Prin Ținuturile Ainu (prima parte)

Nu-mi aduc aminte exact când am auzit prima oară de Ainu, dar mi-a plăcut de ei de la bun început. Ceva în legătură cu oprimarea. Pe cale de dispariție.

E o dimineață însorită, deși rece. Prea devreme pentru ca turiștii să fie pe străzi. Prea devreme chiar și pentru japonezi. Ne plimbăm din nou prin orășel, facem poze la lac și pe străzi. Totul e închis, dar e o atmosferă veselă.

Intrarea în sătuc.

Sculpturile kamuy ni (zeul copac) au fost create în 2007 de către oamenii acestui sat sub îndrumarea domnului Nuburi Toko, folosid cedru roșu din Canada. Ele sunt îndreptate cu fața spre Kamuy Mintar, creat în 1990 tot de dl.Toko peste Pacific, în parcul Kushiro din Burnaby, British Columbia, Canada. 

Mergem cu mașina și ne minunăm de diferitele construcții de pe marginea drumului, stâlpi aproape orizontali conectați cu sârme, sau un acoperiș deasupra unei curbe, sau ceva ce semăna a jaluzele uriașe, deschise sau închise. Până la urmă ne-am dumirit că țin drumul deszăpezit în timpul iernii.

Ne oprim în Kotan. Ne plimbăm pe marginea lacului și descoperim că are un onsen. Aici ai voie să porți costum de baie. 

În timp ce băieții fac poze, mă duc să vizitez muzeul Ainu, găzduit într-o clădire special construită. Expoziția prezintă numeroase și variate obiecte fie din viața obișnuită, fie rezervate ceremoniilor. Mă simt înfrățită cu toți oamenii care trăiesc din roadele pământului, și ei cu siguranță aparțin acestei categorii. Din cărticica pe care am primit-o pe post de bilet de intrare aflu mai multe amănunte despre istoria, cultura și obiceiurile lor, dar mai ales despre legea care îi recunoaște ca minoritate abia în 1997. Tot ceea ce văd mă face să mă gândesc la indienii din Alaska, la maorii din Noua Zeelandă și la cei ce trăiesc în Insula Paștelui. Există o teorie care spune că ar fi înrudiți.

Cizme făcute din piele de somon.

Continuăm să mergem, trecem pe lângă ceea ce par resorturi din anii 60 părăsite. Cam atunci Hokkaido a devenit o destinație pentru vacanțele de vară și au fost stabilite Parcurile Naționale. Poate că nu sunt părăsite, poate sunt închise pentru sezon. Dar asta îmi spune că lucrurile se mișcă greu pe aici. Fermele se pregătesc de iarnă, recoltează ceapă și cartofi, în sere mai sunt roșii. Pe câmpuri sunt baloți de fân înveliți în plastic, unii în alb, alții în negru și alții în dungi albe și negre. Luăm o curbă și vedem venind spre noi un câine în lesă, alergând fericit în fața motocicletei. Stăpânul ne zâmbește puțin vinovat. N-ar fi trebuit să aflăm cât de mult își iubește câinele.

Am simțit mirosul locului de departe. O mofetă sulfuroasă între două dealuri.

Am înțeles un singur lucru din anunțurile astea, cel scris în engleză: Vă rugăm observați că mașina se strică.

 Vindeau ouă fierte în izvoarele geotermale. Am învățat să le curățăm cu bandă adezivă.

Lacul Mashū (Mașuu) ne-a luat prin surprindere. Ochii mei nu se puteau adapta să-i distingă suprafața, să diferențieze norii din cer de cei din apă. N-am reușit să redăm în poze senzația.

Un lac vulcanic, fără surse semnificative și fără o ieșire, Mashu este recunoscut ca fiind unul din cele mai limpezi lacuri din lume. Am aflat că ceea ce părea o insuliță în mijlocul lui este de fapt vârful unei erupții de acum 3500 de ani.

Îmi plac florile, dar mai ales cele mici, pentru că trebuie să le cauți ca să te poți bucura de frumusețea lor. Inelul este acolo doar ca reper de măsură.

Am ajuns în Rausu și ne-am oprit să punem benzină. Abia încercam să ne lămurim cum și ce am putea face pentru a face plinul, când un asistent se oprește din spălatul mașinii unui alt client, vine în pas alergător, ne întreabă ce dorim, dacă plătim peșin sau cu cardul, apoi aleargă să pună benzină. Acum e rândul celuilalt asistent să vină fuga-fuguța și, împreună cu colegul lui, să șteargă toate suprafețele de sticlă de la mașină. Ne mulțumesc pentru că am folosit stația lor de benzină și în timp ce ne îndepărtăm se înclină în perfect unison până când nu îi mai putem vedea.

Ca și la celălalt hotel, ni se cere să ne scoatem pantofii pentru a intra în hol. Remarcăm că nu se cere același lucru de la câinele proprietarei (asta e discriminare!). Dar este atât de curat încât două drumuri dus-întors de la primul etaj, prin holul hotelului, până la onsen (sauna si apă fierbinte) nu au lăsat nici o urmă pe șosetele tabi (șosete tradiționale care au un deget, pentru a fi mai ușor de purtat cu sandalele tradiționale care seamănă cu șlapii)

Mihai îmbrăcat cu yukata și șosete tabi, gata de onsen.

Micul dulăpior care ținea cănile de ceai, plicurile de ceai verde, paiele și paharele.

Noi tot mai avem jet-lag și din cauza asta avem timp berechet să ne bucurăm de programul dimineții, să mâncăm, să ne facem bagajele. Avem timp chiar să ne ducem până la plaja pietroasă și să ne bucurăm de mormanele de sfere plutitoare multicolore folosite la pescuit.

Rausu este unul din orășelele prin care se intră în parcul național Șiretoko (Shiretoko), ultimul loc cu adevărat sălbatic din toată Japonia. Dar înainte să mergem în parc vrem să vedem coasta peninsulei. De data asta conducem pe un drum deschis, fără tuneluri, un drum îngust, înghesuit între dealuri de piatră și mare. Japonezii se luptă în permanență cu elementele, protejându-și bucățica de pământ fie cimentând o întreagă față de deal (pentru a preveni căderea pietrelor, dar și pentru a implementa construcții care să împiedice avalanșele), dându-i o suprafață în grilă pentru a ușura creșterea vegetației, fie construind bariere lungi din tripozi de diferite forme, pentru a absorbi furia valurilor.

Asta e o grămadă mică de tripozi și fluxul abia a început să crească.

Ne oprim să vedem onsen-ul Seseki, unde două piscine mici din piatră și ciment captează apa fierbinte zemuind din pământ. Nu știu dacă din cauza fluxului, sau din cauza venirii noastre, dar bărbatul care stătea în apă și se bucura de dimineața lui s-a ridicat, s-a acoperit cu un prosopel, s-a îmbrăcat și a plecat. Am încercat și eu apa și era doar călduță. Măcar aici e o priveliște frumoasă, nu ca la onsen-ul Aidomari, unde te uitai la un baraj de tripozi de care se sfărâmau valurile și te împroșcau cu apă rece. 

L-ai văzut pe Mihai?

Trecem și de Piatra Ursului, care seamănă cu o ursoaică și puiul ei. Crăpăturile naturale sunt astupate cu grijă cu materiale moderne.

Aidomari, sfârșitul drumului, cel puțin pentru mașină. Ca să ajungem la capătul peninsulei ar trebui să mergem dus-întors vreo 50 de kilometri și cum nu vrem să facem asta, ne mulțumim cu poze de valuri și albine uriașe.

Acum vine partea cea mai frumoasă a călătoriei (pentru mine). Ne uităm în pârâu și vedem un somon, apoi un altul. 

Poți să-i vezi botul alb? E la ora 12, iar coada pe la 5:30.

Aici sunt doi, chiar în mijlocul pozei.

De ce ne uităm, de-aia vedem mai mulți, ca niște pietre lunguiețe maronii pe spatele cărora alunecă vălurele. Vreau să prind unul! Îmi scot pantofii și șosetele, îmi suflec mânecile și pantalonii și intru în apa înghețată. Pun ochii pe unul care are un pic de alb pe coadă. Cum să-l prind? Prin cap îmi apar imagini din Mulan (film de desene animate) cum lovește rapid cu mâna în apă, dar nici măcar nu încerc, știu că nu l-aș prinde și m-aș stropi din cap pân’ la genunchi. Se trezește creierul științific: pentru că lumina se refractă în apă, eu văd peștele în alt loc decât este el în realitate. Bine, bine, dar ce-ar fi dacă mi-aș băga mâinile în apă în așa fel încât creierul meu să judece corect distanța între mâini și pește? Foarte bine. Unde le pun? Peștele mă poate vedea dacă vin de deasupra sau din fața lui, dar nu cred că mă poate vedea dacă vin dinspre coadă. Așa că îmi strecor mâinile în apă în spatele peștelui, puțin deschise, de o parte și de alta, înaintez încet și încerc să-l prind. Prima oară se zbate și-mi scapă. Nu și a doua oară! Degetele stângi îmi alunecă pe corp și se proptesc în coadă, mâna dreaptă vine și prinde mai bine, apoi îl scot din apă triumfătoare: am prins un pește! N-am să mor de foame dacă mă pierd în sălbăticie! Sunt euforică! Mihai mă filmează, dar eu nu știu asta și-l  rog să facă poze, să-i vadă limba neagră și rizurile în “v”. Peștele se zbate, încearcă să scape. Îl bag în apă și-l țin iar el stă nemișcat, ca și cum ar fi normal să stea așa. Îl mai scot din nou, pentru scurte perioade de timp, să-i inspectez corpul. Nu știu dacă e mascul sau femelă, sau ce tip de somon este. Sunt fericită și impresionată. Îl pun înapoi în apă unde l-am prins și-mi desfac încet degetele de pe el: pentru două secunde stă nemișcat, apoi cu o zvâcnire a cozii se poziționează în locul lui, plutind și așteptând ceva.

Întorcându-ne spre Rausu conducem pe un drum cu o pantă de 15,5% spre un far, de unde putem vedea balene (dacă ar fi sezonul lor) și insulele Kunașiri (fac parte din insulele Kurile). Par chiar foarte aproape.

Insulele se văd chiar sub linia norilor.

Ne oprim la un magazin alimentar și ne cumpărăm bento, mâncare în cutie: orez, carne sau pește, alge sau murături. Le vom mânca la picnic la centru de vizitare al parcului.

Ioan lângă un schelet de balenă orca

În apropiere este o cascadă cu apă fierbinte. Parcăm, trecem podul, o admirăm de la distanță, hotărâm că vrem să o vedem mai de aproape, mergem pe cărăruia pietruită, vedem intrare pentru onsen cu ușa pentru femei, încă doi pași și în mijlocul naturii, vreo 20 de bărbați în costumul lui Adam stau în jurul piscinei și se bucură de peisaj. Se pare că ei nu au nevoie de ziduri. Mai târziu mi-am dat seama că aș fi putut să îi văd din stradă, dacă știam unde să mă uit.

Trecem munții și am vrea să ne oprim la fiecare o sută de metri ca să admirăm culorile toamnei și peisajul. Ne oprim la trecătoarea Shiretoko ca să vedem din nou insulele Kunașiri și toate celelalte, dar muntele Rausu e acoperit de nori.

Pe când coboram pe partea cealaltă de peninsulă avem un moment Kruger*: frână brusc și dat în marșarier: Mihai a văzut o vulpe, una vie, vicleană și care-și vedea de treaba ei, prima vulpe din viața lui! Alte mașini ne urmează exemplul și într-o paradă lentă documentăm viața obișnuită a unei vulpi obișnuite.

Superîncântați conducem spre Utoro doar ca să ne oprim într-un alt punct de belvedere. Delicat, o altă vulpe iese din bambusul scund, se uită la stânga și la dreapta, apoi traversează drumul. Suntem foarte aproape, chiar prea aproape pentru gustul meu, dar îi facem loc și ne transformăm în paparazzi, fotografiind cum merge, ce mănâncă, cum își acoperă urmele, cum se curăță.

Soarele se îndreaptă grăbit spre apus și vrem să ne găsim hotelul. Primul la care ne-am gândit este în parc, zece minute de condus, dar este închis pentru sezon. Ne întoarcem în Utoro și printr-o combinație de GPS și abilitatea mea de a citi hiragana îl găsim pe cel de-al doilea. N-avem noroc, și ăsta e închis. Dar proprietarul se suie în mașină și ne conduce la un alt hotel, cam la același preț. Aici are mașinărie care-ți dă apă fierbinte, dar și ceai verde.

Cerul se înseninează și în fine, putem vedea muntele Rausu.

A fost o altă zi frumoasă.


* moment Kruger = atunci când am vizitat parcul Kruger din Africa de Sud conduceam fără țintă până când vedeam animale sălbatice sau alte mașini parcate. Nu aveam voie să ne dăm jos din mașină. Animalele ne ignorau de cele mai multe ori. Câteodată doar parcam și ne bucuram de ele, alteori le urmăream cu mașina, doar ca să le vedem ceva mai mult. Așa am făcut pozele astea.