Cea mai bună zi

Mă trezesc la 4 dimineața și pentru o vreme zac în pat imaginându-mi că scriu despre tot ce nu pot să sufăr la Japonia. Nu prea am despre ce să scriu, sunt aici doar de câteva zile și încă încerc să mă adaptez la fusul orar.

Am ajuns cu bine, cele 14 ore de zbor n-au fost chiar așa de îngrozitoare cum ni se părea la început. Avionul de fapt urma să-și continue zborul până la Taipei, am fost noi și o mână de oameni care am coborât în Osaka. Siberia se vedea superb și mi-a adus aminte de imaginile nemaipomenite de când am zburat deasupra Groenlandei în ’96. După acel an, am zburat de nenumărate ori peste, dar mereu au fost nori. Mă uitam la pământ, la expansiunea imensă de zăpadă și gheață, magnific. Foarte probabil că nu o să mai vedem ceva asemănător niciodată. La imigrare ne așteptau, am avut fiecare agentul nostru. Aeroportul era fantastic, dar cu adevărat nu aveam timp să-l explorăm. Prima încercare de care trebuia să trecem era să găsim un bancomat care să funcționeze cu carduri americane. Apoi să ne luăm permisul de tren, să găsim trenul, apoi gazda. Permisul de tren Kansai este oferit o singură dată vizitatorilor Japoniei și l-am ales pentru două zile, pentru a economisi o sută de dolari. Asta a însemnat că a doua noastră zi, adaptați sau nu la fusul orar, am mers în excursie de o zi la castelul Himeji.  A fost o introducere nemaipomenită, cel mai frumos și extraordinar castel din Japonia, o grădină frumoasă pe care am vizitat-o după, biciclete gratis prin orașul Himeji, prima încercare de a ne găsi ceva de mâncare, primul restaurant — doar noi cinci și bucătarul.

Castelul Himeji

Grădina Koko-en cu castelul Himeji

În următoarea zi am încercat să facem un plan. Se pare că nimeni nu știe prea multe despre Kyoto, copiii n-au nici cea mai vagă idee de ce suntem aici și nu avem nimic plănuit pentru următoarele zile. De obicei mama are grijă de astea, uneori eu pregătesc ceva despre destinație. Eu am pregătit aproape totul despre acestă călătorie în jurul lumii, dar nu prea multe despre locurile pe care urmează să le vizităm. Faptul că am pregătit casa de „iernare” — și că am făcut un milion de alte lucruri înainte de plecare — nu ne-a lăsat prea mult timp pentru a afla despre Kyoto. Motivul pentru care am ales Kyoto primul și Japonia prima: fiind cea mai scumpă destinație avem să stăm foarte puțin timp și să ne mutăm repede de la un loc la altul. Fiecare zi contează, ne putem odihni în locuri în care putem trăi cu 50$ pe zi, nu cu 400$. Așa că e prima noastră zi în Kyoto, a doua zi în Japonia și n-avem nici o idee despre ce ar trebui să facem. Cărțile pe care le avem complică și mai mult lucrurile. Sunt 17 monumente ale umanității în acest oraș, în întreaga Românie sunt doar două. Sunt câteva mii de altare și temple și multe alte lucruri de făcut. Fără un plan și cu senzația că avem ceva timp liber și merităm o zi de relaxare pornim pe stradă, schimbându-ne direcția la fiecare câteva minute. Până la urmă am ajuns la grădina palatului imperial după ce ne-am vânturat prin oraș câteva ore. Am făcut un picnic pe bancă, am vizitat ceva expoziție, am văzut un lac micuț, până la urmă am ajuns și la palatul în sine unde am aflat că putem să-l vizităm doar a doua zi la ora 10. Sunt doar două tururi pe zi, am fost pe-aici, dar am pierdut ultima intrare. După o zi cumva dezamăgitoare, reiese clar cum că familia mea și-ar dori ca eu să mă ocup de planificare, să aflu despre ceea ce urmează să vizităm, să organizez totul pe zile, eventual și ore.

Așa cum spuneam stau în pat la 4 dimineața, am dormit deja prea mult ca să mă gândesc că voi adormi din nou. Ceva mai devreme Ileana se plimba pe scări, așteptându-și rândul la baie, pentru că se simțea „puțin bolnavă”. Am muncit atât de mult ca să ajungem cu toții aici, ar fi putut și ei să pregătească ceva despre Kyoto. Nu pot să folosesc computerul pentru că întreaga familie îl folosește tot timpul, soția mea și-a redescoperit pasiunea pentru fotografie și vrea să învețe Aperture, un program special pentru procesarea fotografiilor digitale. Nu pot să fac poze, nu pot să folosesc computerul. E prea puțin timp ca să pot răspunde la toate mesajele pe care le-am primit de la prieteni, să țin la zi pagina de Facebook, să termin aspectele financiare ale existenței noastre anterioare, să curăț hard-drive-ul pentru back-up de tot ce am pus pe el înainte să plecăm. Nu pot să sufăr că trebuie să scriu, eu nu știu să scriu, nu pot să-mi scot din creier acest cititor imaginar care comentează fiecare cuvânt pe care îl scriu. Port o conversație imaginară cu ea și asta nu ajută. Nu mă ajută de loc. Poate că ar trebui să postez ca toți ceilalți care țin un blog. Să călătorești e grozav, și toate locurile astea sunt fantastice, și mâncarea e nemaipomenită și oamenii sunt extraordinari.
Peste toate astea, suntem în Japonia, aici folosesc cuvinte diferite pentru numere în funcție de tipul obiectului pe care îl numără, folosesc trei tipuri de alfabet, habar nu avem ce mâncăm, totul e cu capul în jos, totul e groaznic. Dar chiar și la ora 4 dimineața încercând să identific toate lucrurile negative, tot e prea mult entuziasm și până la urmă epuizez subiectele de care să mă plâng. Aseară am început să învăț despre Kyoto, de fapt mi-am dat seama că deja știam destule, doar trebuia să pun lucrurile în ordine. O să arunc prostia aia de carte cu plimbări prin Kyoto (de fapt nu pot, e pe Kindle, dar o voi șterge) și când voi avea timp îi voi scrie o recenzie de o stea pe Amazon. Mă bazez pe Lonely Planet și pe Insight Guides, pe o aplicație pentru Kyoto pe care o voi instala și pe iTouch-urile copiilor, pe o bucată de hârtie pe care scriu ce avem de făcut în următoarele șase zile cât mai stăm aici. La ora 7 toată lumea e trează și gata de o nouă zi. Plecăm la 8:30, puțin cam târziu, dar e ok. Avem un plan. Zece ore mai târziu, după ce am vizitat un sfert din Kyoto, de-adevăratelea cred că azi a fost cea mai bună zi din viața mea. Vreodată.

Începem cu Higashi Hongan-Ji, apoi Nishi Hongan-Ji, două temple magnifice a două ramuri competitive ale budhismului. La Nishi chiar ni s-a făcut o prezentare de către unul din preoți. Anul acesta e un an special pentru ei, 750 de ani de la moartea întemeietorului. El ne-a explicat și noi am înțeles, dar doar un pic. Apoi, pentru că ni se face foame, mergem la piața Kōbō-San, care are loc doar o dată pe lună, în ziua a douăzeci și una. Ne place foarte mult acolo și mâncăm o mulțime de lucruri diferite.

Takoyaki

Primul lucru pe care l-am mâncat în Japonia a fost takoyaki, nu e de mirare că nu mi-a plăcut. Acum, că văd din ce e făcută (niște cocă prăjită ca o carapace, umplută cu o bucată de caracatiță crudă și un fel de salată de varză), decid că nu am nici un motiv să nu-mi placă. Tot încercăm tot felul de lucruri diferite, pe măsură ce ne plimbăm printre tarabe, un șir de călugări trece în drum spre serviciul religios, îi urmărim și până la urmă ajungem în cimitir, oamenii se roagă la statui de broaște țestoase, uluitor. Mai în spate este o pagodă cu cinci etaje, cea mai înaltă din Japonia. Plătim intrarea dar pagoda este închisă, în schimb putem vizita cele două clădiri alăturate, toate făcând parte din templul Tō-ji. Este deja ora două, poate ar trebui să mergem acasă, cel puțin copiii sunt gata să facă asta. Ileana Ruxandra întreabă dacă am putea vizita templul Fushimi Inari, a citit ceva despre el și eu nu reușisem să îl înghesui în programul făcut până acum. Ne uităm pe hartă, găsim un autobuz care să ne ducă până acolo, mituim copiii cu niște înghețată. Ne trezim pe niște drumuri din spatele unui alt templu uriaș. „Ăsta e?”, „Nu, nu poate fi ăsta”. Până la urmă am descoperit că eram în curtea templului Tōfuku-ji.

Templul Tōfuku-ji

N-a trebuit să plătim intrare și ne plimbăm un pic prin curțile lor, admirând de la distanță construcțiile magnifice. Până la urmă ajungem și la Fushimi-Inari-Taisha. Suntem epuizați dar ceea ce vedem este de necrezut. Avem un nou avânt, începem să mergem prin tunele portocalii, sus pe munte, nesfârșite. Din loc în loc altare micuțe, morminte vechi, construcții, vulpi, lei și alte animale (din piatră) ce păzesc morminte vechi de o mie de ani, sus, și mai sus, mai sus pe munte. Se presupune că întreg circuitul are 4 km, noi alegem totuși un traseu mai scurt, dar hărțile japoneze sunt doar schematizate, tot mergem, suntem uzi fleașcă de transpirație, copiii aleargă în sus pe munte, sar și râd și se bucură, chiar dacă se plâng din când în când de tatăl ăsta care n-a putut să găsească și un drum care să  meargă în jos.

