duminică, 25 martie 2012

Pietre și Boabe Verzi



Aloha
După o călătorie de 35 de ore suntem pe Insula Mare (Big Island) din Hawaii. Să te întorci în timp este posibil, dar nu retrăiești ziua, ci e ca și cum ar fi o nouă zi. Zburând pe data de 20 de la Christchurch la Sydney, iar de acolo la Honolulu am traversat Linia de Datare Internațională și am ajuns tot pe 20, dimineața, ca și cum am fi primit o nouă zi. O zi pentru noi decizii, situații diferite. Dar înainte să te entuziasmezi prea tare, e un preț: mai târziu, vei pierde o zi, n-o vei mai trăi în întregime.
Am închiriat o garsonieră pentru patru nopți și în primele două zile am stat fără să facem nimic.



E confortabil să te întorci acolo unde știi cum merg lucrurile. Îmi jucau ochii în cap doar la gândul că mă întorc pe pământ american; știi unde să găsești magazinele, și ce poți să mănânci, și unde, și ce se așteaptă de la tine. Și totuși, Hawaii e mai mult decât atât.
Într-o seară am plecat la plimbare pe faleză și am găsit un concurs de canoe. Oamenii își așteptau rândul la cursă; femeile aveau părul lung strâns în coc sau în coadă, copiii înfofoliți în prosoape își urmăreau părinții... Mi-a plăcut să mă uit la ei, așa cum stăteau pe plajă.
Sunt multe lucruri de făcut în Hawaii, dar alegem să ne ducem la plaja cu olivine. Am condus în mașina închiriată aproape două ore cu o viteză maximă de 80 km/h pe un drum întortocheat până la o parcare aproape de mare. De aici ar trebui să mergem încă o oră. Oameni întreprinzători așteptau în mașinile lor cu tracțiune pe patru roți și-ți ofereau un drum hâțânat de 20 minute pentru 15$ de persoană. Ne-am hotărât să mergem pe jos ca să putem să facem poze. 



Bătea un vânt de te punea jos și eram mereu stropiți cu spuma valurilor ce se spărgeau de stâncă, făcând să ni lipească pielea și părul. Drumul era un amestec de piatră goală, pământ roșu sau gropi, unde puteai să-ți rupi cu ușurință osia de la căruță. Pe când încercam să-mi protejez fața de rafale, mi-am dat seama că în locurile adăpostite de iarbă sau pietre e un strat subțire cu nuanță verzuie. Olivine! Hai să spunem că am văzut și să ne întoarcem înapoi! Dar nu, tot înainte. Întâlnim niște oameni care se întorceau agale, suntem depășiți de niște mașini. Dintr-o dată, parcă nu mai e așa o idee proastă să fi luat mașina. Din fericire, se oprește una și ne ia pentru cinci minute.




Coborâm din mașină lângă o eroziune în potcoavă de cal. Imediat ne dăm drumul pe deal în jos, copiii își scot sandalele și-și îngroapă picioarele în nisipul verde maroniu.


 Cealaltă familie din mașină vine încet, se oprește și se întoarce înapoi. Presupun că terenul abrupt crește tensiunea cuiva. De-abia am ajuns și nu vreau să mă grăbesc. Suntem recunoscători pentru că ne-au luat, dar la o adică, ne întoarcem pe jos. Așa că facem poze, strigăm, râdem, ne jucăm cu nisipul printre degetele de la mâini și picioare. E mult mai fin decât cel din Galapagos. 



Olivina, sau peridotitul, este o piatră semiprețioasă care se formează în lavă atunci când se răcește. Îi trebuiesc niște condiții speciale, așa că nu o găsești la toți vulcanii. E un semn care interzice să iei nisip de pe plajă și mă gândesc: fără semn și fără șoferii de taxi, n-ar mai avea nici o plajă, având în vedere că e doar un mic golfuleț. Totuși, fără să vrem, am luat cu noi niște nisip: cel care s-a lipit de picioarele noastre atunci când ne-am grăbit la mașină, pentru că ne-au așteptat. Mahalo, mulțumim!


