sâmbătă, 22 octombrie 2011

vineri, 21 octombrie 2011

Cea mai bună zi

Mă trezesc la 4 dimineața și pentru o vreme zac în pat imaginându-mi că scriu despre tot ce nu pot să sufăr la Japonia. Nu prea am despre ce să scriu, sunt aici doar de câteva zile și încă încerc să mă adaptez la fusul orar.

Am ajuns cu bine, cele 14 ore de zbor n-au fost chiar așa de îngrozitoare cum ni se părea la început. Avionul de fapt urma să-și continue zborul până la Taipei, am fost noi și o mână de oameni care am coborât în Osaka. Siberia se vedea superb și mi-a adus aminte de imaginile nemaipomenite de când am zburat deasupra Groenlandei în ’96. După acel an, am zburat de nenumărate ori peste, dar mereu au fost nori. Mă uitam la pământ, la expansiunea imensă de zăpadă și gheață, magnific. Foarte probabil că nu o să mai vedem ceva asemănător niciodată. La imigrare ne așteptau, am avut fiecare agentul nostru. Aeroportul era fantastic, dar cu adevărat nu aveam timp să-l explorăm. Prima încercare de care trebuia să trecem era să găsim un bancomat care să funcționeze cu carduri americane. Apoi să ne luăm permisul de tren, să găsim trenul, apoi gazda. Permisul de tren Kansai este oferit o singură dată vizitatorilor Japoniei și l-am ales pentru două zile, pentru a economisi o sută de dolari. Asta a însemnat că a doua noastră zi, adaptați sau nu la fusul orar, am mers în excursie de o zi la castelul Himeji.  A fost o introducere nemaipomenită, cel mai frumos și extraordinar castel din Japonia, o grădină frumoasă pe care am vizitat-o după, biciclete gratis prin orașul Himeji, prima încercare de a ne găsi ceva de mâncare, primul restaurant — doar noi cinci și bucătarul.

Castelul Himeji


miercuri, 19 octombrie 2011

Castelul Himeji

Ohaioo gozaimasî! Bună dimineața din Kyoto!

Mă răsfăț cu o ceașcă de ceai privind la grădina interioară a casei.

Ne trezim treptat și după un mic dejun în care toată lumea vorbea peste toată lumea, plecăm spre gară să luăm trenul spre Himeji, unde se găsește unul din cele mai vechi și mai bine conservate castele medievale din Japonia. Trecem pe lângă cel mai lung pod suspendat.



Pentru că avem de mers destul de mult ne închiriem niște biciclete.

Castelul este supranumit Cocorul Alb, pentru că seamănă cu un cocor care își ia zborul și pentru că a fost vopsit alb, după o metodă specific japoneză. A fost construit de Tokugawa Ieyasu (personajul principal din Shogunul de James Clavell), pe locul castelului mentorului său (pe care tot el l-a ars după ce a trecut prin sabie toți membrii familiei). Ca orice castel feudal are nenumărate  caracteristici de apărare.


Poarta principală are un zid lateral de pe care se pot arunca pietre și sulițe în atacanți.





Drumurile sunt întortocheate și relativ strâmte pentru a nu da loc dușmanului să se desfășoare.

Porțile au o poartă mai mică, ca să-i căsăpească mai bine.

Și din orice parte sunt acele mici ferestre pentru trasul cu arcul.










Castelul nu a avut de susținut nici o bătălie, decât cea cu timpul. Fortăreața este în renovare și am avut posibilitatea să vedem cum arată zidurile și acoperișul de aproape.




Ca orice lucru complicat, castelul este făcut din lucruri simple: piatră, bambus, sfoară și pământ (la care se adaugă zeamă de orez, ulei, șa.)

Ce este de admirat la japonezi este că ei renovează folosind metodele tradiționale. Au școli pentru a-și crește următoarea generație de meșteri.

Alte lucruri interesante: turnul principal are o aparență de cinci etaje, dar de fapt are șase. Toți pereții interiori au rasteluri pentru puști, sacii cu praf de pușcă, sulițe.
Pe orice acoperiș sunt la colțuri pești, ca să-l apere de foc.

Castelul este construit urmând conturul reliefului și ca urmare un grânar a fost construit curb (singurul din Japonia).



Fiecare shogun care a avut în grijă castelul și-a adăugat sigiliul său (care se vede în olanele de la acoperișuri).


