Toate Începuturile Au Un Sfârșit

Trebuie să luăm o decizie: mergem în sud, spre insula Stewart, un rai al păsărilor, sau în est, spre Dunedin, mai scoțian decât originalul? Știi, vremea aici este nemaipomenită dacă vezi cerul albastru, dar dacă plouă, e frig și umezeală, și vântul poate să-ți miște întrega rulotă, deloc plăcut. După zece zile de peisaje spectaculare ne simțim obosiți. Și drumurile, și condusul, și nu ne-am mai văzut copiii de nu știu când, pentru că ei stau în spate.

Și câștigătorul este... Dunedin!

O să petrecem două nopți aici, pentru că trebuie să ne recuperăm. Nu e ușor să călătorești, chiar și într-o rulotă. Ce avem noi aicea de văzut?

Peninsula Otago este locul unde poți vedea pinguinii cu ochi galbeni, pinguini albaștrii (cei mai mici din lume) și cuiburile unei specii de albatroși. E un singur drum pe care poți să ajungi acolo: stâncă în dreapta, mare pe stânga. Banda este la jumătate de metru de valuri.

 Mihai conduce, dar eu stau pe locul pe care EU conduc de obicei, așa că apăs o frână invizibilă de câte ori mă simt în pericol. Drumul spre Milford a fost floare la ureche comparat cu ăsta; nu ai nici un moment roțile drepte, este curbă, după curbă, după curbă!

Reflux cu grămăjoare de nisip.

Găuri de respirație pentru scoici în nisip.

La sfârșitul drumului supunem la vot și nimeni nu vrea să vadă pinguinii. Sunt multe motive, unul din ele fiind că oamenii îi sperie și dacă se simt amenințați, nu se vor mai întoarce aici pentru împerechere, de aici alte consecințe.

 Alegem în schimb să vizităm Royal Albatross Centre

Poza e de la muzeul Canterbury, dar am pus-o aici ca sa vezi cât de mare e un albatros pe pământ. Cu aripile deschise, e mai mare decât un om.

unde citim tot felul de informații despre diferitele specii și obiceiurile lor și despre pescuitul industrial. Albatroșii zboară zilnic distanțe uriașe, undeva între 500 și 1000 de km. Își prind peștele la suprafața apei. Pescuitul industrial folosește cârlige cu momeală atașate de un cablu lung și durează până se scufundă. Ăsta este momentul în care albatroșii încearcă să mănânce momeala, dar sunt agățați și scufundați. Ai găsit vreodată la magazin pește pe care să scrie  "prietenos albatroșilor"?  Peștele ăla a fost prins cu cârlige care într-un fel sau altul nu au afectat albatroșii.

Am ales să vedem albatroșii de pe creastă.

Alge

Apoi ne întoarcem la camping. Eu sunt copilotul și nu-mi plac orașele, în special când nu am toate străzile pe harta mea. M-aș fi întors pe același drum pe care venisem. Mihai are o busolă internă care îl duce acolo unde vrea, când vrea, fără să se uite pe hartă. Așa că a ales High Street (strada înaltă). Ce știi despre Dunedin, Noua Zeelandă? Are dealuri și văi. Numele Înaltă îți spune ceva? Daaaaaa, merge în sus.

Mașinile mici nu aveau nici o problemă, dar Marele Urs a început să rămână fără suflare și a trebuit să se târască în viteza-ntâia. Stress că blocăm circulația, stress că stricăm mașina, hei, da dacă ne accidentăm? Stress că zdrobim totul în cale așa cum o să alunecăm la vale. Stress! Eu m-am rugat!

Pentru că citești rândurile astea, înțelegi că am supraviețuit și că mașina e în regulă.

Înainte să plecăm, vizităm orașul. 

Este ziua sfântului Patrick (cel care i-a creștinat pe irlandezi; o sărbătoare adoptată cu bucurie în toate țările în care au emigrat) și peste tot este verde. Se pregătesc de o zi de sărbătoare. 

Ultimul lucru pe care îl facem este să ne ducem să vedem strada cea mai înclinată din lume, cu un unghi de 38 de grade. Este pavată (oare cum au reușit?) și e folosită în februarie pentru o cursă de biciclete în jos, fără frâne, iar în martie pentru cursa Mațe Crăpate (Gutbuster), în sus de data asta.

Timaru

Este ultima noastră oprire. Sunt ceva peșteri cu picturi rupestre maore, dar nu ajungem. Suntem în regim de supraviețuire: mâncăm, dormim și nu ne mișcăm.

Christchurch

Înapoi de unde am plecat. Ultima noapte în camping, fericiți că nu mai trebuie să dormim acolo, pentru un timp cel puțin, până ajungem în Australia. Curățăm rulota, ne facem bagajele, reciclăm, lăsăm surplusul de mâncare la bucătărie pentru alți oameni dacă au nevoie.

Conducem până la parcul Hagley și-l lăsăm pe Marele Urs în parcare. Traversăm toată Grădina Botanică în lungime și ne bucurăm de cât de udă e.

 Vrem să vizităm muzeul Canterbury pentru secția maoră. Prima surpriză: e gratis. A doua: timpul zboară. Știu că noi am putea locui în muzeu, dar ăsta chiar era interesant și foarte bine organizat.

Panouri mască de la o casă.

Coș făcut din scoarță de copac iar în stânga lui un sac din piele de pasăre în care păstrau carnea gătită în grăsime.

Haină lungă din pene de kiwi.

M-a surprins să găsesc defăimare și aici. În insulele Chatham trăiau moriori și ei sunt cei care au fost defăimați la sfârșitul secolului al XIX-lea, de albi și de maori laolaltă, spunând că sunt de rasă inferioară și că nu se trag din polinezieni. Chiar și acum mai sunt oameni care cred asta, iar muzeul se luptă prin această expoziție și prin scuze oficiale.

Aș fi vrut să aflu mai mult despre maori, dar nu a fost posibil. Singurul loc unde aveau un sat, cred turistic, nu avea spectacole duminica, când am fost noi în zonă. Am văzut maori, înalți, puternici, frumoși în felul lor, existând în această societate modernă. O femeie din Utah își întreba niște prieteni " Dar ce-i cu maorii?" făcând o paralelă cu indienii din SUA (care au fost înșelați de albi și deposedați de pământuri și obligați să trăiască în rezervații). N-am auzit răspunsul. Din ceea ce am văzut maorii sunt la ei acasă și mândri de originea, obiceiurile și cultura lor.

Insula de sud a Noii Zeelande... o asemenea varietate de relief într-un spațiu atât de mic, atât de puțini oameni, atât de multe oi și căprioare... Sunt fericită că am avut posibilitatea să o vizitez și fericită că plec. M-a impresionat în feluri pe care mai am încă să le descopăr. Unul din ele este această zicală maoră:

Fie ca bogățiile pământului să îi aștepte pe moștenitorii ce încă nu s-au născut în Te Wahipounamu.

Ți-au plăcut pozele? Au fost făcute cu gândul la Ileana I.  pentru că ne-a făcut o donație generoasă pentru fotografii. Daca vrei să le vezi încă o dată, apasă aici și bucură-te de fiecare din ele.

See you, mate! Să ne vedem cu bine, prietene!

În adolescență am văzut într-o expoziție a lui Ion Drăgan, un tablou cu razele soarelui jucându-se printre frunzele unui copac, executat doar cu negru de fum și galben. Era intitulat "Prietenie". Mulțumim, Ileana!