Fushimi-Inari-Taisha

La al treilea popas decidem că ne-a ajuns, suntem aproape de vârful muntelui, Inari-san. Întregul Kyoto este la picioarele noastre. Superb. Coborând, ne dăm seama că de fapt am urcat tot timpul pe drumul ales, doar că un kilometru pieptiș pe munte pare mult mai lung. Mergem printre morminte vechi și altare, o lume diferită, gri și oranj peste tot și pe ultima bucată o mulțime de pisici (vii), cocoțate pe morminte sau prin mijlocul drumului. Aproape de ieșire trecem pe lângă un lăcșor; oamenii hrănesc broaște țestoase și un crap uriaș sare din apă să le fure mâncarea. După câteva ore petrecute aici îmi dau seama că asta este cea mai bună zi din viața mea.

Luăm autobuzul spre casă, coborâm la stația Kyoto, suntem extenuați și nu vrem să mai mergem pe jos vreo doi kilometri spre casă așa că votăm patru la unu să găsim niște ramen prin apropiere. Ne urcăm la etajul zece și găsim un restaurant, alegem ceva pe baza prețului și pozelor și mâncăm o cină deosebit de bună. Chelnerul ne-a spus ce am mâncat, noi nu înțelegem prea bine și oricum uităm un minut mai târziu. Dar știi ce? Mâncarea asta e grozavă. Câteva ore mai târziu adorm în timp ce mă joc șah cu fiul meu. Au trebuit să facă patul cu mine deja întins, n-am putut să îi ajut de loc, atât eram de adormit.

A doua zi, sâmbătă, cum am plănuit cu mult, mult timp înainte, sunt două festivaluri: Jidai Matsuri dimineață și Kurama (Festivalul Focului). Plouă. Mă trezesc la 3:30 dimineața. Nici o șansă să adorm din nou. Îmi rezolv emailurile și documentele financiare, terminând încet încet toate și sunt convins că mă voi simți și mai bine atunci când n-o să trebuiască să mă mai ocup de astea pentru un an întreg.

Azi am învățat să folosesc Twitter. Aveam contul de câțiva ani, chiar aveam 56 de postări, așa că azi dimineață m-am apucat să caut „Jidai Matsuri” și am aflat într-o secundă că a fost reprogramat pentru mâine. Oau, Twitter chiar poate să-ți folosească!

Kiyomizu-dera

Când Ileana Ruxandra s-a trezit, am făcut un plan alternativ, am vizitat Kiyomizu-dera, un alt templu fantastic, unic, un alt Monument al Umanității. Ne petrecem mai mult timp mergând pe străzile din sudul Higashiyama. Mâncăm la un restaurant cu meniuri scrise în engleză, în fine, înțelegem și noi ce mâncăm. Desertul îl primim gratis de la o mulțime de vânzători care ne invită să le gustăm produsele. Ne hotărâm să ne întoarcem acasă. Vremea este caldă și umedă după ploaia de azi dimineață, dar cerul continuă să fie foarte întunecat.

Eu vreau să merg diseară la festivalul focului— călătoria ar putea dura două ore cu autobuzul și trenul, Ileana și Ioan ar vrea să vină cu mine. E opțional. Ileana Ruxandra probabil că ar decide în ultimul moment să vină. Încă mai încerc să o conving pe Maria. Ajungem acasă la ora 15 și în curând începe să plouă. Nu e de glumă, nu putem ieși afară pe vremea asta, așa că o să stăm acasă. Festivalul are loc chiar și pe ploaie, dar noi nu vom participa. Vorbim, stăm acasă. Ne place căsuța noastră. Ileana Ruxandra și copii dorm sus, eu jos, nu avem loc sus să dormim cu toții. Probabil că ar încăpea întreagă în bucătăria noastră, dar e grozavă și Maria vrea să aibă o casă exact ca asta când o să fie mare.

Higashiyama

La fiecare pas mă minunez de ceva. Fiecare om, fiecare cârpă, fiecare casă, mașină, drum e diferit. Îmi plac templele lor, chiar dacă nu înțeleg prea multe. Taxiurile au dantelă pe scaune! Semafoarele bipăie într-una, dar se opresc atunci când ne obișnuim și ne așteptăm să bipăie. Toaleta publică bipăie și te salută. Îmi place moda asta ciudată a adolescenților, o fac să pară atât de naturală, dacă lor le place, atunci și mie îmi place. După gustul meu femeile se îmbracă groaznic, dar după două zile deja îmi place. Ar fi concediate sau trimise la azil în SUA, dar aici par să fie confortabile și drăguțe.

Nu mă satur de nimic din ceea ce e aici, nu-mi ajunge, aș vrea să fac o poză la fiecare secundă, dar n-am eu aparatul foto și Ileana e prea selectivă. Nu vreau să i-l cer, de altfel am și eu am două în buzunar și aseară am descoperit că în total avem 15 aparate de fotografiat cu noi. Dar pozele nu ajută. Pur și simplu nu-mi ajunge. Îmi place totul din Japonia, deja știu că nu-mi va ajunge. Nu poate să-mi ajungă. Sunt îndrăgostit de Japonia!