Maria: Zilele noastre, în afară de călătorit din 25 octombrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019
Cea mai grea parte a călătoriei în jurul lumii nu este diferența de fus orar sau mers 7 km pe zi sau vizitatul templelor japoneze (multe din ele sunt suficient de asemănătoare încât să ne plictisească pe noi cei care nu suntem pasionați de temple), ci de a sta cu aceiași patru oameni, care au cu toții idei total diferite despre ce este sau nu interesant, ce elemente determină dacă muzica este bună, cum să-și petreacă cineva timpul liber, etc.
Până acum programul a fost cam așa: dorm pe minunatul tatami până când mă trezesc (6-7 dimineața), apoi migrez până la parter unde stau și citesc postări de pe NaNoWriMo sau plănuiesc cât pot de mult despre romanul pe care îl voi scrie, pentru a fi cât mai eficientă în luna noiembrie. Tata e de obicei deja treaz la această oră, fie citind bloguri fie studiind despre activitățile zilei sau citind proaspăt apăruta carte despre Steve Jobs.
Când toată lumea a ajuns jos în sufragerie și migrăm „în zonă”, simțindu-ne bine fiecare în activitățile noastre, realizăm că trebuie să mâncăm micul dejun și atunci se iau toate lucrurile de pe masă pentru a mânca fie pâine fie croasanți unși din belșug cu unt și a bea: ceai, cafea, lapte sau suc de portocale (în ordinea preferințelor Mama, Tata, Ioan/Ileana și Maria)
După ce s-a terminat micul dejun intrăm într-o perioadă agitată în care noi copiii încercăm să ne întoarcem la activitățile noastre și părinții încearcă să plece cât mai departe cu putință de locuință. Noi copiii încă nu suntem siguri de ce adulții se manifestă în acest fel.
Ajunși în stadă, mergem către destinația noastră, fiecare în ritmul lui — aceste ritmuri diferă de la om la om, în așa fel încât unul este cu mult în urmă (fie face poze fie e absorbit de peisajul cu găletușe roșii sau de crăpături în pavaj) și altul este cu mult în față.
La stopuri de obicei ne regrupăm pentru o bucată scurtă. Poate părea o metodă drăguță de a merge, dar avem de lucrat: nu toate țările sunt atât de „civilizate” precum Japonia și trebuie să ne obișnuim să mergem într-un grup unit, pentru a fi pregătiți în acele țări „necivilizate” în care nu poți să lași un rucsac nesupravegheat pentru nici măcar o jumătate de secundă.
Toți ceilalți au explicat deja despre minunatele destinații pe care deja le-am văzut până acum (locurile mele favorite sunt grădinile și tarabele care oferă gustări pe gratis) așa că o să sar peste — doar atât vreau să spun că de câte ori sunt de urcat multe scări sau ne oprim să ne tragem răsuflarea, mă lămuresc în ce direcție urmează să mergem și fug înainte să stau și să citesc ceva pe iPod touch. Până acum am reușit să citesc două cărți folosind această metodă (sau în loc de asta: mi-am plănuit romanul).
Când ajungem acasă avem deja între 8000 și 19000 de pași, echivalentul a 6 sau 16 km. Prezic că până ne întoarcem vom avea mâini și abdomene fleșcăite și picioare de oțel.
Odată ajunși căutăm fiecare o sculă electronică (laptop, iPod Touch, iPad, Kindle, Nook) și începem să scriem, citim, sau uităm la diverse lucruri. Acesta este timpul nostru liber și se pare că este „sfânt”.
Cina constă de obicei din orez (gătit într-o invenție minunată numită „gătitoare de orez”) sau tăieței cu porc și ceva verde. Pentru desert (un progres binevenit în domeniul călătoriei) înghețată sau yatsuhași — un desert japonez făcut din făină de orez, în formă de triunghi și umplut cu piure de castane, sau fasole dulce, sau ciocolată, sau căpșuni, sau banane (și lista CONTINUĂ…) sau alte umpluturi delicioase. Nu sunt ca dulciurile americane, ci mai degrabă gustul lor este subtil, suficient de dulce cât să-ți satisfacă papilele, dar nu suficient de dulce cât să vrei să mănânci ceva sărat.
