Prin ținuturile Ainu (partea a doua)

Când eram acasă am discutat ce să vizităm în Hokkaido. Mihai voia Shiretoko. Eu nu eram prea entuziasmată, pentru că ce înțelegeam eu din ghid era că e sălbăticie, ceva care chiar trebuie să-ți placă și să stai câteva zile. Nu era doar cățăratul pe muntele Rausu, mai erau și alte lucruri, inclusiv o excursie la cele cinci lacuri. Am fi putut să ne ducem ieri să le vedem, dar eram obosiți și am crezut că o să avem timp astăzi. Aseară târziu Mihai a verificat vremea și și-a dat seama că astăzi este singura și ultima zi frumoasă (din câte zile mai avem de stat în Hokkaido). Așa că avem de ales: ne dăm pe un ponton pe lângă lacuri sau ne cățărăm pe Kurodake (vârful Kuro)? Și răspunsul este…

În colțul din dreapta jos se poate vedea un stâlp dungat cu alb și roșu și deasupra lui o săgeată cu vârful în jos. Primul arată înălțimea zăpezii iar săgeata arată banda de circulație. În timpul nopții are luminițe care se aprind și ușurează condusul.

Plecăm repede, nu vrem să conducem toată ziua. Judecând distanța de 220 km cu mințile noastre americanizate (autostrăzi, străzi largi) ar trebui să ajungem în vreo patru ore. Dar suntem în Japonia. Drumurile sunt în condiție perfectă, dar avem stopuri. Care se schimbă în roșu cum ne apropiem de ele. Și stau pentru o sută de ani. Și când în sfârșit ajungem la o viteza mai ca lumea, ne proptim în spatele unui camion care conduce mai încet ca noi. Și toooooooot meeeeergeeeeeem și iaaaaar meeeeeeergeeeeeeem.

O vreme erau pe margine ferme și sătulețe foarte apropiate unul de celălalt. Dar de vreo două ore conducem prin ceva ce seamănă a centru comercial. De aici poți să-ți cumperi o mașină. Aici poți să o repari. Aici e o bancă, mai încolo un magazin de mâncare. Doar clădiri publice cu unul sau două etaje. Nu tu blocuri, nu tu case de locuit. Până la urmă mi-am dat seama că erau în spatele acestei străzi comerciale și că nu suntem într-un oraș, ci trecem din unul în altul.

Facem o pauză pe marginea unui lac de baraj.

 Lacul și acele "jaluzele" pentru vânt și zăpadă.

În Sonyou ne cumpărăm bilete dus-întors la telecabină și la teleschi. Stăm la coadă, intrăm în cabină și ne bucurăm de priveliște și de comentariul în engleză (un lucru foarte rar). 

 După ce ne dăm jos, urcăm pe clădire pentru a vedea fără opreliști. Ioan participă dar doar sporadic. E preocupat să-și dea răspunsurile la întrebările zilnice de la analiză matematică (și poate să facă asta pentru că am închiriat un aparat care ne permite să avem internet oriunde ne ducem).

Facem un ocol printr-o grădină alpină (nu sunt flori, doar fructe) apoi ne ducem la teleschi.

Aici nu e coadă, totul merge repede. Doi oameni ne arată urmele de pași pictate pe asfalt, ne poziționăm și vâj, pornim în sus fără să fim asigurați cu o bară sau ceva. Mă uit la oamenii de pe contrasens relaxați, senini, și eu crispată și agățându-mă cu amândouă mâinile de scaun, fiindu-mi frică să ma mișc. Dar până să ajung sus nu văd la ce ar fi necesară o bară de siguranță, un element inutil. Educația și un comportament adecvat sunt suficiente.

Ieșind din clădire pășim în zăpadă. Albă. Proaspătă. Niște fete țipă fericite. 

Pe o gură de canal, diferitele vârfuri și direcțiile lor.

 Ne trecem numele în registrul de urcuș. Înțeleg unde să trec numele și numărul de persoane, ora la care intrăm pe traseu, dar unde mergem este o enigmă: am cinci kanji-uri de ales, cinci rute, cinci durate. Nu știu pe care să o încercuiesc. Las liber. Mă gândesc: dar dacă ni se întâmplă ceva, unde vin să ne caute? N-o să ni se întâmple nimic!

Cărarea este o combinație de lemn, piatră, noroi și zăpadă. Gâfâi ca o locomotivă. Băieții sunt drăguți și mă așteaptă, fac poze. Urcăm constant pe serpentine pe o latură a muntelui.

În caz că nu știți cum îl cheamă.

Trecem de niște puncte de belvedere, luăm o gustare. Ioan și cu mine sporovăim neîncetat, spre neplăcerea lui Mihai. Vezi tu, aici e sălbăticie, e toamnă și urșii sunt într-un program activ de îngrășare. Și nu le place să fie surprinși. Alți oameni își semnalează prezența cu clopoței. Noi n-avem, așa că sporovăim.

Nu mai sunt tufișuri, doar sasa, un bambus alpin scund, acoperit de zăpadă. Îmi spun să nu mă uit în jos și să nu-mi imaginez cum alunec și cad. Am momente în care realizez că ne întoarcem pe același drum și o să fie mult mai greu, mai ales pentru genunchii mei. De ce trebuie să ne urcăm până la capăt? “O să merite!” spun băieții în cor.

Ceea ce de jos semăna cu urechile lui Totoro (personaj de desene animate din filmul “Vecinul meu Totoro” de Hayao Miyazaki), 

de mai de-aproape semăna cu Moai din Insula Paștelui. 

Un australian din Bayron Bay ne ajunge din urmă și vorbim nimicuri. Știe că București este capitala României și două cuvinte “urs” și “bună”. 

Nu-mi pasă că sunt ultima care vede că într-adevăr a meritat. O întreagă caldera, pudrată cu zăpadă, strălucind în soare.

E un loc atât de frumos încât nu vrem să plecăm, dar trebuie. E 14:30 și ultimul teleschi este la ora 16:00. Suntem ultimii pe platou; nu are nici o semnificație, dar suntem conștienți. Coborârea e mai dificilă, nu numai că văd toate “dar dacă”-urile care m-ar duce spre un pat de spital sau o moarte timpurie, dar mai trebuie să am și grijă de genunchii mei (după o excursie făcută mai demult când am urcat și coborât o zi întreagă pe munte, a doua zi nu mai puteam să urc măcar o scară fără sa-mi dea lacrimile). Dar sunt fată deșteaptă, pun în practică sfatul dat de fizioterapeută: am grijă ca genunchiul să nu-mi depășească linia degetelor de la picoare și absorb șocurile din șold, așa că ajungem jos în timp record și fără durere. 

Nu știu câți munți voi mai urca în compania lui Ioan, așa că profit să îi spun acum ce să facă dacă o să cadă vreodată: sari pe o parte, fă-te cât mai lat, prinde orice. Nu trebuie să-i spun să aibă încălțări adecvate, vede singur cât de nefericiți sunt cei care au pantofi de stradă.

 O poză din avion a muntelui pe care am urcat astăzi.

Ne luăm mașinuța și conducem la Asahikawa unde am închiriat un apartament. Adresele în Japonia sunt ceva ce noi nu înțelegem și se pare că e destul de greu și pentru tehnologia actuală. Aceeași adresă copiată și pusă în trei scule diferite ne dă trei puncte. Schimbăm o mulțime de mesaje cu proprietara apartamentului care locuiește în Tokyo. Mama ei este în stradă și are o căciulă roșie, noi unde suntem? Google a fost cel mai aproape de adevăr, ne-a dus la intrarea din spate, în timp ce mama pe jumătate înghețată ne aștepta pe strada principală, cea plină de magazine.

Ne-am simțit ca și cum am fi vizitat vechi prieteni. 

 Pe ușa clădirii era un afiș mare urându-ne bun venit, prin apartament erau cocori-origami și un alt mesaj de bunvenit, scris pe o hartie pictată cu flori. Nu mi-am imaginat că o să-mi placă atât de mult un apartament care are o singură fereastră (cu geamuri givrate) și o singură sursă de căldură. Are mobilă europeană și suntem bucuroși de schimbare (am cam obosit să stăm în genunchi sau turcește), chiar dacă e însoțită de dantelă sau pene pe prosoape. Este bine compartimentat, nu are uși care să blocheze mișcarea aerului (doar perdele colorate), o bucătărie micuță dar cu loc suficient pentru gătit,

 o toaletă (după ce se trage apa, bazinul este umplut printr-un robinet care curge exact deasupra unei găuri în capacul tancului și in felul acesta poti sa te speli pe mâini fără să consumi altă apă)

și o baie japoneză. Băile lor sunt standard: un spațiu mic la intrare unde persoana stă așezată pe un scăunel de plastic și se spală din cap până-n picioare (șamponul, balsamul sunt într-un coșuleț pe podea), apoi se limpezește și intră într-o cadă scurtă și adâncă plină cu apă fierbinte unde se relaxează (nici o problemă dacă apa dă pe dinafară, este o scurgere si în podea). Unele căzi au capacitatea de a ține apa caldă la o temperatură constantă permițând tuturor mebrilor familiei să se bucure de baie, fără a consuma prea multă apă (de-aia se spală în afara căzii). Robinetul e în mijloc și are un braț lung în așa fel încât poți umple fie baia, fie o găleată pusă pe podea. Arată exact ca și un onsen privat.

Ne e foame, așa că ne ducem la cumpărături. Magazinele alimentare după ora 18 reduc prețul preparatelor cu un anumit procent care crește cu trecerea timpului. Dacă aștepți suficient de mult poți să le iei la jumătate de preț (dacă mai sunt acolo). Noi nu așteptăm: băieții își găsesc repede niște bento-uri cu carne, eu cercetez cu multă grijă semnele ca nu cumva să aibă (între timp am devenit vegetariană). Cumpărăm de asemenea și o varză pentru că simțim nevoia să crănțănim ceva între dinți, să mâncăm o salată, să adăugăm ceva volum hranei. Înapoi acasă: surpriză! Mihai caută în dulapurile din bucătărie dar nu găsește nici un cuțit, nici o oală. Nu contează, mâncăm varza frunză cu frunză!

Cu burțile pline, spălați, obosiți, dar fericiți, ne culcăm.

Ți-am spus!

Când ne trezim afară e o ploaie rece. Ne gândim să vizităm o fabrică de sake sau muzeul Ainu, dar până să ieșim noi pe ușă e prânz. 

Pe semnul oval scrie Furari-to

Furari-to este locul unde trebuie să fim: o alee numai cu restaurante cunoscută localnicilor. Multe se deschid după ora 14. Între două restaurante, unul cu un adevărat aspect japonez (cu perdea la intrare, întunecat) și unul cu un aspect de cantină, îl alegem pe cel în care putem vedea. Chelnerul, târșâind niște cizme de cauciuc, ne aduce un meniu în engleză. Mihai alege shoyu ramen (supă de tăieței cu sos de soia și două felii de carne), Ioan shoyu chosu (la fel ca Mihai, dar șase felii de carne) și eu supă de miso (un fel de fasole fermentată), fiecare într-un castron uriaș. Sorb plină de entuziasm pentru noi toți (așa fac japonezii: este un semn că îți place mâncarea și ei susțin că îmbunătățește gustul)

Sătui, ne ducem la cumpărături (la cererea lui Mihai). Trecem printre rafturi, ne uităm la diferitele pachete și ne bucurăm de diversitatea fructelor de mare. Vrem de asemenea să cumpărăm și niște sake, dar nu știm ce să alegem. O femeie vine și cumpără mai multe sticluțe, așa că alegem ca și ea.

Melc la grătar este o delicatesă.

Acasă, mama proprietăresei ne aștepta cu un cuțit în mână. A aflat de la fiica ei că ne trebuie unul, așa că l-a adus. Ce nu e bine cu cuțitul pe care îl avem în apartament? Și repede își scoate pantofii, intră și deschide un dulap plin cu toate cele pentru gătit. Cică să mai ai încredere în bărbat!

Suntem invitați la o cafea. Casa ei seamănă cu a noastră, doar mai multe obiecte. Cunoștințele ei de engleză sunt similare cu ale noastre de japoneză. Reușim să încropim o conversație în timp ce bem capuccino. Apoi, în timp ce noi ne uităm la televizor unde arată stricăciunile iscate de taifun în peninsula Shiretoko (abia am plecat de acolo!), doamna curăță și taie persimone și pară asiatică, apoi le aduce la masa noastră. Astea sunt pentru noi, ea a gustat în timp ce le pregătea. Nu prea mă pricep la politețea japoneză așa că îmi urmăresc cu atenție gazda. Momentul în care ne servește ceai verde, când încă nici nu ne-am terminat cafeaua mă face să mă gândesc că e timpul să plecăm. “Soro, soro, ikanakereba narimasen” este formula politicoasă de a-ți anunța plecarea. Mi-a înțeles accentul.

Ziua o terminăm fiecare în lumea lui virtuală. Mâncăm târziu și încercăm sake-ul. Probabil că l-am distrus încălzindu-l în microunde (în “Șogunul” lui James Clavel scria că trebuie încălzit nici prea-prea, nici foarte-foarte) sau poate că gusturile noastre nu sunt suficient de sofisticate, cert este că sake-ul nu ne-a impresionat. Suntem fericiți cu berile noastre Santori și Sapporo Malt Umami.

Știi ce-i asta?

Prin Ținuturile Ainu (prima parte)

Nu-mi aduc aminte exact când am auzit prima oară de Ainu, dar mi-a plăcut de ei de la bun început. Ceva în legătură cu oprimarea. Pe cale de dispariție.

E o dimineață însorită, deși rece. Prea devreme pentru ca turiștii să fie pe străzi. Prea devreme chiar și pentru japonezi. Ne plimbăm din nou prin orășel, facem poze la lac și pe străzi. Totul e închis, dar e o atmosferă veselă.

Intrarea în sătuc.

Sculpturile kamuy ni (zeul copac) au fost create în 2007 de către oamenii acestui sat sub îndrumarea domnului Nuburi Toko, folosid cedru roșu din Canada. Ele sunt îndreptate cu fața spre Kamuy Mintar, creat în 1990 tot de dl.Toko peste Pacific, în parcul Kushiro din Burnaby, British Columbia, Canada. 

Mergem cu mașina și ne minunăm de diferitele construcții de pe marginea drumului, stâlpi aproape orizontali conectați cu sârme, sau un acoperiș deasupra unei curbe, sau ceva ce semăna a jaluzele uriașe, deschise sau închise. Până la urmă ne-am dumirit că țin drumul deszăpezit în timpul iernii.

Ne oprim în Kotan. Ne plimbăm pe marginea lacului și descoperim că are un onsen. Aici ai voie să porți costum de baie. 

În timp ce băieții fac poze, mă duc să vizitez muzeul Ainu, găzduit într-o clădire special construită. Expoziția prezintă numeroase și variate obiecte fie din viața obișnuită, fie rezervate ceremoniilor. Mă simt înfrățită cu toți oamenii care trăiesc din roadele pământului, și ei cu siguranță aparțin acestei categorii. Din cărticica pe care am primit-o pe post de bilet de intrare aflu mai multe amănunte despre istoria, cultura și obiceiurile lor, dar mai ales despre legea care îi recunoaște ca minoritate abia în 1997. Tot ceea ce văd mă face să mă gândesc la indienii din Alaska, la maorii din Noua Zeelandă și la cei ce trăiesc în Insula Paștelui. Există o teorie care spune că ar fi înrudiți.

Cizme făcute din piele de somon.

Continuăm să mergem, trecem pe lângă ceea ce par resorturi din anii 60 părăsite. Cam atunci Hokkaido a devenit o destinație pentru vacanțele de vară și au fost stabilite Parcurile Naționale. Poate că nu sunt părăsite, poate sunt închise pentru sezon. Dar asta îmi spune că lucrurile se mișcă greu pe aici. Fermele se pregătesc de iarnă, recoltează ceapă și cartofi, în sere mai sunt roșii. Pe câmpuri sunt baloți de fân înveliți în plastic, unii în alb, alții în negru și alții în dungi albe și negre. Luăm o curbă și vedem venind spre noi un câine în lesă, alergând fericit în fața motocicletei. Stăpânul ne zâmbește puțin vinovat. N-ar fi trebuit să aflăm cât de mult își iubește câinele.

Am simțit mirosul locului de departe. O mofetă sulfuroasă între două dealuri.

Am înțeles un singur lucru din anunțurile astea, cel scris în engleză: Vă rugăm observați că mașina se strică.

 Vindeau ouă fierte în izvoarele geotermale. Am învățat să le curățăm cu bandă adezivă.

Lacul Mashū (Mașuu) ne-a luat prin surprindere. Ochii mei nu se puteau adapta să-i distingă suprafața, să diferențieze norii din cer de cei din apă. N-am reușit să redăm în poze senzația.

Un lac vulcanic, fără surse semnificative și fără o ieșire, Mashu este recunoscut ca fiind unul din cele mai limpezi lacuri din lume. Am aflat că ceea ce părea o insuliță în mijlocul lui este de fapt vârful unei erupții de acum 3500 de ani.

Îmi plac florile, dar mai ales cele mici, pentru că trebuie să le cauți ca să te poți bucura de frumusețea lor. Inelul este acolo doar ca reper de măsură.

Am ajuns în Rausu și ne-am oprit să punem benzină. Abia încercam să ne lămurim cum și ce am putea face pentru a face plinul, când un asistent se oprește din spălatul mașinii unui alt client, vine în pas alergător, ne întreabă ce dorim, dacă plătim peșin sau cu cardul, apoi aleargă să pună benzină. Acum e rândul celuilalt asistent să vină fuga-fuguța și, împreună cu colegul lui, să șteargă toate suprafețele de sticlă de la mașină. Ne mulțumesc pentru că am folosit stația lor de benzină și în timp ce ne îndepărtăm se înclină în perfect unison până când nu îi mai putem vedea.

Ca și la celălalt hotel, ni se cere să ne scoatem pantofii pentru a intra în hol. Remarcăm că nu se cere același lucru de la câinele proprietarei (asta e discriminare!). Dar este atât de curat încât două drumuri dus-întors de la primul etaj, prin holul hotelului, până la onsen (sauna si apă fierbinte) nu au lăsat nici o urmă pe șosetele tabi (șosete tradiționale care au un deget, pentru a fi mai ușor de purtat cu sandalele tradiționale care seamănă cu șlapii)

Mihai îmbrăcat cu yukata și șosete tabi, gata de onsen.

Micul dulăpior care ținea cănile de ceai, plicurile de ceai verde, paiele și paharele.

Noi tot mai avem jet-lag și din cauza asta avem timp berechet să ne bucurăm de programul dimineții, să mâncăm, să ne facem bagajele. Avem timp chiar să ne ducem până la plaja pietroasă și să ne bucurăm de mormanele de sfere plutitoare multicolore folosite la pescuit.

Rausu este unul din orășelele prin care se intră în parcul național Șiretoko (Shiretoko), ultimul loc cu adevărat sălbatic din toată Japonia. Dar înainte să mergem în parc vrem să vedem coasta peninsulei. De data asta conducem pe un drum deschis, fără tuneluri, un drum îngust, înghesuit între dealuri de piatră și mare. Japonezii se luptă în permanență cu elementele, protejându-și bucățica de pământ fie cimentând o întreagă față de deal (pentru a preveni căderea pietrelor, dar și pentru a implementa construcții care să împiedice avalanșele), dându-i o suprafață în grilă pentru a ușura creșterea vegetației, fie construind bariere lungi din tripozi de diferite forme, pentru a absorbi furia valurilor.

Asta e o grămadă mică de tripozi și fluxul abia a început să crească.

Ne oprim să vedem onsen-ul Seseki, unde două piscine mici din piatră și ciment captează apa fierbinte zemuind din pământ. Nu știu dacă din cauza fluxului, sau din cauza venirii noastre, dar bărbatul care stătea în apă și se bucura de dimineața lui s-a ridicat, s-a acoperit cu un prosopel, s-a îmbrăcat și a plecat. Am încercat și eu apa și era doar călduță. Măcar aici e o priveliște frumoasă, nu ca la onsen-ul Aidomari, unde te uitai la un baraj de tripozi de care se sfărâmau valurile și te împroșcau cu apă rece. 

L-ai văzut pe Mihai?

Trecem și de Piatra Ursului, care seamănă cu o ursoaică și puiul ei. Crăpăturile naturale sunt astupate cu grijă cu materiale moderne.

Aidomari, sfârșitul drumului, cel puțin pentru mașină. Ca să ajungem la capătul peninsulei ar trebui să mergem dus-întors vreo 50 de kilometri și cum nu vrem să facem asta, ne mulțumim cu poze de valuri și albine uriașe.

Acum vine partea cea mai frumoasă a călătoriei (pentru mine). Ne uităm în pârâu și vedem un somon, apoi un altul. 

Poți să-i vezi botul alb? E la ora 12, iar coada pe la 5:30.

Aici sunt doi, chiar în mijlocul pozei.

De ce ne uităm, de-aia vedem mai mulți, ca niște pietre lunguiețe maronii pe spatele cărora alunecă vălurele. Vreau să prind unul! Îmi scot pantofii și șosetele, îmi suflec mânecile și pantalonii și intru în apa înghețată. Pun ochii pe unul care are un pic de alb pe coadă. Cum să-l prind? Prin cap îmi apar imagini din Mulan (film de desene animate) cum lovește rapid cu mâna în apă, dar nici măcar nu încerc, știu că nu l-aș prinde și m-aș stropi din cap pân’ la genunchi. Se trezește creierul științific: pentru că lumina se refractă în apă, eu văd peștele în alt loc decât este el în realitate. Bine, bine, dar ce-ar fi dacă mi-aș băga mâinile în apă în așa fel încât creierul meu să judece corect distanța între mâini și pește? Foarte bine. Unde le pun? Peștele mă poate vedea dacă vin de deasupra sau din fața lui, dar nu cred că mă poate vedea dacă vin dinspre coadă. Așa că îmi strecor mâinile în apă în spatele peștelui, puțin deschise, de o parte și de alta, înaintez încet și încerc să-l prind. Prima oară se zbate și-mi scapă. Nu și a doua oară! Degetele stângi îmi alunecă pe corp și se proptesc în coadă, mâna dreaptă vine și prinde mai bine, apoi îl scot din apă triumfătoare: am prins un pește! N-am să mor de foame dacă mă pierd în sălbăticie! Sunt euforică! Mihai mă filmează, dar eu nu știu asta și-l  rog să facă poze, să-i vadă limba neagră și rizurile în “v”. Peștele se zbate, încearcă să scape. Îl bag în apă și-l țin iar el stă nemișcat, ca și cum ar fi normal să stea așa. Îl mai scot din nou, pentru scurte perioade de timp, să-i inspectez corpul. Nu știu dacă e mascul sau femelă, sau ce tip de somon este. Sunt fericită și impresionată. Îl pun înapoi în apă unde l-am prins și-mi desfac încet degetele de pe el: pentru două secunde stă nemișcat, apoi cu o zvâcnire a cozii se poziționează în locul lui, plutind și așteptând ceva.

Întorcându-ne spre Rausu conducem pe un drum cu o pantă de 15,5% spre un far, de unde putem vedea balene (dacă ar fi sezonul lor) și insulele Kunașiri (fac parte din insulele Kurile). Par chiar foarte aproape.

Insulele se văd chiar sub linia norilor.

Ne oprim la un magazin alimentar și ne cumpărăm bento, mâncare în cutie: orez, carne sau pește, alge sau murături. Le vom mânca la picnic la centru de vizitare al parcului.

Ioan lângă un schelet de balenă orca

În apropiere este o cascadă cu apă fierbinte. Parcăm, trecem podul, o admirăm de la distanță, hotărâm că vrem să o vedem mai de aproape, mergem pe cărăruia pietruită, vedem intrare pentru onsen cu ușa pentru femei, încă doi pași și în mijlocul naturii, vreo 20 de bărbați în costumul lui Adam stau în jurul piscinei și se bucură de peisaj. Se pare că ei nu au nevoie de ziduri. Mai târziu mi-am dat seama că aș fi putut să îi văd din stradă, dacă știam unde să mă uit.

Trecem munții și am vrea să ne oprim la fiecare o sută de metri ca să admirăm culorile toamnei și peisajul. Ne oprim la trecătoarea Shiretoko ca să vedem din nou insulele Kunașiri și toate celelalte, dar muntele Rausu e acoperit de nori.

Pe când coboram pe partea cealaltă de peninsulă avem un moment Kruger*: frână brusc și dat în marșarier: Mihai a văzut o vulpe, una vie, vicleană și care-și vedea de treaba ei, prima vulpe din viața lui! Alte mașini ne urmează exemplul și într-o paradă lentă documentăm viața obișnuită a unei vulpi obișnuite.

Superîncântați conducem spre Utoro doar ca să ne oprim într-un alt punct de belvedere. Delicat, o altă vulpe iese din bambusul scund, se uită la stânga și la dreapta, apoi traversează drumul. Suntem foarte aproape, chiar prea aproape pentru gustul meu, dar îi facem loc și ne transformăm în paparazzi, fotografiind cum merge, ce mănâncă, cum își acoperă urmele, cum se curăță.

Soarele se îndreaptă grăbit spre apus și vrem să ne găsim hotelul. Primul la care ne-am gândit este în parc, zece minute de condus, dar este închis pentru sezon. Ne întoarcem în Utoro și printr-o combinație de GPS și abilitatea mea de a citi hiragana îl găsim pe cel de-al doilea. N-avem noroc, și ăsta e închis. Dar proprietarul se suie în mașină și ne conduce la un alt hotel, cam la același preț. Aici are mașinărie care-ți dă apă fierbinte, dar și ceai verde.

Cerul se înseninează și în fine, putem vedea muntele Rausu.

A fost o altă zi frumoasă.


* moment Kruger = atunci când am vizitat parcul Kruger din Africa de Sud conduceam fără țintă până când vedeam animale sălbatice sau alte mașini parcate. Nu aveam voie să ne dăm jos din mașină. Animalele ne ignorau de cele mai multe ori. Câteodată doar parcam și ne bucuram de ele, alteori le urmăream cu mașina, doar ca să le vedem ceva mai mult. Așa am făcut pozele astea.