Maria: Noua Zeelandă Campervan

Maria: New Zealand, Camper Van din 16 martie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

 

Lumea îi spune Marele Urs. E o rulotă veche, veche de tot. Poți să-ți dai seama pentru că spre deosebire de modelele noi, care au lemn lucios și metal strălucitor, asta are plastic și catifea. Pare foarte mare dacă stă doar o persoană în ea, dar cu noi toți cinci, dintr-o dată devine foarte înghesuită. Are șase locuri de dormit, mă întreb cum ar supraviețui. Dacă suntem toți cinci în ea în același timp, încercând să ne mișcăm și să ne pregătim de culcare, sunt șanse foarte mari să ne pierdem cumpătul. Unul din noi trebuie să stea jos într-un cotlon, pentru ca restul să se poată mișca. Cel care stă când toți ceilalți se mișcă dă senzația celorlalți că este un leneș. Ceea ce este pe jumătate adevărat, ca urmare, se simte atacat.

Nu vreau să descriu toate locurile prin care am fost, pentru că ar fi o risipă de cuvinte, din moment ce nu este posibil să arăt cum a fost. Nu poți să descrii în cuvinte adecvate imaginile dealurilor sau ale oceanului sau ale plajelor. În unele locuri dealurile sunt galbene cu o iarbă lungă, lungă ce se mișcă în bătaia vântului. Chiar arată ca o mare. Norii sunt fantastici. Mari, pufoși, albi și-și schimbă culoarea cu poziția soarelui. Roșu aprins la apus, cu margini tivite cu mov și roz și galben.

Deși avem lucruri de făcut — franceză de citit, cuvinte de scris, cărți de studiat, stăm mai mult în spate, unde fereastra enormă ne permite să vedem 270 de grade, și ne uităm la mare, case, pajiști (pe măsură ce coborâm în sud sunt din ce în ce mai puține vite și oi și mai multe căprioare).

Drumurile sunt bune, doar cu câte o mică groapă ici și colo, dar nu știu din ce cauză, chiar dacă am zece romane de citit, nu prea-mi vine să citesc. (bineînțeles, nu vreau să le citesc pe toate cele zece. Unele au fost alese pentru Ioan, pe altele le-a ales Tata, dar probabil că nu va ajunge să le citească, pe altele le citește Mama…multe pur și simplu nu mă interesează). Ne oprim la camping în fiecare seară. Sunt așa de curate și, gândindu-mă la ele din Australia, toate în interior, cu aparate sclip și frigidere uriașe, tot ceea ce ți-ai putea dori.

Trecem de paralela 45 și ne oprim să facem o poză. Asta pentru că și noi locuim la paralela 45 (dar bineînțeles în cealaltă emisferă). Deși este martie în Noua Zeelandă, vremea poate fi socotită ca fiind septembrie. Frunzele încă nu s-au îngălbenit, totul este încă verde. În unele locuri este un vânt îngrozitor, mai ales pe puntea unei bărci. Poți să simți cum îți suflă vântul în spate și uneori e greu să și respiri, ca și cum cineva ți-ar băga aer pe gât.

—

La un moment dat Tata se întoarce spre Mama și o întreabă: „Să oprim?“ Mama răspunde ceva neinteligibil și ne oprim. Tata se dă jos din mașină și noi o întrebăm pe Mama ce face el. El se duce în spatele mașinii și vorbește cu doi autostopiști, unul înalt blond, cu o mulțime de păr, cealaltă o fată de înălțime medie, blond roșcată.

„Eu sunt Ben“ spune tipul.

„Și eu sunt Leslie“ spune fata.

Ne prezentăm și noi, aflăm că au 19 și respectiv 18 ani, sunt din Canada, abia au terminat liceul și se distrează de minune). Vorbim despre țări și școli și-i lăsăm la un hostal unde pot să doarmă peste noapte.

Ne gândim că n-o să-i mai vedem niciodată și de aceea suntem triști pentru că nu ne aducem aminte dacă numele lui Ben este Ben sau Dan. Părinții cred că este Dan, iar copiii, care au stat cu ei ore în șir vorbind în spatele rulotei, nici ei nu știu sigur.

Ne îndreptăm spre ghețarul Fox (Vulpe) după ce ne-am așezat în camping. E o plimbare plăcută peste pietrele aduse de ghețar și căzute de undeva din dealuri (sau poate munți?). În unele locuri nu avem voie să ne oprim — ar putea să ne cadă în cap vreun pietroi. Și, bineînțeles, că dacă te-ai oprit, te uiți prin aparat sau camera video într-o cu totul altă direcție. Și pentru că te uiți în altă parte și urechile tale sunt astupate, și pentru că ele sunt astupate, nu poți să-ți dai seama de-adevăratelea de gravitatea situației în care te-ai putea afla. Nu cred că înțelegem de ce ar trebui să existe un semn care să-ți spună să nu te oprești. Când plecăm de la ghețar ne reîntâlnim cu Ben și Leslie (și nu l-am întrebat pe Ben care este cu adevărat numele lui, din moment ce atunci nu știam că nu-i știm numele)

Cina a fost ceva simplu…nu-mi aduc aminte, deși cred că era ceva vin roz și dulce și probabil paste (de obicei am mâncat pasta în rulotă. La fel și cu supe la pachet, carne din conservă sau sandwichuri). Ne culcăm, scriem ceva la blogposturi, practic o seară obișnuită pentru noi.

