duminică, 29 ianuarie 2012

Maria: Partea de sud a Chinei

Maria: Partea de sud a Chinei din 28 ianuarie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

China e cețoasă. Dacă n-am fi văzut cerul senin la Marele Zid Chinezesc în apropierea Beijing-ului, am fi plecat din China gândindu-ne că cerul lor e de un gri indescriptibil. Ceea ce și este în majoritatea locurilor. Este de asemenea frig — purtam ciorapi lungi, două perechi de iegări (Doamne, îți mulțumesc pentru India și punjabi), jambiere, tricoul cu mânecă scurtă și cel cu mânecă lungă. Peste care purtam sarong-ul pe post de eșarfă (nu-mi dau seama de ce nu m-am gândit la asta până acum), haina și apoi Marmota (haina de vânt). Și mănuși. Și căciulă. Și gluga. Ca să nu mai spun de șosete. Și peste toate astea, dacă nu mergeam suficient de repede, tot era rece!

Să nu mă înțelegi greșit. În China sunt locuri frumoase. În Guilin, dealurile arătau ca niște jeleuri verzui închis, mari, grăsane. Și am găsit miere solidă. Nu poate fi ceva mai bine decât asta. În Guangzhou… nu pot să-mi aduc aminte nimic din Guanzhou cu excepția faptului că ne-am uitat la „Life as we know it“ pe laptop, noi trei, înghesuiți într-un pat de o persoană. Și aveam cu toții mâinile reci. Corecție: îmi aduc aminte că ne-am dus la un Pizza Hut și am pierdut bancnota de 100 yuan. Altceva nu-mi mai aduc aminte. Totuși trebuie că am avut un motiv să mergem în Guangzhou.



Motivul oficial este că ne-am întors în partea de sud a Chinei pentru Noul An Chinezesc. Se sărbătorește în ianuarie și depinde de calendarul lunar, de aceea mai este cunoscut și sub numele de Noul An Lunar. Hong Kong are o paradă uriașă pe 23 ianuarie și Ileana a vrut să o vadă. Mă așteptam la ceva mai… zgomotos. Dar nu, a fost foarte civilizat, dacă nu iei în seamă mulțimile care blocau priveliștea la orice și nu puteai să vezi adevărata paradă. Iată descrierea paradei pe care am pus-o pe contul meu de facebook.


Paradă. Lungă. Mă dor picioarele. ERAU OAMENI ACOLO DIN MOLDOVA! ERAU DRAGONI! ȘI OAMENI FLUTURI ADEVĂRAȚI! De-a-devăratelea. Aglomerat. metro. DAR AU CÂNTAT VARIANTA SIMFONICĂ A LUI JUSTIN BIEBER ȘI LADY GAGA! Nu-mi place nici unul… DAR ERA ȘI COLDPLAY! ȘI OAMENI! ȘI NICI MĂCAR NU ERA FRIG! Cu adevărat obosită și ca urmare am plecat zburând. XD o paradă superbă de Noul An Lunar! Apartamentul nostru din Hong Kong era doar o singură cameră… dar cred că a fost cel mai superb apartament în care am locuit până acum. Atât de mic, atât de eficient, atât de ușor de trăit în el! Mi-a plăcut apartamentul.


Mergând spre Macao ne-am lăsat bagajele la feribot, apoi ne-am dus să vedem Centrul Spațial — Ioan a vrut să-l vadă.

Când eram în clasa a opta am făcut meteorologie din care n-am înțeles nimic. Tot nu înțeleg. Am folosit legile de orbitare ale lui Kepler atunci când am scris despre Paa’nik și poate că le-aș putea ține minte ca să demonstrez. Dar altfel… muzeul Spațiului n-a fost un loc prea interesant.

Din Hong Kong spre Macao am luat un turbojet. A fost… interesant. Cumva ca un avion, cu excepția „poeziei“ din partea echipajului și de „Mulțumim că ați zburat cu noi“ (părți de care ne-am putea lipsi, în majoritatea cazurilor).  În Macao a fost mai cald decât în alte orașe din sudul Chinei (și categoric mult mai cald decât în nordul Chinei!). Pe vremuri era o colonie portugheză și majoritatea semnelor — nu, nu, șterge asta — toate semnele sunt în chineză și portugheză, cu ceva semne în engleză din când în când. E un fel de Las Vegas al Asiei (sau cel puțin al Chinei) și sunt cazinouri peste tot. Macao cuprinde peninsula Macao și două insule, Taipa și Coloane. Noi am locuit în Coloane. Nu pot să-mi aduc aminte cum a arătat casa noastră de două zile. Nu pot să-mi amintesc aproape nimic despre Macao, decât Turbojet, drumul cu autobuzul spre casă — a, mi-am amintit acum — o cameră mică cu o baie uriașă și cu un perete de sticlă mată între baie și cameră. Lumina din baie lumina mai bine camera decât lămpile din cameră. Aveau cafea „bună“ aici. Mie nu-mi place cafeaua.

Din moment ce am plecat din sudul Chinei, uite ce am făcut:

Locația favorită: Hong Kong

Cea mai bună mâncare: Guangzhou, la un mic restaurant. Cel mai gras porc din lume. Ți se topea în gură. S-a închis pe data de 20 din cauza Anului Nou. Doar 12 $HK! De ce nu poate să fie mâncare ca asta și în America?

Cel mai fain loc: Apartamentul din Hong Kong.

Cel mai interesant eveniment: Parada pentru Anul Nou din Hong Kong. Erau acolo și moldoveni și am strigat „LA MULȚI ANI!“ Dar nu sunt sigură dacă au răspuns în rusește sau în românește.

Și India:

Orașul favorit: Kerala

Orașul cel mai puțin favorit: Delhi

Cel mai fain loc: Goa sau casa-barcă din Kerala

Cea mai bună mâncare: Restaurantul satului din Kerala. Și foarte aproape pe locul doi, mâncărurile Mamei din Delhi și Goa.

Cel mai interesant eveniment: Taj Mahal de două ori. Sau călătoria cu autobuzul din Goa la Hampi. Sau întâlnirea cu femeia din Elveția, cea zgâriată de o vacă. Sau maimuțele. Sau conducând prin Agra. Sau — cred că ai înțeles.

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Înapoi...în China


Libertatea este o senzație. E diferită pentru oameni diferiți. Am crescut în România comunistă. Copil fiind aveam senzația că sunt liberă și sunt în siguranță. Aceeași miliție care mi-a asigurat reîntoarcerea fără evenimente de la concertul Flacăra la două noaptea în 1981, a fost cea care îi împiedica pe oameni să protesteze împotriva regimului comunist în decembrie 1989. În anii care au urmat mi-am schimbat mult părerea despre libertate și ce înseamnă ea pentru mine.




Răsuflu ușurată la stingerea luminiței cu centurile de siguranță: sunt în afara teritoriului Chinei. De ce reacția asta? Protest personal. N-a fost o experiență plăcută să ieșim din China ultima oară. Ne-au pus să ne deschidem bagajele uitându-se după cărți (ghidurile Lonely Planet sunt interzise, ca și pozele de Dalai Lama). Aș înțelege să le caute atunci când am intrat în țară, dar ieșind? Ar fi fost un incident ușor dat uitării dacă s-ar fi întâmplat înainte de Tibet. Dar nu după ce am văzut atât de mulți soldați și trupe USLA ca și cum tibetanii ar fi locuit într-o unitate militară, sau după ce am fost martoră la cum se purtau cu ei, ca și cum n-ar fi fost oameni, pândindu-i ca pe un animal imprevizibil. Mi-aș dori să nu judec. Mă gândesc: asta e politică, chinezii au nevoie de metalele din solul tibetan. Dar nu pot. Istoria a fost unul din subiectele mele favorite în școală și am învățat, și cred, că mulți oameni și-au dat viața pentru ca țara mea să fie liberă, să avem dreptul să vorbim limba română, să am religia pe care o am. Așa că îmi trebuie mult efort să gândesc, iar nu să reacționez la cauza tibetană.
Noi românii spunem că vremea e după sufletul omului. Ținând cont de ceea ți-am spus, Guangzhou ne-a întâmpinat cu o vreme rece, care ne va urmări și în Hong Kong și Macau. În Xian și Beijing am văzut multe lucruri, adevărate monumente ale muncii umane. Acum am vrut să vedem cum e la țară și de asemenea, să vizităm coloniile înainte de a deveni complet chineze.
Fundal de poveste
Ajungem în Guilin după o noapte nedormită. Șoferul de taxi trebuie să ne aștepte să ne punem pe noi aproape toate hainele. Ne duce până în Yangshuo, în mijlocul formațiunilor carstice.
Obișnuia să fie un fund de mare, apoi platou, dar după multe ploi acide, calcarul s-a topit, făcând peșteri în adevăratul sens al cuvântului, cu stalactite și stalagmite. În timp, peșterile s-au deschis, tavanele lor au căzut, și iată-le: căpățâni de zahăr.
Ajunși la hotel avem o surpriză plăcută: în timp ce așteptăm să se termine formalitățile hoteliere, suntem serviți cu ceai în timp ce ne încălzim la un foc de lemne.




Apoi suntem conduși la apartament, unde totul ne este explicat: aici e termosul pentru apa fierbintre, sticlele de aluminiu pentru a fi reumplute cu apa potabilă (în China apa de la robinet nu e bună de băut), aici sunt butoanele pentru căldură (nu știi cât de frustrant este să încerci să te lămurești ce butoane sunt pentru ce, când totul este scris în chineză) și, ta-daaa, o pătură electrică peste saltea, care ne-a transformat viața în vis. Toate astea, și priveliștea.




Aproape de hotelul nostru este Palatul Lunii, o mogâldeață de munte care are o gaură rotundă aproape de vârf. Ne-am hotărât să ne cățărăm până la ea, ca să vedem ceva mai bine și să ne dezmorțim picioarele.

Palatul Lunii este chiar deasupra colțului terasei.



Trebuie să cumpărăm bilete. Chiar la intrare sunt niște bătrâne care stau la taină, dar se opresc și ne întâmpină foarte gureșe. Vorbesc toate deodată și realizez că vor să ne vândă ceva. Le spunem nu mulțumesc, dar la insistențele și întrebările lor dacă mai târziu, le refuzăm în stil indian, da, poate mai târziu (ceea ce înseamnă niciodată). Prompt, una din ele începe să urce cu noi și ne urmărește aproape jumătate de deal, întrebând și răspunzând periodic “Vrei să cumperi acum? Mai târziu.” Țââââââr! Trezirea! Aici e China, nu India, trebuie să refuzăm în stil chinez: nu, nu cumpărăm, nu acum, nu mai târziu. Femeia înțelege și coboară bombănind. Când ajungem la “lună”, o altă femeie vrea să ne vândă vederi, cu o voce plângăreață “Cumpără vedere, țăran sărac” dar chicotind ascuțit în momentul următor. Ne urmăm drumul până în vârf și suntem răsplătiți de priveliște.




Este prea frig, avem prea puțin timp, așa că alegem să fim turiști și să mergem în două croaziere pe două râuri diferite. Prima, după recomandările personalului hotelier, este de la Yuangdi la Xingping. Treaba noastră este foarte simplă, dăm banul, și ne distrăm. Plutele sunt făcute din țevi de scurgere, din plastic alb, acoperite cu ceva placaj, cu două bănci și perne. Până am ajuns în mijlocul râului au împins cu prăjina, dar apoi au dat drumul la motoare. Adio liniște!




Este ceață, la un moment dat pare că începe să plouă (oare ți-am spus că era frig?), doar plutim zgomotos printr-un peisaj pe care poți să-l vezi mai bine într-un album fotografic și eu mă bucur mai mult de conversația între patru ochi cu fata mea cea mare.  Suntem fericiți cu toții când se termină.




A doua zi n-a fost mai bine.
Taxiul ne-a lăsat în punctul cel mai îndepărtat al programului zilei: peștera Fluturelui. Uitându-mă la hartă locului observ că e mai mult decât o peșteră, e un circuit prin natură. Intrarea costă 45 yuani (25 lei).




Am senzația că trăiesc o experiență controlată. De la aleea pavată la peștera cu tuneluri făcute de om, cu studioul fotografic (ca o peșteră, dar din ciment și luminată în culorile tari ale curcubeului) puțind a fum de țigară și singura grotă adevărată, pâna la spectacolul de cântat și dans. Adaugă la asta și un grup gălăgios de șapte chinezi cu ghidul lor care vorbea la porta-voce și îți faci o vagă idee.

Pozând contra cost.



Lucrurile nu se îmbunătățesc nici mai târziu. Ca să vezi cel mai mare copac banyan trebuie să plătești și să te învârtești pe alei întortocheate (feng-shui în practică) până când ajungi, în fine, să îl vezi înțărcuit. Asta e bine, pentru că chinezii l-ar omorâ, călcându-i în picioare rădăcinile, în dorința lor de a-și face poze cu el. 






 Pe lângă copac mai sunt și alte lucruri de văzut, construite special acolo ca să mai ai și altceva de făcut și să nu te simți înșelat că ai plătit atâția bani doar ca să vezi niște dealuri. Da, am plătit o grămadă de bani ca să văd grădinile și templele din Kyoto, dar aici am senzația de construcție masivă, un parc distractiv al naturii, unde nu poți să asculți cântecul păsărilor din cauza muzicii din difuzoare.
Pe drumul spre casă trecem pe un pod. Pe malul râului este un camion în care zece oameni încarcă bărci făcute din bambus adevărat, de-alea de care trebuie să le împingi cu o prăjină, fără motoare care să-ți înece sunetul apei, alea care te duc în mijlocul apei și te poți bucura de tot ceea ce vezi în jur. Aș fi vrut să mă plimb într-una din astea... sunt frustrată de prețurile turistice pe care trebuie să le plătim, de bugetul în care trebuie să ne încadrăm, de faptul că nu am posibilitatea de a comunica direct, ci prin intermediari, că nu pot să-mi plănuiesc ziua așa cum aș vrea... și mă uit la peisajul din jur, la ceața care le leagă pe toate,




răsuflu adânc ... și trec și eu podul: e doar în capul meu. Nu vreau să mai merg în nici o călătorie pe râu, bambus adevărat sau nu, bugetul poate fi ajustat, e bine să ai pe cineva care să-ți prezinte opțiunile. Și așa se face că nu ne-am mai dus în nici o altă croazieră pe râul Yulong.
În timp ce ei stau în vârful patului și lucrează pe computere, eu plec cu aparatul foto. Plouă când și când. Încerc să găsesc un pic de adevăr, un eveniment normal. O femeie bătrână mă urmărește și-mi face semn să-i fac o poză. Era toată numai un zâmbet în timp ce vorbea în limba ei, dar a pozat așa.



După asta m-a luat de mână, degetele ei osoase strângându-mă destul de tare. M-a condus sub scara exterioară a unei case, unde un bătrân făcea focul. Ea a scos niște scăunele minuscule și mi-a făcut semn să mă așez. Vorbea într-una și gesticula. A deschis ușa și mi-a arătat mândră motocicleta fiului ei. Apoi a continuat pe un ton plângăreț. Din ceea ce am înțeles fiul ei locuia în casa mare, în timp ce ea și soțul ei sub aceste scări și că le era foame (tot își ducea mâna la gură cu degetele strânse apoi făcea un semn de nu). În acel moment a venit un bărbat tânăr ținând de picioare doi pui vii. S-a uitat la mine fără să mă bage în seamă. Bănuiesc că nu eram primul turist pe care îl găsea așezat acolo. Totul s-a schimbat în femeie, spatele i s-a îndreptat, vocea i-a devenit veselă. Când fiul a dispărut în casă, a redevenit cea de dinainte. Bătrânul nu avea nici o lumină în ochi, iar atitudinea lui a rămas neschimbată...am plecat.
Este dimineața devrerme și suntem gata de plecare. Taxiul este afară și ne așteaptă. Trecând prin holul hotelului ne luăm rămas bun de la persoana care doarme acolo. Este încă întuneric și ceață. În spatele Palatului Lunii este o lumină care mă transportă într-o poveste: dealurile sunt niște momâi uriașe adunate în jurul focului spunând povești. 
Și sunt fericită: pentru o clipă am văzut adevărata față a locului.
Ceață și zgârie nori
Zburăm de la Guilin la Guangzhou/ Canton. Tot ceață și frig. Luăm metroul și apoi mergem 3 km până la hotel. De fapt nu e chiar hotel, ci niște camere cu o mică bucătărie (dar fără ustensile). Aici aerul condiționat nu are căldură, așa că dormim la 15 ˚C cu toate hainele pe noi. N-am nici un interes să vizitez orașul, îmi ajunge cât am văzut din mers. Clădirile sunt moderne, ritmul este relaxat, limba este cantoneză și nu mandarină, așa că nu prea se simte a fi China. Dar asta nu e adevărat și pentru oameni. Mă simt ca și cum totul ar fi vina mea. De ce întreb care este butonul pentru căldură? Nu e nevoie de căldură! De ce cer mai multe pături? De ce am un computer Apple? Rețeaua lor de internet nu funcționează cu asta (nu este adevărat, dar nu recunosc că nu știu să potrivească lucrurile).
Nu contează, stăm în casă și ne facem școala. Vom ieși în final să vizităm muzeul Nanyue, creat pentru mormântul unui împărat. Au dat peste el pe când săpau pentru metrou și s-au hotărât să-l facă muzeu. Când a murit împăratul l-au îngropat în jad, de-adevăratelea; era îmbrăcat într-un costum făcut din plăci mici de jad cusute împreună cu mătase roșie ca să nu putrezească. Avea și o mulțime de discuri de jad, de diferite dimensiuni, pe față, pe spate, în sicriul interior, în cel exterior și tot așa.
Poza de pe perete arată costumul și discurile așa cum au fost găsite.



Erau sculptate cu niște buline ce păreau că se rotesc și am glumit că astea sunt probabil primele CD-uri (având în vedere că deja fusese inventat de chinezi, tot ceea ce au descoperit europenii mai târziu). 




Capul lui se sprijinea pe o pernă umplută cu perle și în gură avea o altă punguță! Te gândești oare cum era viața lor când încă mai trăiau? 




Mai erau o mulțime de exponate: inelul lui, centura și catarama, toate având o explicație lungă despre ce înseamnă și ce reprezintă desenele. Este un muzeu bun.

În cercul interior este un dragon iar pe labele din față stă o pasăre foenix. Cozile lor formează modele de nori în cercul exterior. Acesta este blazonul împăratului Wei.



Un singur lucru nu l-am făcut, deși ar fi trebuit: să mâncăm mâncare cantoneză. Așa că nu știm ce gust are dim-sum ca la mama lui acasă, dar ceea ce am mâncat, a fost gustos.
În Guilin s-a întâmplat ceva care m-a făcut să zâmbesc la eforturile de a schimba oamenii (o fac doar dacă vor). Este miezul nopții. Sunt lumini pe stradă, dar nu trece nici o mașină. Blocurile sunt întunecate. În spatele lor curge râul. Este liniște. Și deodată, un cocoș cântă ora tare și clar: cu-cu-ri-guuuuuuu. Da Guvern, ai puterea să muți oamenii pentru că îți face plăcere, să-i faci să locuiască în cutii de chibrituri, să muncească la servicii care-i costă sănătatea doar pentru puțin mai mulți bani, dar lor tot le e dor de casa lor de la țară și de libertatea care vine cu ea. Nu-i poți opri să crească pui pe balcon!
Ca să ajungem în Hong-Kong trebuie să luăm trenul. E caraghios să treci prin vamă cînd de partea cealaltă este aceeași China. Am senzația că doar se prefac că aici este graniță, au așteptat atâția ani ca să-și primească insula înapoi, ce mai contează încă treizecișiopt?
Metrou, autobuze etajate, zgârie-nori. Sunt oameni peste tot, cumpărând lucruri roșii și având în brațe flori proaspete pentru Noul An Lunar. La intrarea în hotel sau bancă sau orice clădire publică sunt mandarini cu fructe lipite în crengile lor.




Străzile s-au transformat în piețe: fructe, legume, carne, haine, pantofi, obiecte, eșarfe, un talmeș-balmeș, despicat din când în când de câte un tramvai.




Noi facem cumpărături de mâncare, pentru că am citit că toate vor fi închise.
Garsoniera noastră este atât de mică, aproape cât o cameră de hotel, dar încăpem cu toții. Totul este ergonomic și integrat, încât Maria a devenit interesată în case mici. Avem mașină de spălat, un balcon, și în ciuda umidității crescute, rufele noastre sunt uscate dimineața. N-avem prea mult timp, așa că ne lăsăm conduși de Mihai. Luăm un autobuz și călătorim pentru jumătate de oră admirând orașul de la etaj. Apoi mergem pe lângă banca asta, apoi pe lângă cealaltă bancă



  aici e o biserică, una englezească,


 a și apoi o coadă de o oră ca să ne suim în tramcar. La început era o coadă ordonată, până a intrat în clădire și atunci a început să semene cu o grămadă dezordonată de rugby, între albi, care păstrau ceva distanță între persoane, și chinezi, care se împingeau oriunde vedeau un spațiu liber. Ei au intrat înaintea mea în vagon.



 Șinele se cațără pe munte și poți vedea, deși scurt, nenumăratele clădiri înalte și golful. La capătul celălalt cobori într-un mall etajat care are sus o terasă pentru priveliște (trebuie să cumperi bilet). Din nou am sentimentul că mi se oferă o experiență controlată, de la nimicurile de pe margine până la scări. Dacă mergi pe scara rulantă poți să vezi priveliștea, dar nu și de pe oricare etaj, unde ferestrele sunt acoperite de uriașe reclame translucente. E la mintea cocoșului că nu te pot lăsa să vezi din mall, înseamnă că terasa n-ar putea justifica un bilet cu un preț atât de mare.




Afară burează, dar norii nu sunt atât de jos încât să nu putem vedea, măcar parțial, ce e atât de nemaipomenit. Și dacă te sprijini de balustradă și te uiți în jos, poți să simți aerul încălzit de clădire, cum îți suflă în față.
E mai plăcut să coborâm de acolo, pe alei unduite, printre case scumpe, intersectându-ne cu tramcarul și privind la niște papagali albi sălbatici cum se hrănesc.




Seara ne-am dus să vedem parada. Strada e mărginită de un gard și un strat de vreo 3 oameni pe toată lungimea lui. Copiii noștri se suie pe rând pe un stâlp cu diametrul de 10 cm, pe umerii tatălui lor, pe vârfurile proprii și până la urmă, se înghesuie cu toată lumea la grămadă, câștigând centimetru cu centimetru până la gard.




 În fața noastră își demonstrează talentele oameni din diferite țări: chearleaders de la echipa de fotbal american St. Louis Rams, un grup de dansatori din Moldova, săritori cu coarda, oameni pe picioroange, platforme mobile și purtători de dragoni.



  A fost nevoie de un talent desebit ca să ajungem acasă întregi și fără a fi călcați în picioare. A trebuit să ne ținem strâns de mâini ca să nu ne pierdem.
Artificiile le vom vedea de pe terasa blocului nostru. Le vedem parțial, din cauza unor clădiri, dar în schim vedem toate bărcile așezate în semicerc ca să le privească



 Deși ne plac artificiile, cele de aici nu ne impresionează. O mulțime de zgomot și de fum care plutește în sus spre munte și nu te poți bucura de una, că explodează alta.
Înainte de plecare vizităm Centrul Spațial, unde Ioan, și nu numai el, și-a petrecut o mare parte din timp citind despre și jucându-se cu o mulțime de lucruri pe care le-a învățat la școală. Ne-am mai plimbat un pic pe străzi, admirând faleza și locurile și apoi e timpul de feribot. Ieșind din Hong Kong trebuie din nou să trecem prin vamă.
Macao a fost o surpriză plăcută cu scrisul lui în portugheză. O altă ștampillă în pașaport și ne așezăm la coadă la taxi, dar am luat în schimb autobuzul, pentru că a venit mai repede și puteam să economisim niște bani. Este o metodă foarte bună să vizitezi orașul din autobuz și cu siguranță am văzut ceea ce avea mai bun, mai ales că am mers la ora la care aprindeau luminile la cazinouri. Părea strada principală din Las Vegas, doar mai mare și mai frumoasă. 



 Nu știam când trebuia să coborâm, așa că urmăream cu mare atenție anunțurile stațiilor, scrise și citite: portugheză, cantoneză, engleză și mandarină. (Asta nu e tot timpul: a doua zi, când știam unde eram și unde trebuia să coborâm, șoferul a pus anunțurile doar in mandarină, doar ca să mă enerveze.)
Hotelul nostru este ascuns printre copaci și are vedere spre un mic golfuleț. Holurile și camerele au pereții acoperiți până la jumătate cu faianță pictată de mână. Dar în camere nu e mai cald decât afară, 17 C.
Vizitând Macao m-am simțit ca și în Europa. Clădirile, străzile pietruite. 


 Mulțimile însă sunt asiatice, ca și decorațiile de Anul Nou. 





Am vizitat Senatul Leal (numele îi vine de la faptul că deși Portugalia s-a aflat sub dominație spaniolă pentru un timp, Macao a continuat să arboreze steagul portughez),




ceva biserici, o casă a unui magnat din timpuri vechi în care se puteau observa mai multe stiluri arhitectonice 



 și muzeul. Ultimul prezenta istoria celor două civilizații, asiatică și europeană, cum s-au întâlnit, crescut separat în prezența celeilalte și s-au amestecat, din punctul meu de vedere, foarte puțin. Expoziția a fost foarte bine prezentată.



Cum pășești în afara zonei turistice ai să vezi blocuri vechi, într-o stare deplorabilă, cu gratii ruginite și vopseaua sărită. Sunt construite pe un pământ foarte scump și totuși (sau poate de-aia) nu sunt îngrijite.

Vedere prin gaura pentru tun din fortul Macao.



Terminând cu obiectivele culturale, ne-am lăsat din nou purtați de mulțime pe străzi,




gustând din bucătăria macaneză: o băutură de crizantemă (pentru mine avea gust de limonadă cu miere), tarte cu cremă de vanilie, mușchi de porc prăjit în ulei și jeleu de carne tocată uscată cu condimente dulci sau sărate.




Deeeeci China...afară-i vopsit gardul, și-năutru-i leopardul (sau dragonul). Dacă ar trebui să aleg un cuvânt care să îi caracterizeze oamenii, ar fi Datorie. Combină asta cu un comportament comunist, că ei au întotdeauna dreptate și că locul ăsta e al lor, și deja mi se face frică să mă gândesc că există o populație chineză crescândă în fiecare oraș mai mare al lumii. Chiar trebuie să-ți atrag atenția că nu am văzut NICI MĂCAR O uniformă militară în orașele pe care le-am vizitat? 

E de speriat și îngrijorător!



 Sunt diferențe enorme între China rurală, unde orezul mai este cultivat de mână, și părțile mai moderne unde poți cumpăra orice deja împachetat.

Mergând la piață.


 Pe măsură ce crește venitul, crește și clasa de mijloc și afacerile care o servesc. Călătoresc în număr din ce în ce mai mare, pentru început în propria țară, apoi în străinătate.

Dacă ar fi doar China pe lume, nu mă îndoiesc că în câțiva ani Hong Kong și Macau ar avea dreptul să vorbească doar mandarina. Dar pentru că lumea e făcută din mai multe țări, cred că vor continua să vorbească mai multe limbi.
Miere solidă cu fagure.


https://youtu.be/tBORvzDATyg

vineri, 27 ianuarie 2012

Macao și un joc de cărți

Mihai: Macao și un joc de cărți din 27 ianuarie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2019
Macao este cu totul diferit. Încă tot nu-mi dau seama în care limbă se spune Macau și în care este numit Macao. Mama mea m-a întrebat de ce stăm două zile, ei au vizitat câteva ore orașul și nu le-a plăcut. Când eram mici ne jucam mereu un joc de cărți numit macao. Faptul că exista un oraș numit după un joc de cărți, sau invers, ne-a făcut curioși și am vrut dintotdeauna să venim aici. Jumătate de milion de oameni locuiesc pe o mică peninsulă și cele două insule adiacente, Taipa și Coloane. A fost o colonie portugheză până în 1999 și acum, împreună cu Hong Kong, face parte din politica Chinei, o țară-două sisteme. Centrul istoric din Macao a fost desemnat Monument al Umanității. Motivul este un amestec unic de arhitectură vestică și estică. Portughezii au ajuns la începutul anilor 1500 și au stat următoarele secole, fiind linia întâi de interacțiune între cele două lumi.




Am plecat din Hong Kong în grabă, am trecut de imigrație într-un minut și ne-am suit pe barca de mare viteză. O oră mai târziu eram la imigrația din Macao. Apoi tot țopăiam nehotărâți între coada la taxi sau coada la autobuz, până când Ioan a văzut autobuzul corect și ne-am suit în el. Petrecând o oră pe două autobuze am văzut aproape întreaga țară. Hotelul nostru, Pousada de Coloane, era în partea de jos a insulei celei mai sudice. Era cel mai ieftin pe care l-am găsit, plătind pe el de două ori mai mult decât pe cel mai scump hotel de până acum. Asta nu mi-a convenit, dar nu am avut de ales. Din 2001 Macao a liberalizat industria jocurilor de noroc și a devenit rapid capitala mondială. Așa că e plin ochi cu tone de turiști și hoarde de chinezi care vin pentru un tur rapid al cazinourilor. În Las Vegas am stat la un hotel normal pentru 20$, dar aici n-am putut să găsesc nimic la un preț rezonabil. La Best Western, un lanț hotelier american, chiar și camerele de 500$ erau rezervate, mai aveau una de 1680$! Dolari americani! Cazinourile aveau mii de camere, dar n-am putut să le aflu prețurile și nu mi-am permis să ajungem aici fără să avem unde să dormim. Hotelul nostru era lângă o plajă mică, izolată, aveau și o piscină mare (închisă pentru iarnă) și un restaurant foarte scump. Ne-am încercat norocul, am căutat satul Coloane și când am ajuns ni s-a părut că seamănă cu unul părăsit. Mai târziu am aflat că satul este considerat o atracție în sine, datorită clădirilor vechi, dar la ora 19:30 nu se petrecea nimic. Magazinele erau toate închise și străzile pustii, puteam să ne uităm printre porți întredeschise și să-i vedem pe localnici jucându-se jocuri de masă. Mai târziu am găsit un restaurant chinezesc și am mâncat bine.

Totul aici este etichetat în trei limbi: portugheză, chineză și engleză. Aici sunt mai puțini oameni care vorbesc engleza, comparativ cu Hong Kong, în mod special se pare că șoferii de autobuz nu înțeleg această limbă de loc. Oricum, a doua zi am reușit să ajungem înapoi în orașul principal și să vizităm o mulțime de locuri. Totul este foarte bine marcat și în ciuda mulțimilor am reușit să vedem bisericile vechi, clădirea Senatului și piața, ruinele Catedralei Sf. Pavel și muzeul Macau. Am petrecut câteva ore în muzeu, aflând o mulțime de informații despre istoria , viața și cultura macaneză. La întoarcere am mers din nou pe bulevardele comerciale și am gustat mâncarea tradițională din Macao. Am primit gustări gratis de prăjituri, carne de porc și vită, am cumpărat sandwich-uri de porc și prăjituri cu ou. A fost o zi foarte bună în ciuda temperaturilor de 5 C. Noi nu jucăm, așa că am fugit după un autobuz și ne-am dus direct la hotel, trecând de toate cazinourile, inclusiv Veneția, o copie mai mare a celui din Las Vegas. Are o replică la dimensiunile originale a pieței San Marco, cel mai mare spațiu cu aer condiționat din lume, totuși, nu suficient de interesant ca să ne trezească interesul.

O zi este mai mult decât suficient în Macau și dacă cineva găsește un hotel mai ieftin, chiar e un loc frumos de vizitat. Ne-a plăcut mai mult decât Hong Kong și aeroportul lor e mult mai ieftin, așa că am recuperat niște bani aici. Oricum, când am ajuns la capătul șederii eram chiar fericiți că am terminat cu China. Na de vezi!











joi, 26 ianuarie 2012

India, dragostea mea


“Cât vrem să stăm în India?” Nu știam. Două săptămâni ca să vizităm Triunghiul de Aur păreau insuficiente, dar vom rezista oare cinci săptămâni?
Qutub Minar, Delhi
 Cunoscuții care au vizitat India ne-au dat mesaje mixte. Instinctul îmi spunea să aleg ultima variantă.
“De ce mă ajutați?” l-a întrebat Mihai pe șoferul de taxi care ne oferea o convorbire telefonică gratis cu hotelul nostru din Agra. “Sunteți oaspete în țara mea, este datoria mea să va simțiți bine!” a venit imediat răspunsul, ca din cartea “Enjoying India” de J.D.Viharini. Atunci nu l-am crezut. Un om la 50 de ani, slab, cu riduri, păr scurt negru, plover negru, cu o cămașă cărămizie, pantaloni negri. Numele lui este Juned și este musulman. Două zile de  aici înainte ne va spune care sunt opțiunile noastre, ce e mai bine, ce mai e de văzut în Agra. Iar la sfârșit ne va întreba ce vrem noi să facem. Nu m-am simțit păcălită în nici un fel, chiar am avut o experiență plăcuta.
Ochii mi s-au deschis: sunt oaspete în această țară! Eu am ales să vin aici și să văd lucrurile minunate.
Fathepur Sikri, Agra
 Deci, n-ar trebui să judec! Citind din carte înțeleg o mulțime de lucruri.
Jali de marmură translucentă cu simbolul justiției, la care se uita șahul atunci când judeca problemele supușilor.
Fortul Roșu, Delhi
În India este o ierarhie a societății, provenită din sistemul castelor. Se simte în privirea disprețuitoare a unei femei care pășește lângă o fată nu prea bine îmbrăcată, sau în faptul că servitorii (cei care fac curat în apartamentul pe care l-am închiriat în Delhi) nu se uită direct la tine și au mare grijă să nu-ți stea în cale. Fiecare persoană are un rol în această societate, asta este ceea ce știu, ceea ce strămoșii lor știau, iar ei doar repetă modelul, încercând să se adapteze într-o nouă ordine. Toată lumea lucrează din greu, fiul urmând tatălui. Judecând o situație, văd câteva metode diferite de a face acel lucru, dar asta ar elimina slujba cuiva, care nu știe să facă altceva și nici nu are banii să învețe o nouă meserie. Așa că omul care își rupe biletul în opt bucăți mici și-l aruncă pe jos, are grijă de măturător și de familia lui, îi dă de lucru. Poate că ar vrea să facă mai mult, dar dacă e prins, societatea îi va scădea rangul, vechile legături care l-au ajutat să-și găsească o slujbă, îl pot concedia și atunci familia lui va avea de suferit. Sunt prea multe și prea subtile regulile care guvernează această societate și pentru a o schimba, e nevoie de o dorință interioară, de educație și timp.
Vedem lumea prin ochii noștri și o comparăm cu ceea ce știm.
În centru ar trebui să fie zgârie-nori sau clădiri vechi, frumoase. Aici nu sunt nici unele, nici altele. Poate erau frumoase când le-au construit, dar acum, mucegăite și cu vopseaua scorojită...Da’ ce știu eu cum e aici în timpul musonului?
Casă în Vechea Goa
Oamenii ar trebui să locuiască în case. Aici dorm afară, pe stradă, în curtea templului, în ricșa care îi ajută să-și câștige traiul zilnic, pe căruța care le conține toată marfa.
Omul ar trebui să doarmă într-un pat. Aici folosesc saltele, o împletitură de sfoară pe o ramă de lemn, carton, rogojină, pământ.
Gunoiul stă în coșul de gunoi. Aici gunoiul este peste tot. În felul acesta vacile, caprele și maimuțele vor mânca toate cojile de banană, și frunzele, și cojile de pepene, păsările si câinii vor mânca orezul și firmiturile, iar resturile le vor mânca șobolanii și gândacii. Ciorile și ulii vor ajuta cu animalele moarte, așa că dacă te uiti cu grijă vei vedea că o mulțime trăiesc din acest gunoi. Aici este karma bună.
Dacă cineva are nevoie să se ușureze, folosește toaleta. Aici zidurile sunt un început bun. Deși sunt multe WC-uri publice gratis, relativ curate, dar câteodată nu sunt în apropiere și atunci și un câmp deschis e bun. Asta e valabil pentru bărbați și copii.
Dar după o vreme mă obișnuiesc, nu mi se mai par aiurea. Încep să văd oamenii. Aici e un frizer. N-are nevoie de multe: uneltele, un scaun și umbra unui copac. Vesel trăncăne în timp ce-și face meseria. Doi băieți ne depășesc cărând între ei o sacoșă cu vreo 12 l de lapte. Sunt de înălțimi diferite și este evident că e grea pentru ei, dar ei își schimbă locurile între ei și continuă. La un moment dat, doar unul o cară în spinare. Mai târziu un tînăr va lua sacoșa și băieții îl vor urma fără să încetinească.
Băieții se întorc de la templu, Hampi.
 Aș putea să-ți spun despre omul care repară oale și cratițe lângă gard, stând în praf, sau despre fata îmbrăcată într-un sari verde, care întâmpină fiecare turist pe plajă, sperând să-l atragă în magazinul ei. 
Sau în Goa, la intrarea în piață, un om repară sandale. Cu un ac și o ață groasă coase părțile una de cealaltă, apoi pune o picătură de lipici instant și fetița își primește înapoi sandaua.
Fete din Hampi.
Copiii... sunt iubiți. Cu intensitate. Ca bebeluși, toți, chiar și cei săraci, poartă brățări pe picior, care fac zgomot, ca să știi unde sunt. Și sunt machiați, să le facă ochii mai mari și să nu le facă rău demonii.
Poarta Indiei, Delhi
 Dacă încep să plângă, adulții încep și fac fețe, îi gâdilă, încearcă să-i facă fericiți și să uite de lucrurile rele. Sunt îmbrățișați, sărutați, purtați în brațe și pălmuiți. Și după plânsete și țipete de amândouă părțile, totul e înapoi numai iubire.
La școală poartă uniforme. 
Excursie cu școala la muzeul arheologic din Hampi.
Școlile sunt de fete sau de băieți, așa e societatea. Bărbații sunt vizibili, stau afară, la taclale, fumează, beau ceai. 
Piața din Fortul Cochi
Sunt amici, se țin după umeri, se îmbrățișează, se țin de mână, sau se joacă în piscină. Toate astea sunt momente trecătoare într-o zi, camaraderie adevărată, iar nu gesturi cu înțeles dublu.
Detaliu cu viața de zi cu zi, templul Somnathapura, Mysore.
Cuvintele nu-mi ajută să spun cât de frumoase sunt femeile indience cu sari-urile lor, cu fardurile lor, cu toate brățările de mâini și de picioare, cu toți cerceii, cu toate inelele de mâini, de nas, de picioare. O față nu e completă fără bindi, un bulină mică lipită peste cel de-al treile ochi.
Vizitând templul Bahai.

 Merg cu capul sus, singure sau cu prietenele, elegante sau cărând o boccea pe cap.
Mysore.
 Și ele au societatea lor închisă,
La lăut, Kerala.
 și munca, grea de cele mai multe ori: gătit peste foc de vreascuri, spălatul rufelor la râu. 
Maria a fost surprinsă ținând mâna acestei femei să o simtă aspră și tare. Arăta ca o prințesă pe dinafară.
Qutub Minar
Ospătarul francez se mândrește cu abilitatea lui de a-ți servi prânzul în exact o oră. Americanul va fi fericit cu orice ospătar care îi aduce cât de repede ce a comandat. În India.... e pe vine. M-aș putea supăra, dar aleg să mă ridic și să-mi iau singură sarea sau meniul, ei nu se supără. Iar atâta timp cât mâncarea este fierbinte, nu mai contează că a durat jumătate de oră.
Mâncarea indiană este minunată, dacă îți place iute. Problema mea este că după prima îmbucătură, când simt diferite arome, gura-mi amorțește, și dacă mănânc pui sau altă carne, nu pot să-mi dau seama, totul e iute. Ochii îmi lăcrimează, nasul îmi curge. Nu contează dacă e curry sau altceva, au o mulțime de mirodenii și sunt balansate de pâinile cu care servesc mâncarea: naan, ciapati, porota. Ultima am încercat-o într-un restaurant mic din Kerala (pronunțat Cherla) unde eram singurii clienți la ora respectivă. Șeful de sală și bucătarul se învârteau în jurul nostru să vadă dacă ne place ce au gătit pentru noi, să-mi aducă iaurt ca să-mi treacă iuțeala. A doua seară au avut grijă ca mâncarea mea să nu aibă nici măcar un ardei iute. Ai auzit vreodată de lasi cu lămâie și ghimbir? E minunat. Sau de banane prăjite cu înghețată?
Restaurantul Greenix Village.
La sfârșitul mesei, când îți aduc nota de plată într-o cutie ca de argint, îți aduc și somb, semințe de chimen învelite în zahăr, care-ți lasă un gust de prospețime în gură.
Dacă vrei să-ți gătești singur mâncarea trebuie să mergi la piață. Ai să găsești toate bananele la un loc, 
Piața din Mysore
restul fructelor în alt loc, mirodenii, uscate sau proaspete, la stânga, orezul și lintea la dreapta, legumele lângă banane. 
Dacă mănânci carne, s-ar putea să devii vegetarian după ce vezi piețele indiene. Vita, porcul, atârnă în cârlige la umbră, cu muște în jurul lor. Vrei pui? Alege unul din cușcă. Unul viu e în jur de 200 de rupii (12 lei noi). În mai puțin de cinci minute este jupuit și eviscerat, îl vrei întreg sau bucăți mici?
Dacă vrei să cumperi ulei, sau făină, sau altceva, trebuie să renunți la ideea că le poți găsi pe toate în același loc. Sunt o mulțime de magazine mici, toate vânzând aproximativ aceeași marfă, la prețuri ușor diferite. Și dacă nu mai au aici, sigur găsești în altă parte.
Dacă nimerești într-o vineri, este piață de flori: lanțuri de crăițe,

 ghirlande de trandafiri și ranunculus, 
Moșulețul voia neapărat să fie în poză!
văluri de pus peste coc din flori de salcâm sau tuberoze, care-ți întorc capul cu mirosul lor. Dar cartea mă avertizează că nu am voie să miros florile. Indienii consideră că mirosindu-le, le prihănești. Aș spune: aiureli, dar altceva mă îndeamnă să cred: o femeie mânca așezată pe trotuar și-și ferea mâncarea de priviri cu o umbrelă, iar un vânzător de porumb copt nu m-a lăsat să fac poză.
India e atât de diversă, atât de diferită dintr-un loc în altul. Și în ciuda diferitelor limbi, sau obiceiuri, sau religii, e aceeași. 
Pe jali sunt legate nenumărate fire roșii, rugăciuni către un sfânt sufi, pentru a avea copii.
Fathepur Sikri, Agra.
Sunt atât de multe lucruri care mi-au făcut plăcere
Jantar Mantal, centru astronomic, Delhi.

Felul meu de plajă! Cherai (se pronunță Cerai), Insula Vypeen.
 și despre care aș vrea să aflu mai multe...
Mohiniyattam, însemnând dans al unei fete frumoase.
Greenix Village, Fort Cochi, Kerala.
Dar acum trebuie să spun La revedere. Vameșul indian ne întreabă o mulțime de întrebări, una după alta, în stil indian: unde am fost, cât am stat în India, ce am vizitat, unde ne ducem, mirându-se ce vacanță lungă avem, de ce nu sunt copiii la școală, ce facem ca să trăim. În același timp își făcea treaba verifica viza, fețele noastre, ne ștampila pașaportul. Al meu este ultimul. Se uită la mine, se uită în pașaport, apoi din nou la mine și spune: 

“Arăți a indiancă.” 
“Dhanyavad, mulțumesc!”

Namaste India! Sper să te mai vizitez!