Început de drum

E atât de frumos că ți se taie răsuflarea.

O să încep cu începutul. Muncă. Neastâmpăr. Idei de a merge pe circuitul Anapurna, prin Nepal. Apoi cade yen-ul. Să mergem în Japonia? Da. Nu. De ce nu? Asta-i întrebare-încuietoare… Ce-am vedea? Ceva ce n-am văzut. Cumpărăm bilete.

Mihai lucrează. Prea multe ore. Se presupune că eu citesc cărțile legate de Japonia, găsesc locuri de vizitat, închiriez camere. Adică să fac ceea ce a făcut el pentru călătoria în jurul lumii. Încep plină de entuziasm, apoi mă dezumflu. E mai ușor să îmi împrospătez cunoștințele de japoneză, dar chiar și acolo încep să mă pierd în detalii legate de gramatica expresiilor din cursul Japoneza pentru Supraviețuire.

Îi spun că nu-mi fac treaba. Super. Mai multă treabă pentru el. Dintr-o dată patru săptămâni nu sunt suficiente ca să vedem Japonia. Ne trebuiesc șase luni sau chiar să ne mutăm acolo pentru a putea vedea totul. Cum decidem cât de mult stăm într-un loc? Poate vrem să vedem mai mult, sau decidem că am văzut suficient. Mai bine trăim fiecare zi. Singurele elemente planificate sunt zborurile, un abonament de tren valabil pentru două săptămâni după ce a fost folosit pentru prima oară, prima noapte în Noul Citose (Shinchitose) și o mașină, închiriată pe o săptămână.

Bagajele gata. Mâncarea împachetată (zburăm din Toronto și ne trebuie hrană pentru drumul de la noi de acasă). Ne rugăm pentru o călătorie cu pace și înger păzitor. Mihai ne filmează cum plecăm. Conducem pentru șapte minute și, revăzând imaginile premergătoare călătoriei, întreb: “Unde este mâncarea?”. Ne întoarcem, luăm mâncarea, “Japonia 2015- cadrul unu- proba doi”.

Bucuria decolării. Aterizarea. Controlul pașapoartelor. Și din nou: “Bagaje? Unde vă sunt bagajele? Nu bagaje? Honto (de-adevăratelea)?” Toată lumea are bagaj de mână, bagaj de cabină și un valizoi mare pe rotile. Noi nu suntem de pe planeta asta.

Un spectacol kabuki chiar în mijocul aeroportului.

Frate și soră jucându-se.

Trebuie să luăm un zbor local pentru a ajunge la Noul Citose (Shinchitose). Ne e foame și avem un restaurant chiar acolo: udon, soba, ramen (diferite feluri de tăieței din materiale și de grosimi diferite) sau orez cu legume proaspete sau o jumătate de ou fiert. Oamenii vin și comandă, apoi se așează la masă, așteptând să le fie adusă mâncarea. Când sunt gata, masa lor e curată ca și cum nimeni nu a mâncat acolo. Își iau tava, își separă gunoiul de reciclare și-i dau vasele de ceramică domnișoarei, care le mulțumește cu efuziune și se înclină până când clientul părăsește restaurantul.

Prima noapte trece fără evenimente. Taximetristul ne-a lăsat la hotel și a așteptat să fie sigur că nu mai avem nevoie de el. Iată și camera noastră:

 După micul dejun luăm un autobuz înapoi la aeroport ca să ne închiriem mașina, o Toyota Yaris, sau Vitz cum îi spune aici. Oamenii stau cuminți la coadă, citind, bând ceai, cu ochii lipiți de un ecran sau de o carte. Autobuzul e punctual. Urcăm pe ușa din mijloc și, neștiind cum merg lucrurile, mă duc să-i cer șoferului trei bilete. Se uită la mine nedumerit. Mihai mă cheamă înapoi. A luat trei bilete pe care scrie numărul stației, 5, dintr-un automat. Când ne dăm jos, trebuie doar să ne uităm pe ecran să vedem cât de mult avem de plătit. Nu-i nici o problemă dacă nu avem suma exactă, există un loc special care să ne schimbe banii de hârtie în monezi.

La Budget, locul de închiriat mașini, găsim un bilet, rugându-ne să așteptăm. Într-o mare de oameni care merg cu un scop, observ o fată, alergând vreo 200 m în tocuri de 10 cm. Face plecăciuni și se scuză că ne-a făcut să așteptăm, deși ea doar își făcea treaba, să întâmpine și să conducă oamenii la autobuzul-navetă. Șoferul spune toate indicațiile în japoneza, deși suntem singurii lui clienți. La sfârșit, într-o engleză cu accent japonez, ne spune dacă avem întrebări să le adresăm oamenilor lor. Omul care ne închiriază mașina are o voce feminină când vorbește cu noi și una normală, masculină, când vorbește cu colegul lui. Înainte de a-mi închide portiera ne spune ”Vremea este rece acum, vă rog să aveți grijă de sănătatea dumneavoastră”.

Liberi ca păsările cerului, conducem pe autostradă, trecând prin tunele de 5-6 km, unul după altul. GPS-ul te duce oriunde dacă pui un număr de telefon. Vocea este eterică, netulburată de râsetele noastre la instrucțiunile ei “Întoareceți diagonal la stânga” “Trafic venind din stânga, vă rog conduceți cu grijă”.

Ajungem la Resortul Muntele Ursului, o fermă unde doisprezece urși masculi sunt ținuți în condiții asemănătoare celor din sălbăticie. Pe insula Hokkaido urșii încă se mai plimbă liberi și sperăm că prin vizita noastră nu ne vom întâlni cu unul mai târziu. Undeva este un afiș cu numele și vârsta lor, între 4 și 30 de ani. Sunt două posibilități de vizitare: să mergem pe o platformă ridicată la 5 metri sau să luăm un autobuz întărit cu gratii. Alegem a doua variantă. Sunt bănci de o parte și de alta a autobuzului.

Intrăm printr-o poartă dublă. Vedem copaci înalți și bambus scurt alpin. Urșii sunt “ținuți” în mod artificial pe marginea drumului, dându-li-se de mâncare ceva boabe. Toți au la gât un GPS. Nu ne dăm seama de dimensiunea lor uriașă până când nu ajungem la sfârșit, într-o cușcă cu pereți de ciment și sticlă. În afara ei, într-o piscină doi urși mănâncă, unul pește, iar celălalt găluște de carne proaspătă. Unul din ei are ghearele mai lungi decât degetele mele.

Mă gândesc că aici este o grădină zoologică diferită, în care oamenii muncesc din greu ca să ademenească exponatele să se comporte într-o manieră care să țină vizitatorii fericiți.

Ne întoarcem pe platformă, trecând de desene care ne arată comparațiile între greutatea, viteza, dezvoltarea omului, ursului si a altor animale.

Mergând cu mașina conducem spre singura minimă a călătoriei noastre: suntem obosiți și flămânzi, dar nu ne dăm seama. Eu vreau să mănânc într-un restaurant. Mihai a cumpărat ceva pâine dulce care să ne ajute să ne mintă foamea până la cină. Vrea să ajungem la hotelul pe care l-am ales, dar nu l-am rezervat, pe lumină. Fulgere și tunete. Trec.

Ajungem la Akan-ko sau lacul Akan, recunoscut pentru alga sferică marimbo. Pe vremuri era plin de alge, dar prin anii 80 a venit o modă în care toată lumea voia să aibă măcar un marimbo. Cresc foarte încet, le trebuie zece ani ca să crească de la o cireașă la un măr. Foarte rapid s-a golit. După un timp, Ainu, oamenii care au locuit aici înainte de venirea japonezilor, au început un festival al Întoarcerii Marimbo în lac.

Orășelul care tivește marginea lacului trăiește din turism. Magazin după magazin, toate vând aceleași obiecte făcute manual din lemn: castroane, căni, cuțite, jucării, etc. Poți să le vezi și cum sunt făcute, pentru că Ainu le lucrează în fereastra magazinului, înconjurați de scule. Îmi dau seama că ceea ce părea o cadă din lemn pusă în fața magazinului, este de fapt un trunchi de copac golit.

GPS-ul spune că am ajuns, dar nu recunoaștem nici un semn, totul este scris în japoneză. Până la urmă întrebăm și ni se arată imediat. Intrarea în hotel era prin magazin! Întrebăm dacă au o cameră pentru trei oameni. Femeia spune că da și mă cheamă să mi-o arate. Îmi face semn să-mi scot pantofii și să o urmez. Camera e mare, are o măsuță joasă în mijloc cu două perne de stat pe jos, și un dulap plin de saltele și pilote. O luăm. Pentru fiecare persoana adaugă o taxă de onsen (baie în apă fierbinte), pe lângă prețul camerei.

În fine putem să ne ducem să mâncăm. Vreau mâncare Ainu! La două străzi de noi este satul Ainu, de fapt o stradă cu case decorate în stil tradițional și câteva restaurante. În mijloc sunt niște stâlpi totem care seamănă cu cei din Alaska. O notiță spune că sunt din copaci canadieni sculptați de un localnic în stil Ainu. La capătul străzii este un muzeu cu produse locale, dar nu ne putem da seama de importanța lor, pentru că nu înțelegem limba.

Alegem un restaurant și trecem pe sub noren (un fel de perdea tăiată pe mijloc, care are firma  pictată pe ea și care protejează de soare, vânt sau fum; sunt date jos la sfârșitul zilei). Camera are și locuri cu bănci și scaune, dar și tatami (un fel de saltea-rogojină, făcută din paie de orez țesute) pentru a mânca în stil japonez, așezat cu picioarele încrucișate. Bucătăria este o insulă pătrată în mijlocul restaurantului, ai cărei pereți înjumătățiți serveau drept spațiu de lucru pentru bucătar, sau masă pentru clienți pe partea cealaltă. Când am venit noi bucătarul pregătea masa pentru el și femeia în vârstă care îl ajuta, aducând lucruri din frigider, sau farfurii, sau servindu-ne pe noi. Pe peretele din spate este un dulap mare plin cu farfurii de diferite dimensiuni.

"Banya" era numele restaurantului și nu știu din ce motiv, avea steagul României. Am întrebat, dar nu am înțeles explicația. Cu siguranță eram primii lui clienți români. Nu știa despre țara noastră. 

Jumătățile astea de scaune sunt foarte confortabile.

Ne alegem mâncarea, ne punem babețicile (tăieței în supă mâncați cu bețișoarele sunt o rețetă sigură de a-ți stropi hainele) și ne umplem burțile.

Vânat pentru Ioan

Butadon stil Banya pentru Mihai, adică orez cu carne de porc prăjită ca la Banya. Am aflat mai târziu că Banya este orașul canadian înfrățit cu Akan.

Plante sălbatice comestibile în supă miso pentru Ileana Ruxandra

Ne întoarcem la hotel pentru scurt timp înainte de a începe spectacolul Ainu. Băieții sunt obosiți, Mihai adoarme citindu-și poșta. Până la urmă mă duc singură și mă bucur de dansuri, cântece și produse tradiționale.

Dansul cocorilor

Când să plec, observ că veneau europenii cazați la hotelul mare ducând cu ei torțe aprinse și bețe de bambus. Le pun pe fiecare într-un loc special, în fața stâlpilor totem, apoi vine un Ainu care aprinde un foc ceremonial. Mai stau puțin și după pozele de rigoare, se grăbesc la spectacolul lor.

 Întregul sat este luminat și plin de viață, dar și eu sunt obosită și mă întorc la hotel. Ioan a reușit să-și țină tatăl treaz suficient cât să facă un onsen și când am ajuns eu, ei erau deja în pat. Le-am urmat exemplul.

Oyasumi nasai! Noapte bună!