După cină, fie facem o baie, fie migrăm „în zonă”.
Băile din Japonia sunt ceva care ar fi trebuit să se răspândească în întreaga lume. În dreapta intrării este toaleta, cu un scaun încălzit, care, atunci când tragi apa, pornește apa de la chiuvetă ce se scurge în bazinul de la toaletă, umplându-l, în timp ce persoana se spală pe mâini. Deși nu am văzut asta peste tot în Japonia, ar trebui să fie — salvează o mulțime de spațiu!
La stânga este dușul/baie. Există și un fel de capac pliabil, cu izolație termică, pentru a nu lăsa să iasă căldura apei. Atunci când intri, este o băncuță la dreapta, cu o oglindă și cu săpun, șampon și balsam. Mai este și un scăunel, de obicei pe podea. Chiar în față este cada, foarte adâncă. Pornești apa la cadă care se umple automat până la 80% cu apă la 45°C. În timp ce cada se umple, folosești dușul ca să te speli — toată activitatea cu săpun se face ÎN AFARA căzii. CRED că stai pe scăunel, dar nu sunt sigură. Odată limpezit, te bagi în baie și te RELAXEZI.
Am încercat să fac asta. A mers totul foarte bine până când am intrat în cadă. După cinci minute de relaxare, m-am plictisit. Sunt convinsă că aceasta este o problemă prea puțin întâlnită, mai ales la cei peste 18 ani.
După baie migrăm cu toții la etaj, cu excepția Tatei, care trebuie să doarmă în sufragerie — el pur și simplu își ia salteaua de tatami , mută masa și doarme pe covorul încălzit.
Saltelele de tatami sunt super-confortabile — sunt două (sau poate trei?) straturi, unul mai tare și altul mai moale. Avem și pilote ușoare ca aerul și foarte călduroase. Perna este mică și densă. Pe scurt…rai!
Cea mai grea parte a călătoriei în jurul lumii nu este diferența de fus orar sau mers 7 km pe zi sau vizitatul templelor japoneze (multe din ele sunt suficient de asemănătoare încât să ne plictisească pe noi cei care nu suntem pasionați de temple), ci de a sta cu aceiași patru oameni, care au cu toții idei total diferite despre ce este sau nu interesant, ce elemente determină dacă muzica este bună, cum să-și petreacă cineva timpul liber, etc.
Până acum programul a fost cam așa: dorm pe minunatul tatami până când mă trezesc (6-7 dimineața), apoi migrez până la parter unde stau și citesc postări de pe NaNoWriMo sau plănuiesc cât pot de mult despre romanul pe care îl voi scrie, pentru a fi cât mai eficientă în luna noiembrie. Tata e de obicei deja treaz la această oră, fie citind bloguri fie studiind despre activitățile zilei sau citind proaspăt apăruta carte despre Steve Jobs.
Când toată lumea a ajuns jos în sufragerie și migrăm „în zonă”, simțindu-ne bine fiecare în activitățile noastre, realizăm că trebuie să mâncăm micul dejun și atunci se iau toate lucrurile de pe masă pentru a mânca fie pâine fie croasanți unși din belșug cu unt și a bea: ceai, cafea, lapte sau suc de portocale (în ordinea preferințelor Mama, Tata, Ioan/Ileana și Maria)
După ce s-a terminat micul dejun intrăm într-o perioadă agitată în care noi copiii încercăm să ne întoarcem la activitățile noastre și părinții încearcă să plece cât mai departe cu putință de locuință. Noi copiii încă nu suntem siguri de ce adulții se manifestă în acest fel.
Ajunși în stadă, mergem către destinația noastră, fiecare în ritmul lui — aceste ritmuri diferă de la om la om, în așa fel încât unul este cu mult în urmă (fie face poze fie e absorbit de peisajul cu găletușe roșii sau de crăpături în pavaj) și altul este cu mult în față.
