De jur împrejur: India, stop cadru doi

Mihai: India, stop cadru doi din 16 ianuarie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

There are occasional good moments on a trip like this

Maria turned 17 in Agra

Au fost câteva momente în care ceva a făcut clic dar în noi s-a petrecut o schimbare insidioasă și de nedescris în timpul celor cinci săptămâni în India. După ce era cât pe ce să ne îmbolnăvim de mizeria din Vechiul Delhi, lucrurile au mers din ce în ce mai bine. Era mizerie și în Agra și am mai întrezărit-o o dată sau de două ori în restul călătoriei. Au fost ochii fiului meu și ai copilei care cerșea să-i ia cartofii prăjiți din mână. Femeia care a stat câteva ore pe pământ lângă noi în gara din Agra. Era casa ei, acolo, pe o bucată de plastic, cu două sacoșe în jurul ei. Și poate încă alte câteva imagini.

N-am descoperit magia Indiei. Nici nu m-am iluminat, uimit sau renăscut. Încetul cu încetul, lucruri care erau de neconceput atunci când am ajuns, au început să aibă sens și ceva mai târziu nici nu ne mai aminteam că există și o altă cale.

Condusul prin India poate fi înspăimântător. Sugestia mea: mergi întâi în Nepal, totul o să pară mult mai bine după. Am avut o epifanie în Agra. Noaptea, venind de la Fatehpur Sikri, cu faza mare, faza mică, fără claxon? Ce-nseamnă asta? Șoferul nostru e foarte grijuliu, folosește luminile pe post de claxon și se pare că și ceilalți șoferi fac asta. Oare chiar au grijă că e târziu și nu vor să deranjeze lumea? Nu e chiar așa de târziu, dar se pare că lucrează într-un scop comun. Mă impresionează și mă face să văd lucrurile dintr-un alt punct de vedere. Nu că sunt nebuni cu toții și vor să mă facă să-mi pierd mințile cu toate drumurile astea și cu tot traficul. Au un singur drum și cu toții trebuie să-și câștige viața, toți înțeleg asta și claxonul este principala lor formă de comunicare. Dintr-o dată văd tot ceea ce mă înconjoară ca un uriaș furnicar, cu toții ne mișcăm pe traiectoria noastră indiferent de ceea ce fac ceilalți. Atât de radical diferit de felul vestic, centralizat de a vedea lucrurile. Joacă-te cu furnicile dacă vrei, vezi cum își văd de treabă, le blochezi calea, ele ocolesc fără nici o ezitare. Una din ele e omorâtă, alta vine și îi ia povara și merge înainte. Distruge furnicarul și ele vor continua să meargă, să meargă, să meargă. Nu se vor opri niciodată să argumenteze una cu cealaltă, să dezbată sau să le privească pe celelalte cum lucrează. De obicei sunt în scaunul pasagerului și sunt uimit cum tot intră pe drumul principal, fără să se oprească, pe contrasens, niciodată vreo secundă de ezitare, se mișcă înainte tot timpul, un centimetru, un metru, o roată. Nu par să se enerveze unul pe celălalt. Când se opresc așteaptă răbdători minute în șir, din când în când drumul e blocat, sau e un semn de stop, sau e un polițist. Dacă e complet blocat, se relaxează. Dacă e doar o mică deschidere, continuă să meargă. Pedeștri, oameni ce împing un cărucior, alții tarabe întregi (magazinul lor mobil de vegetale sau de lucruri sau de altceva). Apoi biciclete, mopeduri, motociclete, ricșe cu bicicletă, altele motorizate, căruțe trase de cai sau de boi, mașini mici, mașini mari, microbuze, autobuze de toate dimensiunile și camioane. O mulțime de camioane. Apoi vaci, porci, oi, capre, câini și pisici. Nu am văzut elefanți sau cămile pe autostrăzile din India, doar pe drumurile secundare. În Agra am mers cu o mașină nouă doar 10.000 de km. Îi lipsea o oglindă și cealaltă era strânsă ca să nu fie lovită de trafic. Încep să verific și constat că majoritatea mașinilor nu au oglinzi sau le țin închise. Toți au claxoane. Am văzut un mic accident, pe viu. Doi tipi pe o bicicletă, unul conducea, celălalt ținea un panou uriaș de lemn cât o saltea, între ei. Un SUV le taie calea pe autostradă mergând pe contrasens! Bicicleta se mișcă alarmant apoi se oprește. Ei reașează panoul, se uită rapid la spatele SUV-ului, farul de semnalizare e spart, atârnând de un fir. Continuă să meargă mai departe, precum furnicile mele. Și din noaptea aceia reîntorcându-ne de la Fatehpur Sikri, mă văd precum un spectator la munca lor de furnici și sunt impresionat și smerit. Mă simt norocos și recunoscător să fiu aici, acum. S-ar putea să-mi fie greu când mă întorc la munca mea de psihiatru să continui și să tratez americani pentru „furia drumului“. Și realizez că nu pot să conduc în India până când nu învăț să claxonez.