Dimineața Tata se întoarce spre Mama și spune: „Am întârziat!“

Am întârziat unde?“

„Copiii ăia stau probabil pe marginea drumului așteptând să îi ia cineva și noi am întârziat!“

Vorbiserăm între noi că dacă îi vedem din nou a doua zi, să-i luăm cu noi. Tata izbucnește în râs în timp ce trage pe stânga. Suntem la o răscruce și Leslie și Ben sunt acolo, râzând și ei. „Salutare din nou!“ exclamăm cu toții în timp ce tragem de rucsacii lor grei. Trebuie să menționez că Ben are și o chitară. Tata spune râzând și dând din cap „Chiar am spus că ar trebui să ne grăbim pentru că deja ne așteptați“. Cu această ocazie aflăm că pe Ben îl cheamă Ben și ne-am jucat Entanglement — un joc pentru iPad care e și online. Are mozaicuri hexagonale, cărări lungi și e nevoie de multă strategie. La început mi-a plăcut… dar îmi pierd repede interesul în jocuri, așa că m-am oprit după un timp. Dar noi cinci ne-am distrat foarte bine. Ioan și Ben au început să se joace jocuri de băieți, tot pe iPad, în timp ce Ileana se uita pe fereastră și Leslie și cu mine ne uitam pe computerul ei. Are câteva filme și cărți adunate din mai multe locuri… din nefericire și ea și-a pierdut kindle-ul, așa că nu poate citi multe din cărți. Îi spun despre kindle-ul pe Mac, pe care-l poate descărca gratis, iar ea îmi arată poze cu părul ei împletit.

Imediat îmi dau seama că aș putea să-i împletesc părul să arate ca și o coroană — am făcut-o mai demult pentru Ileana și am încercat să-mi fac și mie de câteva ori, dar ca să-i împletesc Ilenei părul însemna să o conving pe Ileana să se lase, ceea ce era aproape imposibil, iar ca să-mi împletesc mie părul înseamnă să am niște mușchi care mie cred că-mi lipsesc, sau cel puțin să am o rezistență, pe care nimeni nu cred că o are. Bineînțeles că încerc deseori să împletesc părul Ilenei sau al meu.

Dar să mă întorc la oile noastre. Am întrebat-o pe Leslie dacă mă lasă să îi împletesc părul și ea a spus „Cum să nu!“ Așa că i-am desfăcut părul din elasticul verde și am început să-i împletesc părul din spate, peste o ureche, pe deasupra capului, peste cealaltă ureche, până la capăt (și aș putea să adaug că în timpul ăsta Marele Urs se hurducăia fără nici o grijă?). A ieșit o coroană respectabilă ascunzând capătul părului chiar sub coroană (pentru că am uitat de elasticul verde). I-am făcut poze din toate unghiurile și acum știu de ce oamenii obișnuiau să-și împletească astfel părul. Îi face să arate și ca o zână dar și foarte respectabili.

Bineînțeles pentru că nu aveam agrafe, coroana s-a desfăcut foarte repede (drumurile au hârtoape, să nu lași pe nimeni să-ți spună altceva!), dar măcar aveam fotografiile și în fine, împletisem și eu părul cuiva. Obișnuiam să am părul lung, până la talie. Mi l-am lăsat să crească din clasa a cincea și l-am tăiat acum vreo doi ani, în a zecea. Străbunica mea s-a uitat la mine în vacanța din 2009 și mi-a spus: „Maria, părul tău e foarte frumos… dar oare nu e prea lung?“ Asta s-a întâmplat în septembrie și în ianuarie m-am dus la mama și împreună am hotărât să-l scurtez până la umăr. De atunci nu a crescut mai lung de atât, având în vedere că în septembrie 2011 m-am tuns băiețește. Acum? Îmi e dor de părul lung. Foarte dor. 

Ne oprim la un lac. E o cărare pe mijlocul câmpului, apoi printr-o pădurice, vorbim despre filme și jocuri și nu mai știu ce. Ne întoarcem de la lac și vedem o pasăre mică și neagră care tot țopăie. ne tot uităm la ea — are expresia unei păsări care știe că e fantastic de frumosă și drăguță!

La sfârșitul celei de-a doua zi, noi cinci (Mama și Tata stând pe scaunele din față tot drumul prin Noua Zeelandă) eram prieteni. Poți să vorbești despre absolut orice care are legătură cu călătoria, dar nu genul de „buni prieteni“ pe care îi ai acasă. E o prietenie temporară, genul celor din tabără. Și este absolut o ușurare să poți să scoți toate cuvintele afară. Ne-a lipsit să vorbim cu oamenii, față către față, oameni care nu știu nimic despre locurile prin care noi am fost.  (Și totuși, din Australia, o lună și jumătate mai târziu… nu sunt sigură că mai vreau vreodată să aduc în discuție călătoria noastră. Are această calitate ciudată de a opri orice conversație). 

Ne luăm rămas bun îmbrățișându-ne, făcând schimb de cărți de vizită și plecând fiecare pe drumul nostru.