Ileana: O dată pe săptămână: Blogând Japonia

Ileana: O dată pe săptămână: Blogând Japonia din 25 octombrie 2011tradus de Ileana Ruxandra în 2019

Îmi scriu în blog gândurile o dată pe săptămână. Momentan suntem în Kyoto, Japonia și mâine plecăm spre Tokyo.

Primul gând:

De-adevăratelea, nu vreau să fac asta. De ce trebuie să postez? Nu-mi place să fiu productivă. De ce nu pot doar să dorm și să fiu leneșă? De ce mi-a venit ideea asta să merg în jurul lumii? De ce n-am putut pur și simplu să-i las pe Mama și pe Tata să facă asta când vor fi pensionari? De ce —

De ce ascult eu asta? Ce e asta? E pop sau tehno? Nu, nu e tehno. E dansabilă? Ce ascult?! DE CE O ASCULT?! A, se numește „să nu fii niciodată singur” și da, da, e muzică de dans.

Evident călătoria aste e o idee proastă dacă eu, un fan credincios de rock am ajuns să ascult cântece de genul ăsta http://www.wix.com/gabrieltapuc/modern-music-hits#!my-songs

De fapt te prinde….

Okay, ai văzut ce e în capul meu și ai tras concluzia că nu e nimic. Să mergem mai departe.

Ce se presupune că trebuie să scrii atunci când faci un blog…?

Probabil că deja ai citit postările părinților mei, am văzut diferite temple, câteva grădini, și castelul Himeji. Și un alt castel, dar n-am fost niciodată vreo lumină cu numele sau detalii importante precum astea. Îmi aduc aminte un templu! Era dedicat lui Ianari, zeul orezului și al sake-ului și al negustorilor. De asemenea era dedicat și vulpilor.

A, și am văzut și câteva pagode și grădini cu pietre. Dar cred că pe ultimele le putem numi doar „grădini”. Nu știu cum e pentru tine, dar eu mă gândesc la plante când aud „grădini”.

Cred că o să-ți povestesc o zi compilată din zilele pe care le-am petrecut în Kyoto: ne trezim, Maria și Tata sunt deja pe computerele lor. Eu…fac ceva. Dacă-mi iese, încerc și eu să ajung pe un computer. În ultima vreme am lucrat și eu la un roman pe NaNoWriMo (Noiembrie, luna națională de scris)(voi explica totul în detaliu mai târziu) ceea ce este șocant. Așa cum am menționat mai devreme îmi….displace…(urăsc) să fiu productivă. Pentru că avem doar două computere, eu nu ajung întotdeauna la unul din ele. Unul este al Mariei și ea îl împarte cu Ioan. Celălalt este al Mamei, ceea ce înseamnă că nu ajung niciodată să-l folosesc. Pentru că este al Mamei, și ce e al ei este și al Tatei (și viceversa) computerul este folosit încontinuu și partea cea mai proastă e că e folosit pentru ceva foarte important, așa că romanul meu NaNoWriMo poate progresa doar în capul meu, pe iTouch-ul meu sau pe hârtie.

NaNoWriMo este prescurtarea de la National Novel Writing Month. Are loc în noiembrie în fiecare an și a fost descoperit de Maria în 2007. Totuși, a uitat de el , așa că 2008 este primul ei an ca scriitor de NaNoWriMo. Adică scrii vreo 50 000 de cuvinte în 30 de zile. Poți să scrii mai mult dacă vrei, dar dacă scrii mai puțin „pierzi” (nu se întâmplă nimic dacă pierzi). Dacă ajungi să-ți împlinești țelul, BRAVO, AI CÂȘTIGAT (nu se întâmplă nimic dacă câștigi). Dacă ai scris 50 000 de cuvinte, dar le-ai început înainte de luna noiembrie, atunci maimuțele vinovăției te vor prinde (nu se întâmplă nimic dacă te prind).

Așa cum spuneam mai înainte, programul de dimineață. Maria și Tata sunt la parter pe computerele lor, vin și eu și îmi verific Facebook, devianArt, email, YouTube, editez fotografii, etc. Dacă nu a coborât deja, atunci vine și Mama. Ultimul care coboară este Ioan. Apoi Mama pregătește micul dejun și când e gata, mâncăm. După aceia încercăm să ne dăm seama ce o să se întâmple în restul zilei. Unde mergem, pentru cât de mult timp și tot așa. Mai târziu vom întreba aceleași întrebări, dar nu-i rău să ai o vagă idee despre ceea ce se petrece.

Când suntem gata de plecare ne umplem sticlele de apă, ne verificăm rucsăceii, ne punem Scottvest, pantofii și ieșim, apoi Mama ne dă pe mâini cu spray anti-goange. Asta nu ajută, pentru că goangele ne mușcă de picioare. Și apoi plecăm spre templul pe care-l vizităm în ziua respectivă.

Pe drum: Maria și Ioan se prostesc și nu-știu-exact-de-ce-eu-1.-nu-sunt-invitată-și-2.-nu-vreau-să-fiu-invitată-pentru-că-mă-irită. Mama și Tata merg și apoi….discută….în ce direcție să o ia. Asta înseamnă întrebări „În ce parte? Stânga? Bine, hai la stânga”. Noi copiii o luăm la stânga și părinții se întorc spre dreapta. Auzim imediat „De ce mergeți în direcția aia? Tocmai am spus «Nu, stai puțin, la dreapta»”. Ca urmare se aud multe priviri răzbunătoare și bombăneli. Alte scenarii includ, dar nu se limitează la: oprit în mijlocul străzii și consultat mai multe hărți pentru mai mult sau mai puțin timp, sau mers extrem de încet, sau extrem de repede, sau să ne pierdem. Sunt convinsă că o să ne reamintim de aceste timpuri și o să râdem. După mulți ani. Probabil la beție.

La un moment dat vom ajunge la o stație de autobuz, ne vom urca într-unul și vom călătorii pentru un număr diferit de stații. În acest timp, îmi voi asculta iPod-ul. Sunt cel puțin 1200 de cântece, dar eu le ascult doar pe acele câteva, în jur de 50. Motivul pentru care celelalte 1150 sunt acolo este pentru că obișnuia să-mi placă Natasha Bedingield, sau săptămâna trecută îmi plăcea Lady GaGa! Ce-o să se întâmple dacă după ce-mi trece faza asta cu Trapt, o să vreau să-i ascult din nou muzica, dar n-o să pot pentru că am scos-o de pe iPod? Și uite așa se acumulează muzica de prisos.

(S-ar putea să-mi sugerezi o soluție pentru problema mea: să fac sync mai des. Aici e partea în care eu mor de râs și ultimele mele cuvinte sunt „Daa. Așa-i”.)

Totuși am niște liste de cântece foarte faine. Pune un comentariu dacă vrei să vezi ce-mi place în afară de Lady GaGa.

După ce coborâm din autobuz, mergem o mulțime și până la urmă ajungem la primul templu al zilei. Apoi ne plimbăm primprejur, admirăm arhitectura și Buddha și ne tot așezăm. Motivul pentru care ne așezăm este că Mama și Tata au alte „discuții” în ce direcție să o luăm. Mama va vrea să mergem în partea asta, Tata va vrea în partea aceea și vom regreta mai târziu acest stat în picioare din timpul deliberărilor. Mai stăm jos și în timp ce ei merg într-o direcție spunând „de ce nu ești fericit/ă? Ai câștigat! Bine, vrei să câștig eu? Atunci hai să mergem în direcția pe care o vreau eu!” După care o iau în cealaltă direcție și actualul „câștigător” spune „nu! Mă simt groaznic acum! Hai să mergem pe drumul tău!” După 5 sau 10 minute se decid în ce direcție și atunci le spun Mariei și lui Ioan să se „extragă”din iTouch-urile lor și să mergem.

După primul templu, mergem la al doilea. Acolo iar mergem, admirăm și ședem. Și ne întoarcem la prima etapă și repetăm.

Bineînțeles, în acest moment te întrebi: „Și nu mâncați?” Bineînțeles că mâncăm. Dacă n-aș fi eu aici nu am mânca de loc. Pe la ora 1:30 pm încep să întreb „Când mâncăm? Și după asta mâncăm? Mâncăm acum? De ce nu mâncăăăăăm?” Tata își menține opinia că lui nu-i trebuie să mănânce. Maria e la fel. Mama poate aștepta până la cină. Ioan obișnuia să fie de partea mea, dar m-a trădat, învățând cum să facă față atacurilor de foame. Asta ar putea, sau ar putea să nu fie datorită faptului că eu, spre deosebire de el, am învățat că înghețata nu este importantă pentru supraviețuire.

Până la urmă găsim un restaurant și mâncăm, și după aceia Tata se plânge de cât de mulți bani am cheltuit pe mâncare. Și mai târziu, când ajungem la templul următor și trebuie să plătească pentru biletele de intrare, eu încerc să nu mă plâng cât de multă mâncare am fi putut cumpăra cu banii cheltuiți pe zisele bilete.

Și după ce am terminat cu tot mersul și toate templele, reușim să ne convingem părinții să ne aducă înapoi acasă, unde ne ducem la computere și rezolvăm diverse lucruri. Mâncăm cina, discutăm ziua de mâine sau alte lucruri și în general ne simțim bine.