The train station in Agra

Întoarcerea de la Agra a fost un coșmar. Trei ore pe drum, tren la 6:45, un alt tren la ora 10 în caz că nu-l prindem pe primul și un avion la ora 17. Amândouă trenurile erau super-întârziate și din nefericire nu ne-au spus asta de la bun început. Întârzierea continua să crească cu câte 30-45 minute odată, iar la ora 10 expresul de 6:45 intra în gară.Trenurile ajung în Agra după un drum de 20-40 ore din toate colțurile țării și în această perioadă a anului sunt cețuri să le tai cu cuțitul, nu-i de mirare că trenurile trebuie să oprească sau să meargă foarte încet. Am luat un taxi până în Delhi, 65$ și sfătuiesc pe oricine să facă asta în loc să se bazeze pe trenurile din Agra. Ghișeul pentru taxiuri preplătite este chiar în gară și au prețuri fixe pentru multe destinații. Ne-au dat o mașină bună în câteva minute. Îmi amintesc cele patru ore în frig și mizerie din gara indiană, mă uitam la soția și copiii mei și le admiram răbdarea și reziliența. Citeau, săreau, glumeau, susținându-se unul pe celălalt, după doar câteva ore de somn. M-am simțit vinovat pentru că nu am plănuit mai bine și m-am simțit norocos să am astfel de parteneri de călătorie.

Sărăcia din India îi face pe mulți oameni să „se simtă prost“. Este de neînchipuit, doare să o vezi și doare să te simți fără speranță și neajutorat. Anul trecut citeam în The Economist despre începutul unei scheme sociale. Una din dificultățile de a ajuta 400 de milioane de oameni care trăiesc în sărăcie lucie este că nu au cum să demonstreze cine sunt. Sunt orașe care au mii de oameni cu același nume și fără acte de identitate. Oficialitățile locale listează ajutoare pentru oameni care nu există sau care nu-și cer ajutorul social, furând sume uriașe și asta face ca guvernul central să fie reticent în a acorda aceste mici ajutoare. Noul program folosește companii private și cea mai înaltă tehnologie computerizată pentru amprente și scanare de retină, conectându-le cu conturile din bancă pentru săraci. Tehnologia este foarte avansată față de țările vestice și este o experiență din care guvernele pot învăța. Tocmai am citit darea de seamă după un an. Un succes enorm, deja s-au înrolat 200 de milioane de oameni și speră că până la anul vor avea 400 de milioane. Banii merg direct în conturile celor care au nevoie, nu mai este nicio cale prin care să fie deraiați și se pare că există un licăr de speranță.

Când am ajuns în India se vorbea foarte mult despre rupie. În ultimele câteva luni a pierdut aproape 20% din valoare. Chiar și așa, de multe ori India nu a fost atât de ieftină precum ne așteptam. Am stat în hoteluri frumoase și apartamente care erau evident mai scumpe. Ceea ce închiriasem pentru Goa și Delhi a fost plătit în dolari, 90-100$ pe noapte. Am economisit o parte fiind storcoșiți în mijloace de transport în comun și cumpărând și gătindu-ne propria mâncare. Transportul personal noi cinci într-o mașină mai mare sau microbuz a fost o cheltuială mare, dar a meritat. Am acoperit distanțe mari. Călătoria de noapte pe autobuz până la Hampi a fost scumpă. Am zburat de două ori și am găsit linii aeriene indiene ieftine, eficiente și confortabile. A fost atât de plăcut să vezi oameni călătorind ca pe vremurile bune, lăsându-și bagajele fără grija de cât cântăresc. Am mers cu trenul doar o singură dată, călătoria în sine a fost bună, dar am pierdut aproape 100$ pe bilete de tren nefolosite. În total am cheltuit 30$ pe zi de persoană, fără zboruri, dar chiar și așa, a fost la fel ca în Nepal și jumătate din cât a costat în Japonia.