Într-una din zile ne plimbam și vizitam satul Holualoa, uitându-ne la casele vechi transformate în galerii de artă. Maria a observat un coafor și a intrat să întrebe de prețuri și dacă putem să ne tundem (cu excepția Ilenei, toți aveam nevoie). Am fost întâmpinați de Dinah Kunitake (pronunțat Daina) și în timp ce așteptam să ne vină rândul, ne-a oferit să ne uităm pe o carte pe care o făcuse despre familia ei, cei doisprezece frați și familiile lor. Cum s-au mutat aici bunicii ei din Fukuoka, Japonia și au cumpărat o fermă. Cum părinții lor au muncit din greu și despre valorile pe care le-au instilat. Cum toți frații au călătorit în viața lor și, cu o singură excepție, s-au întors să locuiască în Kona. Fratele cel mai mare are grijă de fermă, crecând cafea și mâncare de pus pe masă. I-am ascultat poveștile din copilărie. Ne-a atras atenția să nu cumva să luăm ceva de pe insulă, pentru că aparțin locului, iar spiritul lor nu se va odihni în casele noastre și ne va face tot felul de necazuri, până când se va reîntoarce. În timp ce stăteam de vorbă, aflând ca mergem prin lume, ne-a oferit să vizităm ferma. 
A fost cel mai plăcut tuns pe care l-am avut vreodată. 




După ce ne facem bagajele și încărcăm mașina, conducem spre coaforul lui Dinah unde ne așteaptă unul din frații ei să ne ducă la fermă. Mergem printre copaci și tufișuri pe un drum abrupt, șerpuitor, pietruit cu bucăți de lavă. Ferma este o colecție de clădiri și suntem întâmpinați de una din surori și de alți doi frați.



Copiiilor li se dau niște coșuri cu un fel de hamuri speciale, cârlige făcute din crengi de cafea și li se dau instrucțiuni să culeagă fructele târzii.



Acum nu-i vremea pentru fructe coapte, mai ales că acum trei săptămâni tufișurile erau albe de floare, dar tot am mai găsit câteva. Am găsit și câteva flori, albe cu un miros puternic de vanilie, dar mai aspru.



Anatomia fructului de cafea este aceasta: în pulpa roșie se ascund două semințe, numite boabe albe, din cauza pergamentului care învelește boabele verzi. Acestea sunt cele care vor fi prăjite. După ce sunt culese, fructele sunt turnate într-o mașinărie care le dezghioacă,



coaja roșie mergând la compost, iar boabele albe se duc purtate de apă într-un rezervor unde se vor macera și vor fi separate de cele uscate, care plutesc.



 De aici vor fi transportate spre o sita zguduită, care le separă de apă și ușurează culesul eventualelor gunoaie. 



Apoi sunt lăsate la uscat cinci zile pe un acoperiș rulant (dacă plouă, îl rulează sub un adăpost) și sunt greblate zilnic, pentru a fi uscate uniform. 



Când sunt bine uscate trebuie separate boabele verzi de pergament, o pieliță albă, și acum sunt bune de depozitat.




Cafeaua are mai multă cafeină dacă este doar ușor prăjită. După ce o prăjesc, o macină, o împachetează și-i pun etichete.



Pe ecranul acesta este doar un paragraf descriind procesul prin care cafeaua ajunge să fie transformată în ceva recongnoscibil. În realitate, este un mod de viață, cu multe ore de muncă și multe griji pentru gândacul care poate infesta plantele, pentru îngrijirea tufișurilor, să le taie cum trebuie, ca sa aducă cât mai multe roade, să le ude (au în plan să construiască un sistem de filtrare a apei de la rețea pentru a scoate chimicalele), să fertilizeze solul în mod natural, griji dacă au oameni suficienți la cules, și tot așa. Una din griji au rezolvat-o, pentru că folosesc energie solară. Din trei saci de fructe obțin un sac de boabe albe. După ce scot coaja albă, au cu 20% mai puțin. Prăjitul mai pierde 20%. Dacă pornești cu 100 kg de fructe, obții 20 kg de cafea prăjită.



În timp ce ne arătau toate lucrurile de la fermă am văzut stoluri de papagali, zburând de la un copac mango la altul (și mănâncă toate fructele), pui sălbatici, am mâncat fructul unui arbust pătlagină (ca un fel de roșie portocalie țuguiată, era acră), guava havaiană (ca niște corcodușe roșii) și nuci macadamia, pe care le-am crăpat chiar noi.


  Fiecare frate are un rol, lucrând împreună și fiecare ne-a povestit partea lui, ajutându-ne să înțelegem cum funcționează toate. De unde eram noi se putea vedea plaja cu toate clădirile moderne. Le-am spus că ar putea să vândă pământul pentru priveliște, dar mi-au spus că ferma este a bunicilor lor, ei au cumpărat-o pentru ca nepoții lor să aibă un loc unde să trăiască. Se întrebau dacă generația următoare se va întoarce să lucreze ferma, sau dacă o vor păstra...
La sfârșit am băut o cafea, inclusiv copiii. Adulții au apreciat-o pentru gust și aromă, foarte bună și diferită de altele (o să trebuiască să-ți imaginezi, sau poți să o cumperi de aici http://konaroast.com). Îi suntem recunoscători lui Dinah și familiei ei pentru primirea făcută.