Clădirea în care au locuit femeile care aveau grijă de prințesă era ca un hol lung cu camere laterale. Diferența între el și Versailles consta în dimensiuni și decorație.


În curtea castelului era organizată o expoziție de crizanteme (este floarea națională a Japoniei) și urmau să arate superb în câteva săptămâni. Aveau chiar și bonzai din crizanteme!


Un castel respectabil are și un șanț cu apă.






De aici am plecat la Koko-en, un fel de grădină botanică unde am văzut dedicația cu care își îngrijesc exponatele (și putem doar să presupunem câtă muncă se ascunde în spatele a ceva simplu și frumos)








Suntem flămânzi și ne reluăm eforturile de a găsi un loc unde să mâncăm ramen (mai încercasem și la venire, dar n-am reușit). Paralel cu strada principală este una comercială, ca un fel de Lipscani, unde sunt magazine pentru turiști (kimono, sake, haine, etc). Am rugat pe cineva să ne îndrume.















Proprietarul ne-a explicat ce trebuie să facem: ne ducem la un automat cu multe butoane și prețuri și apăsăm pe ce vrem să mâncăm, punem banii și mașinuța ne dă un bilet, pe care noi îl dăm bucătarului. Apoi ne așezăm pe scaune și așteptăm să ne dea mâncarea. Nici acum nu știm ce am mâncat, dar știu că eu am avut porc cu ciuperci și alge de mare și a fost excelent!






Pe drumul de întoarcere am fost gardianul lor și am coborât la stația corectă, iar nu la capăt de linie.

E ora 20:30 și mi-e foarte somn. Oyasumi nasai! Noapte bună!

duminică, 16 octombrie 2011

Prima zi

E ora 10 seara acum și suntem deja în camera de motel. Am mai stat aici cu mult timp înainte și soției mele nu i-au plăcut paturile. Am încercat să iau alt hotel dar  până la urmă tot aici am ajuns. De data asta am încercat camera 39.

Deci asta a fost prima zi. Epuizantă. Mi-am imaginat un program lejer, aproape plictisitor până pe la ora 13-14, când urma să ne luăm mașina închiriată și să conducem liniștiți la aeroport. Nici pomeneală. Se pare că a pune o casă „la naftalină” pentru un an e destul de complicat, de curățat totul, de golit toate dulapurile de mâncare, de acoperit toată mobila, de spălat totul. Ileana Ruxandra ne-a făcut să ne desfacem toți bagajele și apoi să le punem la loc, multe întrebări și explicații și chiar noi probleme ce trebuiau rezolvate. Am plecat până la urmă la 16:41. Cu ajutorul bunilor noștri prieteni totul a fost gata. N-a fost plăcut să conducem prin întuneric și ploaie. Am reușit, am plecat și e adevărat și nici măcar nu-mi dau seama ce simt.

Stadiile de Plecare


20: Realizarea că plecăm în 20 de zile. Mersul la biblotecă și școala elementară pentru a le invita pe profesoare și biblotecare la petrecere.

19: Distrusul și scanatul manualului de psihologie. Plănuitul romanului continuă.

18: Plictiseală. Neproductivitate.

17: 17 zile nu ajung. Plecăm prea devreme. N-o să ajung să termin nimic. E prea puțin timp!

16: Am un plan și este destul de mult timp ca să le termin pe toate. (Mai pe seară: PLECĂM! YIPPEEEE!)

15: O zi normală dar productivă. Am citit.

14: Biserică. M-am uitat la Fantoma de la operă.

13-4: Scanatul cărților de călătorie în timp ce mă uit la filme. Citesc în pauzele de scanat.

3, 2, 1: Nu există un moment liber. Lucrăm de la dimineață până seară.

0: Am pornit. Nu simt incă că am plecat. 

Dacă am vre-un sentiment, este că mergem pentru o vacanță în Japonia.

Suntem în mașina inchiriată de la aeroport. Dan McCauley ne-a dus până în Elmira: mulțumim! Este o mașina gigantică pentru noi. Pot să stau în spatele Mamei și să bat la mașina fără să îmi stea umeri la jumatatea capului.