Tatoo on a beach in Goa

Old Goa trees

A street somewhere in India

People in Hampi

Children in Hampi

Monks in Hampi

One of those moments

Women in Hampi

Visiting students in Hampi

Indian girls

Changes over the centuries

Somewhere in India

Somewhere else in India

By the temple

Mysore Palace

Există o diferență clară între nordul și sudul Indiei. Kerala este fantastică, felul de viață, oamenii, felul în care lucrurile sunt făcute. Curând după ce am ajuns am realizat că cei cu ricșele cer prețuri rezonabile. Erau consistenți și o dată sau de două ori am plătit mai mult pentru că așa am crezut că așa e corect. Când am început în Delhi am fost sfătuiți să ne ferim de toți și de toate că încearcă să ne păcălească, taxându-ne de două sau de trei ori mai mult. Am evitat să vorbim cu străinii ce ne ofereau ajutorul. Chiar și cu cerșetorii și șoferii ambulanți, era împotriva firii să îi ignorăm, să nu ne uităm în ochii lor sau să ne uităm prin ei, pretinzând că nu există. La un moment dat, nu-mi aduc aminte când, am renunțat să ne mai purtăm așa și ne-am revenit la normal. Nimeni nu ne-a păcălit sau nu am aflat că ne-a păcălit și asta e la fel ca și cum nu ar fi făcut-o.

Ultimele zile au fost cam grele, momentul plecării din India se apropia atât de repede. De-abia începusem să ne încălzim, tuturor ne-a plăcut Kerala cel mai mult. Am simțit că întreaga călătorie prin India a fost un crescendo, plăcându-ne din ce în ce mai mult, zi de zi. Lucrul cel mai extraordinar pe care încerc să-l înțeleg este de ce ne-am gândit la ea ca la ceva diferit. Ce era atât de înspăimântător la India? De ce nu le place oamenilor sau de ce se simt amenințați aici? După o vreme este normal să vezi vaci pe drum sau pe plajă. Le-am simțit lipsa în Kerala, unde totul este un pic diferit. În schimb ne-am obișnuit să vedem bărbați în fuste, lungi sau scurte, sau și mai mult, fuste scurte de care trăgeau cu o mână, dând impresia că urmează să le scoată, doar ca să le dubleze în mărime și să se așeze pe ele. M-am obișnuit să văd femei îmbrăcate în sari, fiind aproape șocat să văd niște fete din vest îmbrăcate în blugi. Dar și mai important m-am obișnuit să interacționez cu indianul de rând, împrietenindu-ne cu conducătorul de ricșa sau cu chelnerul de la restaurant sau cu proprietarul magazinului de la care am cumpărat lipici de 5 rupii. Ezitarea, paza și neîncrederea de la început s-a transformat într-o comunicare relaxată, calmă, simplă. M-am întrebat deseori în ultimele zile, când și unde m-am mai simțit eu atât de relaxat și liniștit și în siguranță înainte de a fi în sudul Indiei.

Șapte dimineața. Șase bărbați, cam la cincizeci de ani, merg în formație, mânați, ca orice alt grup de bărbați care se duc pe terenul de baschet. Sunt desculți, abia îmbrăcați, fiecare ducând o sacoșă mică, poate pentru echipamentul sportiv. Apoi observ că doi dintre ei sunt complet dezbrăcați. Adică goi pușcă. Se află pe una din străzile principale din Mysore, pe lângă Palat, prin fața hotelurilor de lux. Mă uit. Caut un semn de protest împotriva hainelor din blană. Caut un fotograf care poate a plănuit toate astea. Caut patrula de poliție cu tasere și tunuri de apă. Nimic. Ei continuă să-și vadă de treaba lor și apoi realizez că aici este India și totul și orice este pur și simplu normal aici. Și dintr-un motiv straniu sunt fericit că trăiesc în această lume.