Mulțumim Dinah!

marți, 20 martie 2012

N-am văzut nimic sau cum am pierdut totul

Mihai: N-am văzut nimic sau cum am pierdut totul din 20 martie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2019 

Din câteva motive, n-am văzut nimic din ceea ce era de văzut în Noua Zeelandă. Uneori a fost nenoroc, alteori zgârcenia noastră, din când în când o proastă plănuire sau pur și simplu lipsa de timp. Bineînțeles că în primul rând am pierdut insula de nord, mai mare, mai aglomerată. Asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă, când am scurtat timpul pe care îl petrecem aici la doar două săptămâni. Totul aici este scump, așa că, faptul că nu le-am văzut, ne-a economisit o grămadă de bani. Dolarul neozeelandez este între 0, 82 și 0,84 față de cel american.

luni, 19 martie 2012

Călătorind în jurul insulei de sud

Răsărit în Kaikorua

Mihai: Călătorind în jurul insulei de sud din 19 martie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

Ei pronunță Kaikorua precum Calcutta. Suntem într-o excursie să vedem balenele, vorbesc despre regiune și foarte des aud Calcutta. Și mă întreb ce fac balenele în India. Până la urmă mă prind și chiar începe să-mi placă excursia. A fost un succes total, părea că urmează un scenariu, ca și cum balenele ar fi știut unde să aștepte, delfinii se jucau atunci când le venea rândul, albatroșii zburau atunci când nu se întâmpla altceva mai important. Iar la pauză ne-am apropiat de țărm să vedem alte păsări și leii de mare de Noua Zeelandă. Am văzut patru balene, de foarte aproape și ele s-au mișcat perfect, făcând acele mișcări cu coada, imaginea caracteristică ce este atât de greu de fotografiat. Acum mai avem doar o sută de fotografii.



duminică, 18 martie 2012

Toate Începuturile Au Un Sfârșit






Trebuie să luăm o decizie: mergem în sud, spre insula Stewart, un rai al păsărilor, sau în est, spre Dunedin, mai scoțian decât originalul? Știi, vremea aici este nemaipomenită dacă vezi cerul albastru, dar dacă plouă, e frig și umezeală, și vântul poate să-ți miște întrega rulotă, deloc plăcut. După zece zile de peisaje spectaculare ne simțim obosiți. Și drumurile, și condusul, și nu ne-am mai văzut copiii de nu știu când, pentru că ei stau în spate.
Și câștigătorul este... Dunedin!






O să petrecem două nopți aici, pentru că trebuie să ne recuperăm. Nu e ușor să călătorești, chiar și într-o rulotă. Ce avem noi aicea de văzut?







Peninsula Otago este locul unde poți vedea pinguinii cu ochi galbeni, pinguini albaștrii (cei mai mici din lume) și cuiburile unei specii de albatroși. E un singur drum pe care poți să ajungi acolo: stâncă în dreapta, mare pe stânga. Banda este la jumătate de metru de valuri.







 Mihai conduce, dar eu stau pe locul pe care EU conduc de obicei, așa că apăs o frână invizibilă de câte ori mă simt în pericol. Drumul spre Milford a fost floare la ureche comparat cu ăsta; nu ai nici un moment roțile drepte, este curbă, după curbă, după curbă!


Reflux cu grămăjoare de nisip.

Găuri de respirație pentru scoici în nisip.



La sfârșitul drumului supunem la vot și nimeni nu vrea să vadă pinguinii. Sunt multe motive, unul din ele fiind că oamenii îi sperie și dacă se simt amenințați, nu se vor mai întoarce aici pentru împerechere, de aici alte consecințe.






 Alegem în schimb să vizităm Royal Albatross Centre




Poza e de la muzeul Canterbury, dar am pus-o aici ca sa vezi cât de mare e un albatros pe pământ. Cu aripile deschise, e mai mare decât un om.


unde citim tot felul de informații despre diferitele specii și obiceiurile lor și despre pescuitul industrial. Albatroșii zboară zilnic distanțe uriașe, undeva între 500 și 1000 de km. Își prind peștele la suprafața apei. Pescuitul industrial folosește cârlige cu momeală atașate de un cablu lung și durează până se scufundă. Ăsta este momentul în care albatroșii încearcă să mănânce momeala, dar sunt agățați și scufundați. Ai găsit vreodată la magazin pește pe care să scrie  "prietenos albatroșilor"?  Peștele ăla a fost prins cu cârlige care într-un fel sau altul nu au afectat albatroșii.
Am ales să vedem albatroșii de pe creastă.




