N-am văzut nimic sau cum am pierdut totul

Mihai: N-am văzut nimic sau cum am pierdut totul din 20 martie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2019 

Din câteva motive, n-am văzut nimic din ceea ce era de văzut în Noua Zeelandă. Uneori a fost nenoroc, alteori zgârcenia noastră, din când în când o proastă plănuire sau pur și simplu lipsa de timp. Bineînțeles că în primul rând am pierdut insula de nord, mai mare, mai aglomerată. Asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă, când am scurtat timpul pe care îl petrecem aici la doar două săptămâni. Totul aici este scump, așa că, faptul că nu le-am văzut, ne-a economisit o grămadă de bani. Dolarul neozeelandez este între 0, 82 și 0,84 față de cel american.

Principala atracție în Christchurch este Catedrala Anglicană. A fost distrusă de cutremurul de anul trecut, va rămâne o ruină și nu am putut să o vedem, fiind ascunsă de alte ruine în centrul orașului, închis și inaccesibil. La fel și Galeria de Artă din Christchurch era închisă, tot din cauza cutremurului.

Am pierdut înotul cu delfinii din Akaroa, o experiență presupusă unică, cu delfini sălbatici Hector, cei mai mici din lume. Dar era în mijlocul oceanului, erau valuri mari și ne-am primit banii înapoi (665 $NZ). Fetele au pierdut excursia de văzut balene, Ileana era cam obosită și Maria a socotit că procentul de 80% de a vedea balene e prea scăzut pentru ea ca să se deranjeze (290$NZ).

Was this Lewis Pass?

A doua zi am ajuns în Hanmer Springs. Este o atracție semnificativă pentru localnici pentru că are izvoare termale. Ploua, bazinele erau afară, prezentarea prețurilor era confuză. Am sărit peste, doar ne-am odihnit peste noapte, pregătindu-ne pentru un drum foarte lung a doua zi. Probabil că am economisit aici vreo 100 $NZ.

Sunt câteva trecători care traversează Alpii de sud ai Noii Zeelande, toate având priveliști spectaculoase. Cea mai cunoscută este trecătoarea Arthur. Pentru că deja hotărâsem să mergem prin Hanmer Springs a trebuit să mergem prin trecătoarea Lewis. Nu numai că n-am văzut-o pe Arthur, dar am pierdut-o și pe Lewis, pentru că era prost marcată și după vreo jumătate de oră am realizat că semnul de pe marginea drumului probabil că semnala trecătoarea. În orice caz nu am dus lipsă de peisaje frumoase și ne-am dus mai departe către o altă localitate faimoasă, Reefton, primul oraș care a avut curent electric în emisfera sudică, în 1888. Acum e un orășel modern, ceva istorie de goana aurului și doar atât, n-am avut timp să ne oprim, doar am făcut niște poze ale străzii principale și ale unei case mai interesante. Am continuat să mergem spre coasta de vest, trecând doar la câteva mile sud de Westport. Nenumărate atracții în această zonă, dar le-am sărit pe toate grăbindu-ne să ajungem la Punakaiki. Locul ăsta e cunoscut pentru pietrele ce seamănă cu clătitele așezate una peste alta și pentru găurile prin care țâșnește apa. Vremea era perfectă, soarele sus pe cer, marea se calmase. Țâșnitorile sunt cel mai bine de văzut în timpul fluxului, bineînțeles când sunt valuri mari, dar noi n-aveam cum să aflăm orarul mareelor. Am ajuns la 3-4 ore de la fluxul maxim, ne-au plăcut „clătitele“ dar țâșnitorile erau liniștite.

Ne-am oprit aici pentru pasul Lewis, doar ca să realizăm că probabil l-am depășit deja

Țâșnitoare în repaos

One famous bridge for train and cars. Thankfully no train was coming when we got through it.

Am trecut prin Greymouth și am ajuns la supermarket, dar era prea târziu ca să mai vizităm ceea ce aveau ei de vizitat. Am continuat spre sud, am trecut prin apropierea faimosului Shantytown, dar ăla se închidea la 17:30. Am ajuns la Hokitika, am găsit un camping de rulote la 50 de metri de plajă. Am pierdut răsăritul lunii pline pentru că ne uitam la apusul soarelui și am pierdut sfârșitul apusului, pentru că ne uitam la lună. Am renunțat să ne ducem să vedem viermii bioluminescenți, era prea multă lumină din cauza lunii pline. Un orășel mic, poate 1000 de oameni, Hokitika devine centru Noii Zeelande o dată în an, când 10.000 de oameni vin să participe la festivalul mâncărurilor sălbatice. Anul acesta era pe 9 martie, dar nu puteam să mai așteptăm încă o zi, așa că l-am pierdut.

Videocamera surrounded by waters, filming the sunset. 

Careful, it's hot!

Tasting the moon...

Ne-am dus la ghețarul Franz Josef. Soarele apunea, abia am ajuns să-l vedem luminat. Mi-a trebuit mult timp să-mi conving familia să ignore semnele de atenționare, să treacă de barieră și să urce un mic deal. Până când patru din noi au ajuns sus lumina era deja în scădere, era greu să facem poze cu ghețarul umbrit și așa pe jumătate. Ne-am fi dus puțin mai departe, dar pentru că fiica mea Ileana a ales să ne aștepte lângă barieră, ne-am întors în grabă și am pierdut șansa de a atinge gheața. Pregătindu-ne pentru călătorie ne-am gândit că am putea să facem skydiving pe ghețar, sau poate să mergem cu elicopterul, sau doar să zburăm pe deasupra. Am pierdut toate aceste ocazii. În final costul vizitei la ghețar a fost zero, dar ar fi putut să fie între 500 și 1250 $NZ pentru oricare din experiențele de mai sus. Aceleași prețuri se aplicau și la ghețarul Fox pe care l-am vizitat a doua zi, tot gratis, pentru că am fost foarte mulțumiți cu ceea ce am trăit pe pământ.

Înainte de Fox ne-am oprit la lacul Matheson, pentru imaginea perfectă a Noii Zeelande, doi munți cunoscuți, Cook și Tasman, reflectați în oglinda lacului. Cerul era senin, munții erau magnifici, am pornit într-o excursie de 90 minute în jurul lacului. Am ajuns aproape de locul de unde puteam avea această imagine idilică și munții erau acoperiți acum de un strat gros de nori. Nici o reflecție, nici o poză, le-am pierdut și pe astea.

Apropiindu-ne de lac, oportunitatea unei poze perfecte…

….câteva minute mai târziu, priveliștea e închisă! Exact aceiași munți în poze consecutive.

Am continuat drumul spre sud către Haast, ultimul orășel de pe autostrada de pe coasta de vest. Am trecut de el pierzând o priveliște frumoasă a mării Tasmaniei. Nu aveam cum să vedem nimic, ploua atât de tare și vizibilitatea era aproape zero. Câteva ore mai târziu cerul era senin din nou, am văzut lacurile Wanaka și Hawea în drum spre orașul Wanaka. Am hotărât să stăm două nopți aici, sunt locuri pitorești și au un centru turistic distractiv. De la Johann, instructorul suedez de scufundări, pe care l-am cunoscut în Ko Tao, am aflat despre „Lumea Puzzle-urilor“, o atracție locală. A doua zi ploua mult prea tare ca să vedem ceva, nici vorbă să facem excursii. Am stat cuminți toată ziua în camping și într-un final ne-am dus la Puzzle World unde am văzut semnul „ultimul tur la 5:30“. Bănuiam noi că e puțin cam târziu dar nu ne-a venit să credem că era 6:40!

A doua zi ne-am dus la Queenstown, capitala aventurilor din lume. Sunt atât de multe lucruri de făcut aici, o călătorie cu un vaporaș centenar, cu aburi, bunjy jumping, cu barca rapidă, cu bicicletele pe munte și tot așa mai departe. Ne-am fi dat cu paragliding. Ne uitam la niște oameni în timp ce aterizau, arăta super și ghidul spunea că prețul este între 85-95 de persoană. Când am ajuns cu telegondola pe vârful muntelui am văzut cușeta pentru bilete de paragliding. Acolo doamna ne-a explicat că au trebuit să oprească excursiile din cauza vremii. Era frumos și senin, dar vânturile de peste lac făceau ca excursia să fie periculoasă. Prețul era 199$ și nu aveau reducere pentru copii. Vânturile ne-au făcut să pierdem această excursie, iar nu zgârcenia mea, așa că am economisit 995$ NZ!

Am condus spre Milford Sound. Principalul obiectiv al vizitei noastre în Noua Zeelandă are și un observator subacvatic, unde poți să mergi pe o platformă construită la 15 m sub apă și unde poți observa viața din sound. Apărea ca o excursie opțională la unele croaziere, dar nu pentru cea la care făcusem rezervarea. Observatorul se închide la 15:30 și croaziera noastră era la 15. Am pierdut-o și p-asta și am fost obligați să mai economisim încă 200 $NZ. 

The underwater observatory; it's there, but we cannot get to it.

No rain, nor clouds over Milford Sound

Just never enough pictures of this waterfall

Puțini oameni știu că mai este și o a treia insulă în Noua Zeelandă, Stewart, la capătul sudic al insulei sudice. Am fi avut timp să ajungem la Invercargill, cel mai sudic oraș, apoi la Bluff, ultima așezare și apoi ar fi trebuit să luăm feribotul pentru o oră. Insula Stewart este unul din ultimele locuri din Noua Zeelandă unde mai poți vedea păsări kiwi în habitatul natural, dar este o șansă mică, având în vedere că sunt nocturne și foarte precaute. Era o călătorie cu bătaie lungă, mult în afara traseului nostru. Eram pe internet rezervând bilete pentru feribot când, chiar înainte să apăs butonul de cumpărare, am realizat că este greu să justific cheltuiala a 552 $NZ pentru două călătorii pe feribot. Așa că am pierdut și insula Stewart. Mai târziu am decis și că drumul până la Invercargill este greu de justificat, așa că am scurtcircuitat și asta, scurtându-ne călătoria cu 140 km.

Când am ajuns în Dunedin am aflat din ghid că majoritatea lucrurilor de văzut sunt în afara orașului. Cel mai important, peninsula Otago. Este la o oră depărtare și la capătul drumului ajungi la Rezervația regală a albatroșilor. Este singurul loc din lume unde poți vedea albatroși (și puii lor) pe pământ. Am aflat o mulțime de lucruri despre albatroși în expoziția educativă gratis, dar nu am plătit pentru un tur ca să vedem singurul pui disponibil. Am admirat păsările așa cum zburau pe deasupra capetelor noastre și am mai economisit 100 $NZ. Altă atracție pe această peninsulă sunt pinguinii. Sunt două specii, cu ochii galbeni, cea mai rară din lume, și cu ochi albaștrii. Pe cei cu ochii galbeni îi poți vedea pe o proprietate privată, taxează din greu, 240$ NZ pentru familia noastră. Cei cu ochii albaștrii vin doar la apus și câțiva voluntari îi pot ghida pe turiști. Pe gratis. Dar atunci când am vizitat centrul albatroșilor am aflat că sunt ființe sfioase pe care vederea oamenilor le stresează foarte tare. Riscul de a-i vizita este de a-i face pe pinguini să se teamă să se întoarcă în habitat și atunci soarta lor ar fi pecetluită. Au blocat accesul la plaja publică unde vin cei cu ochii albaștri, pentru a-i proteja și nu mi-am putut justifica moral posibilitatea de a plăti pe cineva privat de a vedea pinguini sălbatici, liberi, doar pentru că intră pe proprietatea lui. Ioan ar fi fost singurul interesat să meargă să îi vadă, dar a fost de acord să nu, glumind „Cred că tu votezi NU doar ca să poți spune că ai mai pierdut încă ceva de văzut în Noua Zeelandă“. „Bineînțeles, ăsta e motivul pentru care nu mergem“ am spus eu. 

Poți să vezi pinguini într-un alt loc, ceva mai la nord de Dunedin, în Oamaru. Am ajuns acolo dimineața, pinguinii vin seara la apus, dar aflând despre sfiala lor și despre pericolele în care îi pot pune oamenii, din nou, curiozitatea mea nu poate justifica asta și nici a avea niște poze drăguțe. Într-un mod similar, în croaziera pe Doubtful Sound am aflat despre delfini. Companiile de croaziere au decis să nu facă reclamă posibilității de a-i vedea și chiar au stabilit reguli pentru a evita o eventuală întâlnire, pentru că dacă omul inițiază contactul și-i caută, atunci îi pune în pericol. Mi-a plăcut asta și ne-am simțit bine că am pierdut și delfinii.

Am ajuns în Christchurch mai devreme decât ne așteptam, în parte pentru că voiam să vedem ceva mai mult din oraș. M-am gândit să mergem pe muntele din apropiere cu gondola, dar era închisă pentru reparații până în vara din 2012 (55 $NZ). Am vrut să vedem și un spectacol Maori tradițional, ca o experiență culturală, cel mai bun părea să fie cel din Ko Tane, dar nu aveau spectacol duminica, singura zi în care noi am fi putut (280 $NZ). Alternativa ar fi fost să mergem la Nga Hau a Wua, dar și ei erau închiși la sfârșitul săptămânii.

E așa de lungă lista lucrurilor pe care le-am pierdut în cele trei săptămâni în Noua Zeelandă, că ar putea să pară că am pierdut totul. O foarte bună scuză să ne întoarcem aici într-un viitor. Sau poate nu.

Am reușit să vedem o mulțime de locuri, am reușit să ne încadrăm în buget și suntem cu adevărat pregătiți să mergem mai departe, în următoarea țară. Mă simt împărțit în legătură cu călătoria noastră aici. Mi-ar plăcea să-mi dau seama și să învăț din ceea ce am făcut bine și rău în planificarea călătoriei noastre aici.

At least, we made it to the 45 parallel South

Am scris cele de mai sus cu mai mult de o lună în urmă. Am continuat să adun sentimente negative despre Noua Zeelandă și au fiert la foc scăzut. Vezi și tu.

După asta totul s-a îmbunătățit și încet-încet încep și eu să simt ceea ce simte familia mea și să am și amintiri frumoase despre această bucată de călătorie. Inclusiv despre aceste obiective „pierdute“.  A fost o secțiune foarte costisitoare, cu atât mai mult cu cât a trebuit să adăugăm 6000$ pentru biletele de avion spre Hawaii. Dacă banii și timpul nu ar fi contat poate că am fi făcut unele lucruri într-un mod diferit. Ceea ce a pornit ca o postare în glumă, a devenit un jurnal al lucrurilor la care am renunțat. Dar de la bun început am avut norocul să ajungem aici și să vedem toate locurile astea nemaipomenite.