Impresii

 Kon-nici-ua!

În ultimele zile am luat Kyoto la picior. Am văzut temple budiste și altare shintoiste.

 

Ne-am plimbat și prin grădina palatului imperial (un fel de Herăstrău).
Dar sunt o mulțime de lucruri care sunt atât de diferite de ceea ce știm.

Autobuzul este, ca toate mașinile de aici, foarte îngust și scund. Șoferul deschide întâi ușa pentru coborâre și abia după ce se face loc în spate o deschide și pe cea pentru urcare. Deasupra scaunelor sunt guri de aer. Banii îi plătești la coborâre, lângă șofer. Stația de autobuz are un avizier electronic în care îți arată dacă autobuzul tău se apropie.

Străzile mari au trotuare, dar cele mici au doar o linie albă continuă care să delimiteze carosabilul. Traversările au semafoare cu semnal sonor, diferit pentru cele două sensuri. Inițial ne deranja piuitul permanent (este în parcuri pentru a semnala un loc public, precum toaleta), acum ne-am învățat să ne bazăm pe el. Stopurile sunt suficient de lungi, așa că urmăm exemplul localnicilor și fugim să prindem verde. Iar intersecțiile majore au traversări inclusiv în diagonală.

 În marea majoritate a cazurilor nu traversează dacă e roșu, chiar dacă strada e goală. Ieșirea dintr-o parcare are semnale luminos și sonor și în plus unul sau doi oameni cu stegulețe care opresc circulația pietonală. Parcarea cu plată are un sistem de blocare a roții din spate, ca un fel de placă ridicată.

În dreptul diferitelor clădiri poți vedea niște cercuri de metal înșurubate în trotuar. M-am lămurit la ce folosesc: în cazul unui eveniment, se deșurubează  și se ridică un stâlp cu care să blocheze traficul.

Sunt foarte multe biciclete. Pe trotuare este bandă specială pentru bicicliști, dar ei au voie să circule și pe la pietoni! Pe biciclete poți vedea coșuri, scaune pentru bebeluși sau copii (unele au de amândouă, cu pelerine de ploaie cu tot).

Parcările pentru biciclete sunt etajate, ca și la mașini. Ca sistem antifurt au un sistem inelar de blocare a roții din spate, controlat de o cheie. Când am închiriat biciclete la Himeji am constatat că au și o bandă rulantă pentru a le scoate din parcare.

Sunt oameni de toate vârstele pe stradă la toate orele. Aglomerație am văzut doar la târg și la temple. Sunt îmbrăcați vestic sau cu kimono. Tinerii arată coborâți din manga.

Casele își păstrează aspectul tipic japonez, chiar dacă sunt modernizate. Fiecare spațiu este folosit la maxim, o grădiniță în zece centimetri pătrați. Și în dreptul fiecărei case una sau două găleți roșii cu apă în ele (prim-ajutor în caz de incendiu). Printre ele sunt magazine sau restaurante. Încă nu ne-am făcut curaj să dăm perdeluțele la o parte și să intrăm (faptul că îmi blochează privirea)

Mâncarea: am gustat din diferitele lucruri care ne-au fost oferite: murături, dulciuri. Am încercat ramen, udon (niște macaroane groase dar altă consistență) soba (macaroane foarte subțiri care se înmoaie în sos) gogoși cu carne. Din ghiduri am înțeles că există acele locande unde este coadă, pentru că mâncarea este atât de bună, dar noi nu le-am văzut încă, sau poate nu ne-am nimerit la ora corectă. Sushi și sashimi n-am ajuns.

Toaletele publice pot fi foarte simple sau foarte frumoase. La unul din temple am găsit și din cele cu scaun care te spală, dar acolo mi-au plăcut chiuvetele cu apă, săpun și uscător în aceeași cuvă.

 Urmarea în unul din numerele viitoare.