La stopuri de obicei ne regrupăm pentru o bucată scurtă. Poate părea o metodă drăguță de a merge, dar avem de lucrat: nu toate țările sunt atât de „civilizate” precum Japonia și trebuie să ne obișnuim să mergem într-un grup unit, pentru a fi pregătiți în acele țări „necivilizate” în care nu poți să lași un rucsac nesupravegheat pentru nici măcar o jumătate de secundă.
Toți ceilalți au explicat deja despre minunatele destinații pe care deja le-am văzut până acum (locurile mele favorite sunt grădinile și tarabele care oferă gustări pe gratis) așa că o să sar peste — doar atât vreau să spun că de câte ori sunt de urcat multe scări sau ne oprim să ne tragem răsuflarea, mă lămuresc în ce direcție urmează să mergem și fug înainte să stau și să citesc ceva pe iPod touch. Până acum am reușit să citesc două cărți folosind această metodă (sau în loc de asta: mi-am plănuit romanul).
Când ajungem acasă avem deja între 8000 și 19000 de pași, echivalentul a 6 sau 16 km. Prezic că până ne întoarcem vom avea mâini și abdomene fleșcăite și picioare de oțel.
Odată ajunși căutăm fiecare o sculă electronică (laptop, iPod Touch, iPad, Kindle, Nook) și începem să scriem, citim, sau uităm la diverse lucruri. Acesta este timpul nostru liber și se pare că este „sfânt”.
Cina constă de obicei din orez (gătit într-o invenție minunată numită „gătitoare de orez”) sau tăieței cu porc și ceva verde. Pentru desert (un progres binevenit în domeniul călătoriei) înghețată sau yatsuhași — un desert japonez făcut din făină de orez, în formă de triunghi și umplut cu piure de castane, sau fasole dulce, sau ciocolată, sau căpșuni, sau banane (și lista CONTINUĂ…) sau alte umpluturi delicioase. Nu sunt ca dulciurile americane, ci mai degrabă gustul lor este subtil, suficient de dulce cât să-ți satisfacă papilele, dar nu suficient de dulce cât să vrei să mănânci ceva sărat.
După cină, fie facem o baie, fie migrăm „în zonă”.
Băile din Japonia sunt ceva care ar fi trebuit să se răspândească în întreaga lume. În dreapta intrării este toaleta, cu un scaun încălzit, care, atunci când tragi apa, pornește apa de la chiuvetă ce se scurge în bazinul de la toaletă, umplându-l, în timp ce persoana se spală pe mâini. Deși nu am văzut asta peste tot în Japonia, ar trebui să fie — salvează o mulțime de spațiu!
La stânga este dușul/baie. Există și un fel de capac pliabil, cu izolație termică, pentru a nu lăsa să iasă căldura apei. Atunci când intri, este o băncuță la dreapta, cu o oglindă și cu săpun, șampon și balsam. Mai este și un scăunel, de obicei pe podea. Chiar în față este cada, foarte adâncă. Pornești apa la cadă care se umple automat până la 80% cu apă la 45°C. În timp ce cada se umple, folosești dușul ca să te speli — toată activitatea cu săpun se face ÎN AFARA căzii. CRED că stai pe scăunel, dar nu sunt sigură. Odată limpezit, te bagi în baie și te RELAXEZI.
Am încercat să fac asta. A mers totul foarte bine până când am intrat în cadă. După cinci minute de relaxare, m-am plictisit. Sunt convinsă că aceasta este o problemă prea puțin întâlnită, mai ales la cei peste 18 ani.
După baie migrăm cu toții la etaj, cu excepția Tatei, care trebuie să doarmă în sufragerie — el pur și simplu își ia salteaua de tatami , mută masa și doarme pe covorul încălzit.
Saltelele de tatami sunt super-confortabile — sunt două (sau poate trei?) straturi, unul mai tare și altul mai moale. Avem și pilote ușoare ca aerul și foarte călduroase. Perna este mică și densă. Pe scurt…rai!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu