Noi Începuturi Trei

Ghețarul Franz Josef

Încet, ne continuăm drumul pe coasta de vest. Îi luăm în rulotă pe Ben (19) și Leslie (18), doi canadieni care călătoresc separat 6 luni înainte de a se duce la colegiu. Făcând parte dintr-un grup mai mare, se mișcă dintr-un loc într-altul cu autostopul, legal în această parte a lumii. Copiii noștri sunt fericiți că au cu cine să vorbească. Spun glume și replici din filme, citesc știați că... Îi lăsăm în satul Franz Josef și ne ducem spre ghețar.

Alpii de Sud sunt munți tineri, în creștere. Sunt suficient de înalți ca să oprească norii ce merg spre est și să-i oblige să-și descarce umezeala aici. În ultimii douăzeci de ani ghețarii Franz Josef și Fox au crescut. Asta e o veste bună, pentru că sunt singurii de felul lor în lume: ajung la altitudinea de 345 m deasupra nivelului mării.

Poți să îi vezi de la diferite distanțe, dar dacă faci o excursie poți să ajungi destul de aproape: 200 m de Franz și 80 de Fox. Am urmat marcajul cu bandă galbenă de pe stâlpii metalici verzi înșirați pe fundul văii glaciare. Obișnuia să fie mai mare decât acum, mult mai mare. E un râu mititel care sare printre și pe deasupra pietrelor plate.

Punctele alea sunt oameni

Între pereții verticali ai văii sunt bolovani de dimensiuni diferite: gri, vărgați, acoperiți cu mușchi galben-verzui și licheni roșii.

De unde suntem putem să vedem mai multe cascade, prăvălindu-se printre păduri, tăind felii de piatră.

Ajungem la capătul drumului, închis cu frânghii. În stânga noastră e râul, mai năvalnic aici, așa cum iese de sub ghețar. Zidurile văii s-au închis și privim un munte de gheață: alb curat la vârf, cu riduri cărunte pe măsură ce coboară și despicându-se în crevase albastre. În unele părți e acoperit cu cioburi de piatră. În altele e murdar, ca zăpada din oraș. Priveliștea noastră e parțial blocată de un deal.

Pe Mihai îl mănâncă tălpile să meargă mai departe, să urce dealul și să vadă mai bine. Fetele fac front comun și refuză să-l lase. Regulile interzic să treci linia! Ileana repetă de câteva ori, e și filmată "Nu vreau să fiu orfană din cauza unei bucăți de gheață!"

De ce le e atât de frică? Pericolul constă în fragmentarea ghețarului, pietre care cad de pe pereții văii și inundații fulgerătoare.

 Mihai mă întreabă  "Dacă n-ar fi copiii, m-ai lăsa să merg? Da, și-aș veni și eu cu tine." Ioan voia să vină și el. Maria și-a schimbat părerea, nu era să rămână de căruță, dacă merg mai mulți. Doar Ileana a rămas fermă pe poziție și ne-a așteptat.

Nu, n-am înnebunit (bine, bine, doar puțin, dar într-o formă bună). Era o cărare făcută de grupurile cu ghizi. Chiar am văzut unul urcând. Vremea era bună, aproape de apus, nu ploua, urcam un deal (inundația nu ne-ar fi ajuns acolo), eram într-un spațiu deschis, fără pietre sau pereți deasupra noastră, eram încălțați cu adidași și nu urma să ne apropiem de ghețar, ci doar să avem o priveliște mai bună. Vezi și tu...

Cum admiram noi peisajul, i-am văzut pe cei din grup: făceau alpinism pe gheață.

Dacă Ileana ar fi fost cu noi, poate am fi întins coarda și am fi mers ceva mai departe, dar unde eram noi, ea nu putea să ne vadă. N-am vrut să se îngrijoreze și ne-am întors.  În timp ce mergeam spre rulotă, am discutat cu copiii felul nostru de a încălca regulile. Semnele erau acolo și, într-un fel, noi le-am urmat. Nu ne-am dus pe marginea râului sau sub ghețar. Am urmat o cărăruie făcută de ghizi și am aplicat toate regulile de cățărare, uitându-ne unde punem piciorul, cu toată talpa, mergând unul după altul, la distanță. Am călcat regula care ne spunea că nu putem să mergem pe acel drum fără ghid, dar noi știam că nu vom merge până pe ghețar, chiar dacă Ileana ar fi fost cu noi. Totuși, ceea ce am făcut a fost periculos. Dealul ăla pe care ne-am cățărat era făcut din cioburi de piatră ținute împreună de praf. I-am și arătat lui Ioan cât de ușor e să desprinzi o piatră, doar cu vârful degetului. Oare cum s-o fi format dealul chiar în fața ghețarului?

Ghețarul Fox și drumul spre Wanaka

Cum trag perdelele dimineață, observ că e înnorat. Ne mișcăm încet și în încercarea lui de a ne grăbi, Mihai îmi spune ,, Hai, grăbiți-vă, că au înghețat copiii ăia pe marginea drumului! Se referea la Leslie și Ben, știind că voiau să meargă la Wanaka.

Nici nu conducem mult și la intersecție vedem niște autostopiști. Îi întrebăm pe copiii dacă mai vor musafiri cu care să vorbească, dar în timp ce tragem pe stânga, ne dăm seama că sunt Ben și Leslie. Toată lumea e fericită, vom avea o zi minunată împreună.

Prima oprire: lacul Matheson. Trebuie să mergem în jurul lui, ca să putem vedea muntele Aoraki (Cook) reflectat în oglinda apei. Între timp cerul își arată ochii albaștri printre diferitele straturi, forme și culori de nori.

Facem poze și ne începem plimbarea prin pădurea tropicală. Aici sunt ferigi-copaci. Știam despre ei pe vremea dinozaurilor, așa avem cărbune în unele părți, dar în timpurile noastre? E ceva irezistibil în melcul frunzei lor.

Mușchi pe toți copacii, liane, un pârâu de culoarea ceaiului, ciripit de păsări. Până să ajungem noi la Vederea Vederilor, pe un mic deal, muntele s-a ascuns în spatele norilor. Cinci minute mai târziu, pe Insula Oglindirii, suprafața lacului e frământată de valuri și norii nu s-au mișcat. Ne imaginăm că am văzut muntele reflectat în apă.

Următoarea oprire: Ghețarul Vulpe (Fox)

Parcăm mașina și începem să mergem. Valea asta nu e atât de largă, sau adâncă, dar are același fel de pietre pătrățoase, aplatizate de alunecare gheții pe pământ.  

Trecem pe lângă niște iazuri cu apă albastră. Pe fundul lor este făină glaciară, piatră pulverizată. Dacă le tulburi se fac de un albastru lăptos.

De data asta ne oprim la frânghie. Ghețarul e chiar aici în fața noastră.

Facem poze și Ben glumește că de-aia i-am luat cu noi, ca să ne facă poze la toți cinci.

Și următoarea...

Nu știu unde eram, dar am văzut un curcubeu, așa că a trebuit să oprim să facem poze. Peste noi ploua, dar ceva mai încolo soarele încălzea dealurile.

Mai uită-te odată: e un curcubeu dublu.

Și din nou, lângă o plajă pietroasă și o pădure cu copaci drepți și paraleli.  

Aici am luat alți autostopiști, fără voie: Te Namu, musca de nisip. Muștele astea sunt mai mici decât un țânțar. Nu sunt cele mai deștepte sau rapide insecte, dar mușcătura lor te mănâncă și doare mai tare și mai îndelungat. Pierdem cinci minute exterminându-le. Omul a văzut frumusețea Țării Fiordurilor și, nedându-se dus, o zeiță a făcut musca de nisip ca să-l îndepărteze.

Și mai departe lacul Wanaka. Sunt mai multe probleme cu opririle pentru a admira peisajul: uneori parcarea e pe partea cealaltă a drumului; sau dacă nu te oprești acum, mai târziu nu mai ai unde să parchezi; sau nu mai vrei să pleci.

Un olandez ne-a spus despre locul ăsta. Singurul loc unde puteam opri era la un camping într-o vale. Ne strecurăm printre copaci, pe plaja pietroasă, printre lemne albite de soare și iată...

În spatele nostru, cerul negru, nori cenușii, vântul suflând cu putere și ridicând valuri cu berbeci albi. Ne adăpostim și ne săturăm ochii, dar tot trebuie să plecăm.

Conducem cinci minute și cum drumul o ia spre stânga, ne luăm la revedere de la Wanaka, pentru a saluta lacul Hawea (pronunțat Hauea) care se întindea chiar în fața noastră. 

 Puteam să vedem raze de soare peste lac.

Și cum urmăm drumul și urcăm un deal abrupt, partea stângă se deschide și putem vedea întreaga lungime a lacului. "N-au nici o milă!" exclam în timp ce mă dau jos, din nou, doar ca să mă uit.

Wanaka

E amurg atunci când ne despărțim de Leslie și Ben. Vor sta mai mult decât noi aici, cu niște prieteni. Găsim campingul Top 10 și după ce parcăm pe locul nostru mă duc la bucătărie să-mi fac treaba. Mihai m-a întrebat de câteva ori dacă nu vreau să conduc. N-am nici un interes să fac acest lucru, cu mastodontul ăsta de mașină. Dă-mi un BMW! Așa că el face lucrurile legate de mașină și eu fac altele. Copiii cară dute-vino vasele de la bucătărie și le spală. E interesant să observi bucătăriile de la campinguri, cum unele sunt strictul necesar, chiuvete și plite electrice, iar altele au de toate, cratițe, tocătoare, tacâmuri. Asta de aici era doar cu strictul necesar și cum eu eram obosită, am uitat o mulțime de lucruri în rulotă. N-ar fi mai ușor să gătesc în mașină? Adică de ce mai am aragaz cu butelie dacă nu-l folosesc? Răspunsul meu: NU. Am nevoie de spațiu și în rulotă nu este, în special cu două adolescente care vorbesc într-una și un băiat care nu vrea să fie lăsat pe dinafară.

A doua zi  ne mutăm în alt loc, de unde se presupune ca avem o priveliște deosebită a lacului, dar e acoperit de nori. Ne-am petrecut toată ziua în rulotă și am lucrat la diferite proiecte.