Maria: Reperul de 200 de zile

Maria: Reperul de 200 de zile din 9 iulie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2020 

Suntem pe drum de două sute de zile! Pentru că ultima dată am scris o colecție de anecdote, cred că este o idee foarte bună să mai scriu ceva similar. Îmi scuzați întârzierea, nu prea m-am ținut de publicatul blog-posturilor, poate că ați observat.

Să recapitulăm pe unde am fost de când eram în Hong Kong.

Am fost în:

Macao, Cambodgia, Tailanda, Noua Zeelandă, Hawaii, Australia (deși nu am să scriu nimic despre astea în această postare).

Problema e că

Hristos a Înviat!

Mihai: Hristos a Înviat! din 17 aprilie 2012

Deseori suntem decalați în sărbătorirea Paștilor. Asta are sens doar pentru bisericile catolice și ortodoxe, ele comemorează același eveniment, dar nu se pot pune de acord cu data. Paștile au reprezentat unul din cele mai importante elemente în viziunea de ansamblu a plănuirii acestei călătorii. A trebuit să fac în așa fel încât să fim într-un loc cu o biserică românească. Nu sunt doar zilele Paștilor, ci toată perioada care duce spre, Floriile, Săptămâna Mare, Vinerea Mare. Ne-am hotărât să fim în Sydney și a fost o alegere bună! A fost așa de bine să fim întâmpinați cu brațele deschise de cei de la biserica Sf. Maria și am cunoscut oameni de suflet. A fost pentru prima oară când anul acesta am auzit pe altcineva (în afara noastră) vorbind românește. A fost pentru prima oară în șase luni că am putut să mergem la liturghie, a fost și puțin ciudat și familiar în același timp. A fost super, nu putea să fie mai bine de atât. Mulțumim!

N-am văzut nimic sau cum am pierdut totul

Mihai: N-am văzut nimic sau cum am pierdut totul din 20 martie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2019 

Din câteva motive, n-am văzut nimic din ceea ce era de văzut în Noua Zeelandă. Uneori a fost nenoroc, alteori zgârcenia noastră, din când în când o proastă plănuire sau pur și simplu lipsa de timp. Bineînțeles că în primul rând am pierdut insula de nord, mai mare, mai aglomerată. Asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă, când am scurtat timpul pe care îl petrecem aici la doar două săptămâni. Totul aici este scump, așa că, faptul că nu le-am văzut, ne-a economisit o grămadă de bani. Dolarul neozeelandez este între 0, 82 și 0,84 față de cel american.

Călătorind în jurul insulei de sud

Răsărit în Kaikorua

Mihai: Călătorind în jurul insulei de sud din 19 martie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

Ei pronunță Kaikorua precum Calcutta. Suntem într-o excursie să vedem balenele, vorbesc despre regiune și foarte des aud Calcutta. Și mă întreb ce fac balenele în India. Până la urmă mă prind și chiar începe să-mi placă excursia. A fost un succes total, părea că urmează un scenariu, ca și cum balenele ar fi știut unde să aștepte, delfinii se jucau atunci când le venea rândul, albatroșii zburau atunci când nu se întâmpla altceva mai important. Iar la pauză ne-am apropiat de țărm să vedem alte păsări și leii de mare de Noua Zeelandă. Am văzut patru balene, de foarte aproape și ele s-au mișcat perfect, făcând acele mișcări cu coada, imaginea caracteristică ce este atât de greu de fotografiat. Acum mai avem doar o sută de fotografii.

Toate Începuturile Au Un Sfârșit

Trebuie să luăm o decizie: mergem în sud, spre insula Stewart, un rai al păsărilor, sau în est, spre Dunedin, mai scoțian decât originalul? Știi, vremea aici este nemaipomenită dacă vezi cerul albastru, dar dacă plouă, e frig și umezeală, și vântul poate să-ți miște întrega rulotă, deloc plăcut. După zece zile de peisaje spectaculare ne simțim obosiți. Și drumurile, și condusul, și nu ne-am mai văzut copiii de nu știu când, pentru că ei stau în spate.

Și câștigătorul este... Dunedin!

O să petrecem două nopți aici, pentru că trebuie să ne recuperăm. Nu e ușor să călătorești, chiar și într-o rulotă. Ce avem noi aicea de văzut?

Peninsula Otago este locul unde poți vedea pinguinii cu ochi galbeni, pinguini albaștrii (cei mai mici din lume) și cuiburile unei specii de albatroși. E un singur drum pe care poți să ajungi acolo: stâncă în dreapta, mare pe stânga. Banda este la jumătate de metru de valuri.

 Mihai conduce, dar eu stau pe locul pe care EU conduc de obicei, așa că apăs o frână invizibilă de câte ori mă simt în pericol. Drumul spre Milford a fost floare la ureche comparat cu ăsta; nu ai nici un moment roțile drepte, este curbă, după curbă, după curbă!

Reflux cu grămăjoare de nisip.

Găuri de respirație pentru scoici în nisip.

La sfârșitul drumului supunem la vot și nimeni nu vrea să vadă pinguinii. Sunt multe motive, unul din ele fiind că oamenii îi sperie și dacă se simt amenințați, nu se vor mai întoarce aici pentru împerechere, de aici alte consecințe.

 Alegem în schimb să vizităm Royal Albatross Centre

Poza e de la muzeul Canterbury, dar am pus-o aici ca sa vezi cât de mare e un albatros pe pământ. Cu aripile deschise, e mai mare decât un om.

unde citim tot felul de informații despre diferitele specii și obiceiurile lor și despre pescuitul industrial. Albatroșii zboară zilnic distanțe uriașe, undeva între 500 și 1000 de km. Își prind peștele la suprafața apei. Pescuitul industrial folosește cârlige cu momeală atașate de un cablu lung și durează până se scufundă. Ăsta este momentul în care albatroșii încearcă să mănânce momeala, dar sunt agățați și scufundați. Ai găsit vreodată la magazin pește pe care să scrie  "prietenos albatroșilor"?  Peștele ăla a fost prins cu cârlige care într-un fel sau altul nu au afectat albatroșii.

Am ales să vedem albatroșii de pe creastă.

Alge

Apoi ne întoarcem la camping. Eu sunt copilotul și nu-mi plac orașele, în special când nu am toate străzile pe harta mea. M-aș fi întors pe același drum pe care venisem. Mihai are o busolă internă care îl duce acolo unde vrea, când vrea, fără să se uite pe hartă. Așa că a ales High Street (strada înaltă). Ce știi despre Dunedin, Noua Zeelandă? Are dealuri și văi. Numele Înaltă îți spune ceva? Daaaaaa, merge în sus.

Mașinile mici nu aveau nici o problemă, dar Marele Urs a început să rămână fără suflare și a trebuit să se târască în viteza-ntâia. Stress că blocăm circulația, stress că stricăm mașina, hei, da dacă ne accidentăm? Stress că zdrobim totul în cale așa cum o să alunecăm la vale. Stress! Eu m-am rugat!

Pentru că citești rândurile astea, înțelegi că am supraviețuit și că mașina e în regulă.

Înainte să plecăm, vizităm orașul. 

Este ziua sfântului Patrick (cel care i-a creștinat pe irlandezi; o sărbătoare adoptată cu bucurie în toate țările în care au emigrat) și peste tot este verde. Se pregătesc de o zi de sărbătoare. 

Ultimul lucru pe care îl facem este să ne ducem să vedem strada cea mai înclinată din lume, cu un unghi de 38 de grade. Este pavată (oare cum au reușit?) și e folosită în februarie pentru o cursă de biciclete în jos, fără frâne, iar în martie pentru cursa Mațe Crăpate (Gutbuster), în sus de data asta.

Timaru

Este ultima noastră oprire. Sunt ceva peșteri cu picturi rupestre maore, dar nu ajungem. Suntem în regim de supraviețuire: mâncăm, dormim și nu ne mișcăm.

Christchurch

Înapoi de unde am plecat. Ultima noapte în camping, fericiți că nu mai trebuie să dormim acolo, pentru un timp cel puțin, până ajungem în Australia. Curățăm rulota, ne facem bagajele, reciclăm, lăsăm surplusul de mâncare la bucătărie pentru alți oameni dacă au nevoie.

Conducem până la parcul Hagley și-l lăsăm pe Marele Urs în parcare. Traversăm toată Grădina Botanică în lungime și ne bucurăm de cât de udă e.

 Vrem să vizităm muzeul Canterbury pentru secția maoră. Prima surpriză: e gratis. A doua: timpul zboară. Știu că noi am putea locui în muzeu, dar ăsta chiar era interesant și foarte bine organizat.

Panouri mască de la o casă.

Coș făcut din scoarță de copac iar în stânga lui un sac din piele de pasăre în care păstrau carnea gătită în grăsime.

Haină lungă din pene de kiwi.

M-a surprins să găsesc defăimare și aici. În insulele Chatham trăiau moriori și ei sunt cei care au fost defăimați la sfârșitul secolului al XIX-lea, de albi și de maori laolaltă, spunând că sunt de rasă inferioară și că nu se trag din polinezieni. Chiar și acum mai sunt oameni care cred asta, iar muzeul se luptă prin această expoziție și prin scuze oficiale.

Aș fi vrut să aflu mai mult despre maori, dar nu a fost posibil. Singurul loc unde aveau un sat, cred turistic, nu avea spectacole duminica, când am fost noi în zonă. Am văzut maori, înalți, puternici, frumoși în felul lor, existând în această societate modernă. O femeie din Utah își întreba niște prieteni " Dar ce-i cu maorii?" făcând o paralelă cu indienii din SUA (care au fost înșelați de albi și deposedați de pământuri și obligați să trăiască în rezervații). N-am auzit răspunsul. Din ceea ce am văzut maorii sunt la ei acasă și mândri de originea, obiceiurile și cultura lor.

Insula de sud a Noii Zeelande... o asemenea varietate de relief într-un spațiu atât de mic, atât de puțini oameni, atât de multe oi și căprioare... Sunt fericită că am avut posibilitatea să o vizitez și fericită că plec. M-a impresionat în feluri pe care mai am încă să le descopăr. Unul din ele este această zicală maoră:

Fie ca bogățiile pământului să îi aștepte pe moștenitorii ce încă nu s-au născut în Te Wahipounamu.

Ți-au plăcut pozele? Au fost făcute cu gândul la Ileana I.  pentru că ne-a făcut o donație generoasă pentru fotografii. Daca vrei să le vezi încă o dată, apasă aici și bucură-te de fiecare din ele.

See you, mate! Să ne vedem cu bine, prietene!

În adolescență am văzut într-o expoziție a lui Ion Drăgan, un tablou cu razele soarelui jucându-se printre frunzele unui copac, executat doar cu negru de fum și galben. Era intitulat "Prietenie". Mulțumim, Ileana!

Maria: Noua Zeelandă Campervan

Maria: New Zealand, Camper Van din 16 martie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

 

Lumea îi spune Marele Urs. E o rulotă veche, veche de tot. Poți să-ți dai seama pentru că spre deosebire de modelele noi, care au lemn lucios și metal strălucitor, asta are plastic și catifea. Pare foarte mare dacă stă doar o persoană în ea, dar cu noi toți cinci, dintr-o dată devine foarte înghesuită. Are șase locuri de dormit, mă întreb cum ar supraviețui. Dacă suntem toți cinci în ea în același timp, încercând să ne mișcăm și să ne pregătim de culcare, sunt șanse foarte mari să ne pierdem cumpătul. Unul din noi trebuie să stea jos într-un cotlon, pentru ca restul să se poată mișca. Cel care stă când toți ceilalți se mișcă dă senzația celorlalți că este un leneș. Ceea ce este pe jumătate adevărat, ca urmare, se simte atacat.

Nu vreau să descriu toate locurile prin care am fost, pentru că ar fi o risipă de cuvinte, din moment ce nu este posibil să arăt cum a fost. Nu poți să descrii în cuvinte adecvate imaginile dealurilor sau ale oceanului sau ale plajelor. În unele locuri dealurile sunt galbene cu o iarbă lungă, lungă ce se mișcă în bătaia vântului. Chiar arată ca o mare. Norii sunt fantastici. Mari, pufoși, albi și-și schimbă culoarea cu poziția soarelui. Roșu aprins la apus, cu margini tivite cu mov și roz și galben.

Noi Începuturi Patru

Queenstown

Trebuia să mergem acolo de unde a pornit săritul în gol cu o coardă elastică! Nu că am face-o, da’ doar așa, să ne uităm. Ne-am gândit că am putea să sărim, dar când mi-a spus Mihai că una din corzi s-a rupt și ne-a aratat videoclipul pe youtube http://www.youtube.com/watch?v=3hoJfi9kPh0, s-a terminat discuția.

În colțul din dreapta jos se poate vedea cum drumul taie muntele, iar puțin deasupra, acoperit de nori, este lacul Waktipu.

Ne-a luat jumătate de zi să ajungem la Crown Range Road, o trecătoare peste Alpi, conducând pe drumuri abrupte și cu serpentine, dar aveam un punct de belvedere minunat. Ca să ne dăm jos de acolo în vale, a fost o altă experiență, pe care nu-mi doresc să o repet, cotind aproape 340 de grade la fiecare serpentină și fiind depășiți de cicliști!

Ne hotărâm să ne urcăm cu gondola până în vârful celuilalt deal de unde puteam vedea trecătoarea și lacul Wakatipu. Cum mergeam noi vedem niște oameni care făceau paragliding cum coborau lin, iar ultimul făcea niște figuri îndrăznețe. Nu știam că poți să faci chestii d-astea! Dar când am vrut să ne luăm bilete pentru paragliding, ne-au spus că e închis din cauza vântului ce suflă dinspre lac. Deeeeeci, nu poți să faci chestii, era doar vântul, iar persoana respectivă a primit mai mult decât a plătit.

Ne bucurăm de priveliște pe îndelete, apoi ne dăm cu Luge, un traseu șerpuitor cu mașinuțe.

Te Anau

Prima oară când am auzit neo zeelandeză n-am înțeles nici un cuvânt. Politicoasă, l-am rugat pe celălalt să repete. Era engleză, dar accentul! OK este pronunțat Ei Chei. Am crezut că maorii au avut vreo influență, dar nu. N-am nici un motiv pentru care numele de Te Anau este pronunțat Tii-A-Nuu.

Mihai s-a plimbat prin orășel și ne-a spus că are o pizzerie chiar vis-a-vis de singurul restaurant italian și că totul este turistic. L-am văzut și noi a doua zi pe când mergeam spre Milford Sound.

Fiecare broșură turistică te previne că drumul spre Milford este unul dificil. Nu doar pentru că sunt o mulțime de autobuze turistice pe el, sau pentru că se învârte stânga-dreapta precum un test de permis auto, dar și pentru că este frumos și vrei să te uiți la peisaje. Dacă conduci fără să te oprești ar trebui să-ți ia cam două ore jumătate, dar pentru noi a fost mai mult de patru.

Lacurile oglindă, 

o vale,

alte priveliști, marea divizie (o coamă care marchează schimbarea vegetației de pe un versant pe celălalt al munților). Facem o croazieră pe Milford Sound, unul din cele mai frumoase fiorduri de aici. E o zi perfectă, însorită și caldă. 

Ne urcăm pe puntea de sus a vasului și îndurăm bucuroși vântul în schimbul peisajului. Admirăm pereții stâncoși, vegetația ce stă agățată de ei, câteva cascade. 

E drăguț. Nu ceea ce ne așteptam, dar nici nu știam la ce să ne așteptăm. Am mers doar pe partea stângă a fiordului, între paralelele de spumă făcute de vânt 

 ne-am întors,

și am luat-o pe partea dreaptă

suficient de aproape de zid cât să ne stropească o cascadă. Cum încercam să găsim un unghi mai bun pentru poze, am trecut prin puntea de mijloc, unde  chinezii se jucau cărți, fără să se uite în jur.

Pe drumul de întoarcere ne-am oprit la Paralele 45 Sud, numai pentru că locuim pe cea nordică. E mai frig aici! În timp ce priveam spre cameră, o pasăre îndrăzneață s-a apropiat de aparat și s-a luat la luptă cu breteaua, de parcă ar fi fost un șarpe.

Manapouri

Ne petrecem noaptea la 20 de minute depărtare de Te Anau, într-un camping care seamănă cu un sat din poveștile fraților Grimm prin care sunt presărate mașini de epocă. Este pe malul lacului Manapouri. Suntem martorii unui apus superb,

 mâncăm kebab turcesc făcut de un indian din Kerala (căruia îi e dor de familie) și ne bucurăm de acea oboseală plăcută. Dimineață devreme plecăm spre Doubtful Sound (pronuțat Dautful). Ieri a fost soare, azi e ceață și plouă...

Când să ieșim din camping, zgâriem mașina altcuiva. O sa ne coste!

Ghidul croazierei ne duce pe o barcă micuță pe lacul Manapouri 

și în timp ce conduce, ne spune tot felul de lucruri despre lac și hidrocentrală. Lacul glaciar e separat de mare de câteva sute de metri de granit și gnais. Din cauza așezării au vrut să construiască o fabrică de aluminiu, care necesită foarte multă energie, energie care ar fi luată de la hidrocentrală. Pentru asta au vrut să crească nivelul lacului. Proiectul a atras atenția și a determinat o mișcare de protecție a mediului. Hidrocentrala a fost construită prin perforare și explozii (au murit 16 oameni) iar când au terminat tunelul și-au dat seama că nu au loc să întoarcă mașinăriile, așa că au trebuit să le conducă în marșarier într-un întuneric beznă (combinația de lumini artificiale și gazele din tunel era una explozivă). La început hidrocentrala nu lucra la întreaga capacitate, pentru că nu puteau evacua apa suficient de repede. Așa că au trebuit să construiască un nou tunel, de data asta cu o mașină rotativă, pentru că tehnologia a mai avansat între timp. Nivelul lacului a rămas același, și de fapt îl fluctuează ca să simuleze condițiile normale.

Am vizitat hidrocentrala,

privind generatoarele de deasupra, citind materialele și uitându-ne la documentare scurte.

După aceea am luat un autobuz care să ne ducă în fiord. Ghidul ne-a explicat decizia căpitanului Cook de a nu intra în fiord pentru că se îndoia că mai poate ieși afară (doubtful înseamnă îndoială în engleză). Corabia lui era prea mare și avea nevoie de vânt de la răsărit, indisponibil în acest fiord vestic. Și așa a primit numele de Golful Îndoielii. Mai târziu au venit spaniolii, care au vrut să facă o treabă bună și l-au renumit Sound (nu are traducere în limba română, dar e similar cu un canal). Un râu face o vale în formă de v. Fiordurile sunt făcute de ghețari și au forma literei U. Deși incorect, numele de Sound a rămas.

Pe cel de-al doilea vas mâncăm prânzul și ne uităm pe fereastra stropită de ploaie. Dealurile plutesc în apă, învăluite în maramele lor albe.

Când ne apropiem de ele, arată la fel cu cele din Milford. În spatele nostru fiordul se închide precum un fermoar.

Ne apropiem de marea Tasmaniei. Vântul suflă cu furie. Ne adăpostim în spatele unor insule și ne uităm la foci și păsări.

Pe drumul de întoarcere aflăm că și acel loc este unic. Ploaia se strecoară prin vegetația agățată de pereții fiordului și dizolvă taninul, ceea ce îi dă culoarea ceaiului. Ajunsă în mare, plutește în straturi de la unu la cincisprezece metri și filtrând lumina, permite coralului negru și altor vietăți iubitoare de întuneric, să trăiască la adâncimi mai mici.

Stăm la masă și ne bucurăm de priveliște. Probabil că are legătură cu perspectiva, cu faptul că sunt ascunse, cu nuanțele crestelor, fiecare puțin mai închisă decât precedenta.

Este o întrebare veche de când lumea le-a descoperit: care fiord e mai frumos, Milford sau Doubtful? Nu ne-am putut decide, așa că a trebuit să le vedem pe amândouă. Pentru noi Doubtful Sound a câștigat. Poate pozele să te ajute să te hotărăști care e favoritul tău, dar dacă nu, atunci trebuie să te duci sa le vezi.