urmă și parcă tot nu ne ajungea. Poate de aici se vede mai bine. La un moment dat am văzut o balustradă de lemn, pusă de-a curmezișul, lângă care era o vânzătoare ambulantă. Intrăm în partea reconstruită a zidului. Diferența era evidentă. Materialul de construcție părea același, dar zidul nu mai avea vârstă. Sunt din ce în ce mai mulți turiști. Continuăm să coborâm pantele transformate în scări ceea ce îl face pe Ioan să spună: ar trebui să se numească Marile Scări Chinezești! Genunchii ne tremură, picioarele ne sunt moi de atâta coborâre și îi compătimim pe cei care trebuie să urce. După aproape douăzeci de minute găsim un semn pe care spune că zona turistică s-a încheiat și turiștii nu au voie să depășească acest punct (noi venind din zona interzisă). Din loc în loc ne lăsăm să alergăm la vale pentru a putea urca dealul mai ușor și atragem privirile celor din jur.
La 4:30 ajungem la punctul terminus al călătoriei noastre: toboganul care șerpuiește argintiu pe marginea dealului. Te sui într-un cărucior cu o manetă pe post de frână și-ți dai drumul la vale. Înainte de curbe sunt semne spunându-ți să încetinești, și steaguri, și oameni. Și e super-fain! Vrei să-ți dai drumul cu viteză, dar vrei să vezi și apusul de soare.
Transpirați, flămânzi, obosiți, ajungem la ora închiderii în lumea comercială de la Mutianyu unde ni se oferă tricouri, talismane, fructe și alte alea. Ne întâlnim cu John, care ne duce rapid spre Beijing, pentru a se târâ în traficul de duminică seara. Ne oprim în amurg să facem poză la profilul muntelui (semăna cu un om), vorbim despre restaurant și rață Peking, despre Orașul Interzis și parcurile din jur și ne recomandă ce am mai putea vedea.
A fost o zi superbă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu