Al treilea voiaj în jurul lumii

La un moment dat anul trecut Ileana m-a întrebat de ce nu mergem in Samarkand. Da, chiar, de ce nu mergem? Hai! Am cercetat puțin, am văzut că ne-ar trebui câteva zile, dar dacă tot suntem acolo ar trebui să mergem și la Khiva și Bukhara. Ar putea să ne trebuiască vreo 10 zile, cel mai bine de vizitat este in primăvară sau toamnă. Încet, în decursul câtorva luni această idee s-a transformat într-o călătorie de trei luni și jumătate (104 zile) în jurul lumii în care am vizitat 14 țări. Iată pe scurt ceea ce am făcut.

Să începem cu nişte numere:

• Monumente ale umanității UNESCO (MU) - 36 (în text veți găsi numărul în paranteze)
• Locuri propuse pentru a deveni Monumente ale Umanității (PMU) - cel puțin 15
• Țări - 14: opt pentru prima oară pentru fiecare din noi (Tadjikistan, Kârgâzstan, Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Pakistan, Oman, Bhutan), Olanda era prima oară pentru mine, am revizitat Anglia, Turcia, Emiratele Arabe Unite și Thailanda, plus bineînțeles, România.
• Zboruri - 23, pentru 46900 km și cel puțin 75 ore.
• Drumuri - mai mult sau mai puțin 14700 km, unii pe autostradă și alții pe niște “drumuri” pitorești.
• 20921 de poze de trecut și selecționat câteva pentru voi…

Scopul nostru de a vizita Monumentele Umanității a jucat un rol major în plănuirea acestei călătorii. Ileana văzuse cu două mai mult decât mine, și pentru a ne ușura viața (și a simplifica socoteala) am rugat-o să mă ducă la două pe care le-a văzut deja: Grădina Botanică Kew din Londra (245) și Canalele din secolul al XVII-lea din Amsterdam (248).

(Grădina Kew, sus n sera temperată)

(Canal din Amsterdam)

Plus patru, o pădure și prieteni

27 octombrie  2015

Google ne pune la încercare: am reușit noi să mergem cu metroul și autobuzele japoneze, dar putem să ne suim într-un autobuz care nu are număr și nici semne recognoscibile? Sunt mândră să spun că da, putem, și chiar să avem și locuri.

Tokyo

Astăzi ne începem ziua devreme, dar stăm în casă. Profit că Ioan are școală de făcut și mai spăl rufe și fac diferite treburi mărunte. Până la urmă ieșim din casă și luăm metroul spre Parcul Ueno. Ajunși acolo, vedem lângă o stație de autobuz o hartă mare a parcului. Deși avem iPad-ul cu noi și internet, și am putea să ne orientăm în felul acesta, totuși alegem să ne uitm pe harta aceea mare. Și în timp ce ne uităm, observ că doi oameni, spală în tăcere rama: mișcări scurte, eficiente. Dacă nu ne-am fi oprit să ne uităm la hartă, nici n-aș fi observat că sunt acolo, lucrând. Dar așa, că suntem aici, am senzația că nu îi las să lucreze. Sunt uimită, pentru că în mintea mea încerc să compar cu o situație similară din România sau SUA (nu că aș fi văzut sau auzit de spălatul ramei unei hărți de stradă). În România, DACĂ cineva ar face treaba asta, s-ar vedea de la distanță, un spectacol pentru ochii lumii “Ia uitați-vă la mine cum muncesc”. În SUA nimeni nu s-ar deranja, de-aia e ploaie, dar dacă ar trebui să o facă, ar folosi jetul de apă cu presiune.

Prima oprire: Muzeul Național de Artă. Clădirea care găzduiește muzeul este pe lista de așteptare de a fi declarată Monument al Umanității. A fost construită de Le Corbusier în 1951 pentru a adăposti colecțiile Matsukata.

Kojiro Matsukata (1865-1950) a fost fiul unui politician (care a ajuns să ocupe poziția de prim ministru în timpul Restaurării Meiji). A studiat avocatura la Yale și s-a îmbogățit prin construirea de nave. În timpul Primului Război Mondial începe să colecționeze artă și reușește să acumuleze o adevărată avere. Totuși, afacerea lui a fost afectată de crizele economice dintre anii 1920 și 1930, și pentru a o salva, este nevoit să vândă o parte din colecții. În acele timpuri Japonia impunea o taxă de 100% pe importurile de artă, ca urmare Matsukata își depozitează arta în Londra (unde au ars în 1939) și în Paris, în  subsolul muzeului Rodin. În cel de-al doilea Război Mondial colecțiile îi sunt confiscate. Până la urmă au fost parțial returnate, dar nu lui, ci poporului japonez. Iar în 1959, într-o clădire modernă proaspăt terminată, dar și în imediata ei apropiere, oamenii au putut vedea ceea ce a fost drag inimii lui.

Rodin — Burghezii din Callais

Rodin —Porțile Iadului și Bourdain — Hercule Arcașul

Aici puteți face un tur virtual al muzeului. Mi-a trebui ceva timp să pricep cum trebuie să apăs pe săgețile de pe tastatură ca să mă “mișc” prin muzeu, dar n-am reușit de loc sa înțeleg cum să fac să știu la ce mă uit. Dar daca voi știți, vă rog să mă luminați și pe mine.

Muzeul este minunat, liniștit, foarte puțini oameni. Este atât de mult Monet aici… unele arată ca și cum ar fi studii pentru faimoșii Nuferi din L’Orangerie, din Paris, iar altele sunt despre subiecte neașteptate, proaspete, cu linii ferme. Iată câteva din preferatele mele:

Monet — Stânjenei Galbeni

Monet — Grădină de bujori

Monet — Nuferi

Monet —Pescari pe malul lui Epte

Van Gogh — Trandafiri

Kees van Dogen — Holul Casinoului

 Jean Dubuffet — Vaca cu coadă frumoasă

Emille Antoine Bourdelle — Dansul Voalului

Plecăm din muzeu împrospătați și energizați de această frumusețe modernă, europeană, atât de accesibilă nouă. Am fi putut să stăm mai mult, dar vrem să vizităm și Muzeul Național. Așa că o luăm prin parcul Ueno și trecem pe lângă un pâlc de copaci unde avea loc un serviciu religios creștin pentru cei care nu au case. Este atât de neașteptat! În mintea mea, japonezii (care au atât de multă ordine și obiceiuri în viața lor, și reguli) nu au cerșetori și oameni necăjiți. Confruntată cu realitatea am un sentiment neplăcut. O femeie, probabil din partea celor care organizaseră evenimentul, părea să conducă evenimentul. În forul meu interior simt că acești oameni participă de nevoie, pentru că la sfârșit primesc ceea ce vor.

Ajungem și la Muzeul Național dar este închis. Am fi putut să-l vizităm ieri, de Lunea Veselă…E adevărat că l-am văzut data trecută, dar doar colecția pentru “turiști”, ne-ar fi plăcut să-l studiem mai în amănunțime, dar asta e…

Clădirea din spate este Muzeul Național Tokyo.

Picnic în Ueno Park pe ziar.

Mergem mai departe și ne plimbăm pe străzi care au supraviețuit bombardamentelor din cel de-al doilea Război Mondial. Casele îmi dau un sentiment diferit, sunt mai mici, mai simple, cu amprenta timpului în care s-au născut. Mai sunt temple și cimitire în care găleți identice de lemn (folosite pentru spălarea mormintelor) pe care este scris numele familiei, stau frumos așezate unele peste altele chiar la intrare.

Trecem și pe lângă Grădina Zoologică și admirăm trenulețul a cărui șină este deasupra. Căutăm un lac special, cu nuferi, cel puțin așa spune ghidul, dar este închis pentru ceva lucrări de reamenajare. Mergem pe podul pietonal pentru a putea traversa un nod de străzi și este foarte mult zgomot și multă lume care mă înghesuie. Din fericire ajungem acasă unde mâncăm niște supă cu multe E-uri și ne odihnim puțin.

Toaleta, în afara parcului Ueno, lângă Grădina Zoologică.

Podul pietonal care traversează nodul stradal și duce la stația Ueno.

Marker pentru stația Ueno.

La 16:30 plecăm din nou spre templul Sensō-ji. Se pare că toată lumea a ieșit pe stradă: studenții au terminat școala, lucrătorii sunt în drum spre casă, turiștii vizitează. Și parcă toți au venit aici: unii se învârt de colo-colo, alții se roagă, alții își ghicesc norocul. Este o cutie hexagonală alungită în care se află 64 de bețe, fiecare însemnat cu niște semne. Un băiat vrea să-și afle viitorul: ia cutia și o scutură, gândindu-se la ce vrea să afle, apoi printr-o mică deschizătură din capac, scoate un băț și îi citește semnele, apoi îl lasă să cadă în cutie, pe care o pune la loc. Se duce la un raft bine organizat, pe ale cărui despărțituri scrie aceleași semne ca și pe bețele din cutie, iar în despărțituri se află hârtii pe care scrie viitorul lui sau al oricui trage același băț. Pierdut în mulțime, un bărbat supraveghează elevii și este gata să intervină dacă bucuria lor expansivă se transformă în zarvă.

Templul în sine nu ne spune nimic deosebit, ne dă același sentiment de japonez, de ordine, lăcuit, simetric, perfect. Mihai îmi spune că am venit pentru atmosferă. Din vârful scărilor putem vedea întregul bulevard pietonal care duce spre porțile templului: este tivit cu lumini ce stau deasupra tarabelor cu mâncare și oamenii curg în amândouă direcțiile. 

O sută de yeni și poți să-ți știi viitorul! Doar 64 de variante!

Ușile templului, uriașe. Se pot vedea mai bine ca proporție în poza de deasupra, în spatele nostru.

La o tarabă un om umple, cu un lichid ca de clătite, niște matrice sub formă de pagodă  și apoi adaugă o pastă de fasole roșie frecată cu zahăr, le încălzește pe foc și în timp ce astea se coc, omul umple alte matrice cu lichid. Când primele sunt gata, le ia și le pune pe primele cu susul în jos peste cele noi și în felul acesta face vafe sub formă de pagode. Cumpărăm și noi, doar de distracție și ne ardem limba, așa sunt de fierbinți. Dar sunt bune. Ne mișcăm cu mulțimea, observând-o: toate clișeele de care știm (și de care nu știm) sunt aici, de la stiluri de păr, la haine, la scule. Și TOATE trec prin spațiul meu personal.

Într-un fel mă simt ca și Guliver în Blefuscu: eu sunt înaltă, iar ei sunt atât de mulți! Apartamentul e mic, în metrou scaunele sunt mici, toate barele de ținut îmi atârnă în dreptul feței. Totul e mic în comparație cu mine. E încă devreme…și ne ducem în Shibuya!

Pentru că suntem în Tokyo, ne vedem cu prietenii noștrii Ana și Doru. Îl întreb pe Mihai unde ne întâlnim? La stația Shibuya. UNDE în Shibuya, pentru că este un nod feroviar important și are nenumărate nivele și ieșiri și cum o să recunoaștem noi semnele de la locul de întâlnire (un sentiment de panică îmi îngheață burta)? La statuia lui Hachi (se pronunță Haci). Unde e asta? Google din nou ne vine în ajutor și ne mișcăm printr-o întunecime luminată de neoane, printre personaje Manga, lucrători și turiști, verificând din când în când ecranul că suntem pe drumul cel bun și ajungem unde trebuie. Ne ridicăm ochii din ecran și iat-o: statuia lui Hachi.

Deși scrie "Cum să-ți cumperi bilet" este mult mai complicat să alegi un bilet care să te ducă unde vrei să ajungi.

Hachi a fost un câine din rasa Akita care și-a așteptat stăpânul la stația de tren Shibuya zi de zi, chiar și după ce stăpânul a murit. A fost prezent la dezvăluirea statuii sale, dar nu aceasta, pentru că originalul a fost reciclat pentru efortul de război. A murit de cancer și cenușa lui a fost îngropată lângă cea a stăpânului. Știam unele lucruri din filmul Hachiko Monogatari și din filmul american inspirat de acesta, cu Richard Gere. Mă uit la oameni: își ocupă poziția (se ating, o îmbrățișează sau n-au nici un contact cu statuia), cineva le face poza, își recuperează aparatul, verifică poza în timp ce fac loc altor oameni. Repetă. Pentru o vreme îi judec. Am așa, o nemulțumire…Da! Asta e! Sunt obosită, nu mai am rezerve de înțelegere și energie și mă uit la statuia celui mai bun prieten al omului, cel care m-a făcut să decid că niciodată în viața mea nu voi avea un animal de companie (pentru că moartea mea îi va aduce suferință). Soluția: scot din pământ, din iarbă verde niște energie, pentru că mă voi odihni mai târziu, îmi fac poză cu Hachi, pentru ca mai târziu o să-mi pară rău dacă nu o fac, și mă bucur de seară, pentru că ne întâlnim cu prietenii noștri!

Ana și Doru sunt aceeași oameni minunați. Ne ducem întâi să găsim un magazin de anime (desene animate pentru toate vârstele) de unde se pot cumpăra mărfuri pe tema filmului, fiecare film având un mic magazin într-o clădire cu cel puțin 10 etaje. Ioan își cumpără o cană de la One Piece.

 Apoi mergem la un restaurant la care toată lumea găsește ceva pe placul ei de mâncat. Vorbim repede, pentru că trebuie să acoperim patru ani de informație în câteva ore (deși am rămas în contact prin canalele de socializare ). Timpul zboară pur și simplu și nu ne-a ajuns cât am fost împreună. 

Ne întoarcem la stația Shibuya, traversând pe jumătate cea mai traversată stradă din lume și ne prostim pentru camera de filmat. 

E minunat să fii în Japonia!

Prin ținuturile Ainu (partea a doua)

Când eram acasă am discutat ce să vizităm în Hokkaido. Mihai voia Shiretoko. Eu nu eram prea entuziasmată, pentru că ce înțelegeam eu din ghid era că e sălbăticie, ceva care chiar trebuie să-ți placă și să stai câteva zile. Nu era doar cățăratul pe muntele Rausu, mai erau și alte lucruri, inclusiv o excursie la cele cinci lacuri. Am fi putut să ne ducem ieri să le vedem, dar eram obosiți și am crezut că o să avem timp astăzi. Aseară târziu Mihai a verificat vremea și și-a dat seama că astăzi este singura și ultima zi frumoasă (din câte zile mai avem de stat în Hokkaido). Așa că avem de ales: ne dăm pe un ponton pe lângă lacuri sau ne cățărăm pe Kurodake (vârful Kuro)? Și răspunsul este…

În colțul din dreapta jos se poate vedea un stâlp dungat cu alb și roșu și deasupra lui o săgeată cu vârful în jos. Primul arată înălțimea zăpezii iar săgeata arată banda de circulație. În timpul nopții are luminițe care se aprind și ușurează condusul.

Plecăm repede, nu vrem să conducem toată ziua. Judecând distanța de 220 km cu mințile noastre americanizate (autostrăzi, străzi largi) ar trebui să ajungem în vreo patru ore. Dar suntem în Japonia. Drumurile sunt în condiție perfectă, dar avem stopuri. Care se schimbă în roșu cum ne apropiem de ele. Și stau pentru o sută de ani. Și când în sfârșit ajungem la o viteza mai ca lumea, ne proptim în spatele unui camion care conduce mai încet ca noi. Și toooooooot meeeeergeeeeeem și iaaaaar meeeeeeergeeeeeeem.

O vreme erau pe margine ferme și sătulețe foarte apropiate unul de celălalt. Dar de vreo două ore conducem prin ceva ce seamănă a centru comercial. De aici poți să-ți cumperi o mașină. Aici poți să o repari. Aici e o bancă, mai încolo un magazin de mâncare. Doar clădiri publice cu unul sau două etaje. Nu tu blocuri, nu tu case de locuit. Până la urmă mi-am dat seama că erau în spatele acestei străzi comerciale și că nu suntem într-un oraș, ci trecem din unul în altul.

Facem o pauză pe marginea unui lac de baraj.

 Lacul și acele "jaluzele" pentru vânt și zăpadă.

În Sonyou ne cumpărăm bilete dus-întors la telecabină și la teleschi. Stăm la coadă, intrăm în cabină și ne bucurăm de priveliște și de comentariul în engleză (un lucru foarte rar). 

 După ce ne dăm jos, urcăm pe clădire pentru a vedea fără opreliști. Ioan participă dar doar sporadic. E preocupat să-și dea răspunsurile la întrebările zilnice de la analiză matematică (și poate să facă asta pentru că am închiriat un aparat care ne permite să avem internet oriunde ne ducem).

Facem un ocol printr-o grădină alpină (nu sunt flori, doar fructe) apoi ne ducem la teleschi.

Aici nu e coadă, totul merge repede. Doi oameni ne arată urmele de pași pictate pe asfalt, ne poziționăm și vâj, pornim în sus fără să fim asigurați cu o bară sau ceva. Mă uit la oamenii de pe contrasens relaxați, senini, și eu crispată și agățându-mă cu amândouă mâinile de scaun, fiindu-mi frică să ma mișc. Dar până să ajung sus nu văd la ce ar fi necesară o bară de siguranță, un element inutil. Educația și un comportament adecvat sunt suficiente.

Ieșind din clădire pășim în zăpadă. Albă. Proaspătă. Niște fete țipă fericite. 

Pe o gură de canal, diferitele vârfuri și direcțiile lor.

 Ne trecem numele în registrul de urcuș. Înțeleg unde să trec numele și numărul de persoane, ora la care intrăm pe traseu, dar unde mergem este o enigmă: am cinci kanji-uri de ales, cinci rute, cinci durate. Nu știu pe care să o încercuiesc. Las liber. Mă gândesc: dar dacă ni se întâmplă ceva, unde vin să ne caute? N-o să ni se întâmple nimic!

Cărarea este o combinație de lemn, piatră, noroi și zăpadă. Gâfâi ca o locomotivă. Băieții sunt drăguți și mă așteaptă, fac poze. Urcăm constant pe serpentine pe o latură a muntelui.

În caz că nu știți cum îl cheamă.

Trecem de niște puncte de belvedere, luăm o gustare. Ioan și cu mine sporovăim neîncetat, spre neplăcerea lui Mihai. Vezi tu, aici e sălbăticie, e toamnă și urșii sunt într-un program activ de îngrășare. Și nu le place să fie surprinși. Alți oameni își semnalează prezența cu clopoței. Noi n-avem, așa că sporovăim.

Nu mai sunt tufișuri, doar sasa, un bambus alpin scund, acoperit de zăpadă. Îmi spun să nu mă uit în jos și să nu-mi imaginez cum alunec și cad. Am momente în care realizez că ne întoarcem pe același drum și o să fie mult mai greu, mai ales pentru genunchii mei. De ce trebuie să ne urcăm până la capăt? “O să merite!” spun băieții în cor.

Ceea ce de jos semăna cu urechile lui Totoro (personaj de desene animate din filmul “Vecinul meu Totoro” de Hayao Miyazaki), 

de mai de-aproape semăna cu Moai din Insula Paștelui. 

Un australian din Bayron Bay ne ajunge din urmă și vorbim nimicuri. Știe că București este capitala României și două cuvinte “urs” și “bună”. 

Nu-mi pasă că sunt ultima care vede că într-adevăr a meritat. O întreagă caldera, pudrată cu zăpadă, strălucind în soare.

E un loc atât de frumos încât nu vrem să plecăm, dar trebuie. E 14:30 și ultimul teleschi este la ora 16:00. Suntem ultimii pe platou; nu are nici o semnificație, dar suntem conștienți. Coborârea e mai dificilă, nu numai că văd toate “dar dacă”-urile care m-ar duce spre un pat de spital sau o moarte timpurie, dar mai trebuie să am și grijă de genunchii mei (după o excursie făcută mai demult când am urcat și coborât o zi întreagă pe munte, a doua zi nu mai puteam să urc măcar o scară fără sa-mi dea lacrimile). Dar sunt fată deșteaptă, pun în practică sfatul dat de fizioterapeută: am grijă ca genunchiul să nu-mi depășească linia degetelor de la picoare și absorb șocurile din șold, așa că ajungem jos în timp record și fără durere. 

Nu știu câți munți voi mai urca în compania lui Ioan, așa că profit să îi spun acum ce să facă dacă o să cadă vreodată: sari pe o parte, fă-te cât mai lat, prinde orice. Nu trebuie să-i spun să aibă încălțări adecvate, vede singur cât de nefericiți sunt cei care au pantofi de stradă.

 O poză din avion a muntelui pe care am urcat astăzi.

Ne luăm mașinuța și conducem la Asahikawa unde am închiriat un apartament. Adresele în Japonia sunt ceva ce noi nu înțelegem și se pare că e destul de greu și pentru tehnologia actuală. Aceeași adresă copiată și pusă în trei scule diferite ne dă trei puncte. Schimbăm o mulțime de mesaje cu proprietara apartamentului care locuiește în Tokyo. Mama ei este în stradă și are o căciulă roșie, noi unde suntem? Google a fost cel mai aproape de adevăr, ne-a dus la intrarea din spate, în timp ce mama pe jumătate înghețată ne aștepta pe strada principală, cea plină de magazine.

Ne-am simțit ca și cum am fi vizitat vechi prieteni. 

 Pe ușa clădirii era un afiș mare urându-ne bun venit, prin apartament erau cocori-origami și un alt mesaj de bunvenit, scris pe o hartie pictată cu flori. Nu mi-am imaginat că o să-mi placă atât de mult un apartament care are o singură fereastră (cu geamuri givrate) și o singură sursă de căldură. Are mobilă europeană și suntem bucuroși de schimbare (am cam obosit să stăm în genunchi sau turcește), chiar dacă e însoțită de dantelă sau pene pe prosoape. Este bine compartimentat, nu are uși care să blocheze mișcarea aerului (doar perdele colorate), o bucătărie micuță dar cu loc suficient pentru gătit,

 o toaletă (după ce se trage apa, bazinul este umplut printr-un robinet care curge exact deasupra unei găuri în capacul tancului și in felul acesta poti sa te speli pe mâini fără să consumi altă apă)

și o baie japoneză. Băile lor sunt standard: un spațiu mic la intrare unde persoana stă așezată pe un scăunel de plastic și se spală din cap până-n picioare (șamponul, balsamul sunt într-un coșuleț pe podea), apoi se limpezește și intră într-o cadă scurtă și adâncă plină cu apă fierbinte unde se relaxează (nici o problemă dacă apa dă pe dinafară, este o scurgere si în podea). Unele căzi au capacitatea de a ține apa caldă la o temperatură constantă permițând tuturor mebrilor familiei să se bucure de baie, fără a consuma prea multă apă (de-aia se spală în afara căzii). Robinetul e în mijloc și are un braț lung în așa fel încât poți umple fie baia, fie o găleată pusă pe podea. Arată exact ca și un onsen privat.

Ne e foame, așa că ne ducem la cumpărături. Magazinele alimentare după ora 18 reduc prețul preparatelor cu un anumit procent care crește cu trecerea timpului. Dacă aștepți suficient de mult poți să le iei la jumătate de preț (dacă mai sunt acolo). Noi nu așteptăm: băieții își găsesc repede niște bento-uri cu carne, eu cercetez cu multă grijă semnele ca nu cumva să aibă (între timp am devenit vegetariană). Cumpărăm de asemenea și o varză pentru că simțim nevoia să crănțănim ceva între dinți, să mâncăm o salată, să adăugăm ceva volum hranei. Înapoi acasă: surpriză! Mihai caută în dulapurile din bucătărie dar nu găsește nici un cuțit, nici o oală. Nu contează, mâncăm varza frunză cu frunză!

Cu burțile pline, spălați, obosiți, dar fericiți, ne culcăm.

Ți-am spus!

Când ne trezim afară e o ploaie rece. Ne gândim să vizităm o fabrică de sake sau muzeul Ainu, dar până să ieșim noi pe ușă e prânz. 

Pe semnul oval scrie Furari-to

Furari-to este locul unde trebuie să fim: o alee numai cu restaurante cunoscută localnicilor. Multe se deschid după ora 14. Între două restaurante, unul cu un adevărat aspect japonez (cu perdea la intrare, întunecat) și unul cu un aspect de cantină, îl alegem pe cel în care putem vedea. Chelnerul, târșâind niște cizme de cauciuc, ne aduce un meniu în engleză. Mihai alege shoyu ramen (supă de tăieței cu sos de soia și două felii de carne), Ioan shoyu chosu (la fel ca Mihai, dar șase felii de carne) și eu supă de miso (un fel de fasole fermentată), fiecare într-un castron uriaș. Sorb plină de entuziasm pentru noi toți (așa fac japonezii: este un semn că îți place mâncarea și ei susțin că îmbunătățește gustul)

Sătui, ne ducem la cumpărături (la cererea lui Mihai). Trecem printre rafturi, ne uităm la diferitele pachete și ne bucurăm de diversitatea fructelor de mare. Vrem de asemenea să cumpărăm și niște sake, dar nu știm ce să alegem. O femeie vine și cumpără mai multe sticluțe, așa că alegem ca și ea.

Melc la grătar este o delicatesă.

Acasă, mama proprietăresei ne aștepta cu un cuțit în mână. A aflat de la fiica ei că ne trebuie unul, așa că l-a adus. Ce nu e bine cu cuțitul pe care îl avem în apartament? Și repede își scoate pantofii, intră și deschide un dulap plin cu toate cele pentru gătit. Cică să mai ai încredere în bărbat!

Suntem invitați la o cafea. Casa ei seamănă cu a noastră, doar mai multe obiecte. Cunoștințele ei de engleză sunt similare cu ale noastre de japoneză. Reușim să încropim o conversație în timp ce bem capuccino. Apoi, în timp ce noi ne uităm la televizor unde arată stricăciunile iscate de taifun în peninsula Shiretoko (abia am plecat de acolo!), doamna curăță și taie persimone și pară asiatică, apoi le aduce la masa noastră. Astea sunt pentru noi, ea a gustat în timp ce le pregătea. Nu prea mă pricep la politețea japoneză așa că îmi urmăresc cu atenție gazda. Momentul în care ne servește ceai verde, când încă nici nu ne-am terminat cafeaua mă face să mă gândesc că e timpul să plecăm. “Soro, soro, ikanakereba narimasen” este formula politicoasă de a-ți anunța plecarea. Mi-a înțeles accentul.

Ziua o terminăm fiecare în lumea lui virtuală. Mâncăm târziu și încercăm sake-ul. Probabil că l-am distrus încălzindu-l în microunde (în “Șogunul” lui James Clavel scria că trebuie încălzit nici prea-prea, nici foarte-foarte) sau poate că gusturile noastre nu sunt suficient de sofisticate, cert este că sake-ul nu ne-a impresionat. Suntem fericiți cu berile noastre Santori și Sapporo Malt Umami.

Știi ce-i asta?