Azi dimineață m-am sculat mai târziu ca de obicei— la ora 6:30 în loc de 5:30.
M-am dus jos și am început să citesc despre schizofrenie. Asta este fiindcă am un personaj în romanul de NaNoWriMo (un fel de concurs în care oamenii încearcă să scrie 50,000 de cuvinte în luna Noiembrie) care are o problemă de genul ăsta. Vroiam să văd ce fel de chestii pot și nu pot să pun în roman ca să fie realistic.

Până să termin cu asta, au venit și cealalți jos și a început treaba: mutatul filelor de care nu am nevoie în jurul lumii. Ștersul filelor de care nu am nevoie, punct. Scrisul oameniilor de la grupul de scris la care aparțin. Cumpăratul muzicii pe care n-am apucat s-o cumpărăm până acum.
Și peste toate, mai era și casa de împachetat. Am pus cearceafuri pe toate suprafațele. Am desfăcut și refăcut bagajul. Am terminat mâncarea.
Pe scurt, la ora 16 zis "la revedere" casei și am pornit spre familia McCauley. Fetele erau foarte excitate că le-am adus fistic și doi saci plini cu haine. Copiilor le-a plăcut în special mult mașina ("este așa de curată!"). Părinții lor ne-au făcut niște poze de noi cu bagajele și Scottevest și am pornit cu Dan spre Elmira.

Când Tata a zis că avem prea multe bagaje (și chiar avem: șase ghiozdane și cinci haine groase de iarnă), Dan a râs și a zis că n-a văzut în viața lui o familie de cinci luând atât de puține bagaje pentru un weekend; cu atât mai puțin pentru cinșpe luni!

sâmbătă, 15 octombrie 2011

La revedere

Plecăm! Este un amestec de sentimente.

Bucurie: urmează să trăim cele la care am visat de atâta vreme.
Tristețe: oamenii de care ne simțim apropiați nu vin cu noi, vor participa în oarecare măsură la aventurile noastre, dar  noi nu vom mai fi parte din viața lor ca până acum.
Nerăbdare: să ne vedem pe drum, ca o confirmare.
Angoasă: cum o să facem față încercărilor?
Protecție: ne ajutăm să trecem peste minime, e doar o formă de a face față emoțiilor.
Ghidușie: uite ce facem noi, hi, hi, hiiii!

Se încheie o etapă din viața noastră. Până acum am făcut aceeași pași ca majoritatea lumii: liceu, facultate, servici, familie, copii. Avem dovezi la tot pasul că se termină: ultima zi de servici, împachetarea hainelor și prepararea casei pentru a fi nelocuită (cearșafuri peste tot, ca în "Marile Speranțe"), anularea serviciilor. Cel mai greu de terminat este mâncarea! Am crezut că Mihai exagera când plecam în vacanță  cu copiii și el rămânea să lucreze, că i-ar trebui o lună să termine mâncarea din casă, dar acum am dovada că avea dreptate. Am dat o mulțime de pachete, noi cinci mâncăm trei mese pe zi și totuși mai este!

Ne-am luat la revedere de la cei pe care îi cunoaștem. Când ne-am mutat în State (avem antecedente de a ne abate de la traseul majorității) prietenii ne-au vizitat acasă pe rând (cu toții aveam copiii mici) iar părinții ne-au condus la aeroport și ne-au încurajat. Acum am trecut prin câteva petreceri și toate organizate în cinstea plecării noastre. Și mi s-a încălzit inima pentru că am simțit grija și bucuria oamenilor pentru noi. Vă mulțumim tuturor pentru gânduri și urări.

Plecăm...lăsăm toate lucrurile, facem al ț-șpelea control, stăm puțin, ca rușii, spunem o rugăciune și încuiem. Drumurile ne sunt deschise...














Și cum spunea bunicul Grigorie: "Tăiem crângurile în două!"

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Petrecerea de rămas bun

O mulțime de prieteni au trecut astă seară pe la noi pe acasă pentru a-și lua rămas bun. Le mulțumim tuturor. Și-au făcut timp, au lăsat la o parte programul lor încărcat și au venit să ne vadă, să afle despre planurile noastre, să vadă filmulețul cu traseul plănuit și să ne ureze noroc. Uneori a fost un rămas bun emoționant, dar a fost și distractiv și s-a încheiat cu o luptă cu baloane și dans. Copiii au organizat o mică expoziție, lucruri pe care urmează să le luăm cu noi, înșirate pe o masă, cărți pe care le-am sau le citim și un bagaj gata făcut, numai bun de încercat pe umeri.

Expoziția