Alge
Apoi ne întoarcem la camping. Eu sunt copilotul și nu-mi plac orașele, în special când nu am toate străzile pe harta mea. M-aș fi întors pe același drum pe care venisem. Mihai are o busolă internă care îl duce acolo unde vrea, când vrea, fără să se uite pe hartă. Așa că a ales High Street (strada înaltă). Ce știi despre Dunedin, Noua Zeelandă? Are dealuri și văi. Numele Înaltă îți spune ceva? Daaaaaa, merge în sus.






Mașinile mici nu aveau nici o problemă, dar Marele Urs a început să rămână fără suflare și a trebuit să se târască în viteza-ntâia. Stress că blocăm circulația, stress că stricăm mașina, hei, da dacă ne accidentăm? Stress că zdrobim totul în cale așa cum o să alunecăm la vale. Stress! Eu m-am rugat!
Pentru că citești rândurile astea, înțelegi că am supraviețuit și că mașina e în regulă.
Înainte să plecăm, vizităm orașul. 













Este ziua sfântului Patrick (cel care i-a creștinat pe irlandezi; o sărbătoare adoptată cu bucurie în toate țările în care au emigrat) și peste tot este verde. Se pregătesc de o zi de sărbătoare. 






Ultimul lucru pe care îl facem este să ne ducem să vedem strada cea mai înclinată din lume, cu un unghi de 38 de grade. Este pavată (oare cum au reușit?) și e folosită în februarie pentru o cursă de biciclete în jos, fără frâne, iar în martie pentru cursa Mațe Crăpate (Gutbuster), în sus de data asta.




Timaru
Este ultima noastră oprire. Sunt ceva peșteri cu picturi rupestre maore, dar nu ajungem. Suntem în regim de supraviețuire: mâncăm, dormim și nu ne mișcăm.
Christchurch
Înapoi de unde am plecat. Ultima noapte în camping, fericiți că nu mai trebuie să dormim acolo, pentru un timp cel puțin, până ajungem în Australia. Curățăm rulota, ne facem bagajele, reciclăm, lăsăm surplusul de mâncare la bucătărie pentru alți oameni dacă au nevoie.
Conducem până la parcul Hagley și-l lăsăm pe Marele Urs în parcare. Traversăm toată Grădina Botanică în lungime și ne bucurăm de cât de udă e.






 Vrem să vizităm muzeul Canterbury pentru secția maoră. Prima surpriză: e gratis. A doua: timpul zboară. Știu că noi am putea locui în muzeu, dar ăsta chiar era interesant și foarte bine organizat.

Panouri mască de la o casă.

Coș făcut din scoarță de copac iar în stânga lui un sac din piele de pasăre în care păstrau carnea gătită în grăsime.

Haină lungă din pene de kiwi.



M-a surprins să găsesc defăimare și aici. În insulele Chatham trăiau moriori și ei sunt cei care au fost defăimați la sfârșitul secolului al XIX-lea, de albi și de maori laolaltă, spunând că sunt de rasă inferioară și că nu se trag din polinezieni. Chiar și acum mai sunt oameni care cred asta, iar muzeul se luptă prin această expoziție și prin scuze oficiale.




Aș fi vrut să aflu mai mult despre maori, dar nu a fost posibil. Singurul loc unde aveau un sat, cred turistic, nu avea spectacole duminica, când am fost noi în zonă. Am văzut maori, înalți, puternici, frumoși în felul lor, existând în această societate modernă. O femeie din Utah își întreba niște prieteni " Dar ce-i cu maorii?" făcând o paralelă cu indienii din SUA (care au fost înșelați de albi și deposedați de pământuri și obligați să trăiască în rezervații). N-am auzit răspunsul. Din ceea ce am văzut maorii sunt la ei acasă și mândri de originea, obiceiurile și cultura lor.
Insula de sud a Noii Zeelande... o asemenea varietate de relief într-un spațiu atât de mic, atât de puțini oameni, atât de multe oi și căprioare... Sunt fericită că am avut posibilitatea să o vizitez și fericită că plec. M-a impresionat în feluri pe care mai am încă să le descopăr. Unul din ele este această zicală maoră:
Fie ca bogățiile pământului să îi aștepte pe moștenitorii ce încă nu s-au născut în Te Wahipounamu.
Ți-au plăcut pozele? Au fost făcute cu gândul la Ileana I.  pentru că ne-a făcut o donație generoasă pentru fotografii. Daca vrei să le vezi încă o dată, apasă aici și bucură-te de fiecare din ele.
See you, mate! Să ne vedem cu bine, prietene!





În adolescență am văzut într-o expoziție a lui Ion Drăgan, un tablou cu razele soarelui jucându-se printre frunzele unui copac, executat doar cu negru de fum și galben. Era intitulat "Prietenie". Mulțumim, Ileana!