Maria: La revedere 2011! Salut 2012! din 31 decembrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019
Anul acesta a marcat o mulțime de schimbări ce au avut loc în viața mea. Am dat examenul ACT (a fost…interesant). Am fost mamă surogat pentru un copil de trei ani pentru trei zile (acum vreau copii). Am aflat despre un sistem foarte interesant de program de somn pe care îl voi implementa când ne întoarcem acasă (cu Mama!). M-am bronzat, un bronz foarte fain (care normal, se va duce până voi ajunge înapoi acasă…așa că nu voi putea să mă laud cu el).
Am fost târâtă în această călătorie nebunească, ridicolă, distractivă/plictisitoare care-mi întoarce viața cu susul în jos. De-adevăratelea. Din cauza acestei călătorii — dar am să mă opresc aici, nu e nimic pe care n-aș putea să-l spun mai târziu…după ce îmi voi fi dat seama cum se schimbă PLANUL (sunt o mulțime de planuri).
Ne-a venit ideea asta … acum doi ani? Trei? Mama și Tata se gândeau că o vor face când vor ieși la pensie. Apoi dintr-o dată au realizat că ne pot lua cu ei (e posibil că Ileana a ajutat, sau poate nu, cu această realizare).
La început n-am vrut să merg de loc. Ar fi stricat planul mai sus menționat. Eu voiam să merg la colegiu, să învăț să fiu doctor sau profesor (sau poate altceva?), să învăț, să mă distrez, să mă mărit, să am copii (așa cum spune dl. Clark… sunt ca o cloșcă). Acum, cu toată călătoria asta, dintr-o dată în loc să-mi dau ACT/SAT, să intru la Yale (sau unul din colegiile astea) sau chiar să merg în România la facultatea de medicină și apoi toate celelalte… dintr-o dată pierd un an de colegiu — prietenii mei vor fi trecut cu toții de primul ani, în timp ce eu abia aș intra. Ca să nu mai spun că e posibil să merg la medicină în România și atunci mi-aș vedea prietenii și mai puțin.
Dar pe măsură ce ziua plecării se apropia am constatat că mă simțeam din ce în ce mai interesată. Sigur, era cam aiurea să trebuiască să zâmbesc și să le spun oamenilor „Daa, suntem foarte norocoși…“
Nu ne simțeam de loc norocoși. Nu. Însemna să plecăm de acasă, să nu ne vedem prietenii, dușmanii (niște oameni de care n-am crezut niciodată că o să-mi fie dor), biserica — nu mai avem nici o rutină.
Dar trebuie să recunosc…. e nemaipomenit să ieșim, să vedem oameni noi, locuri noi… să avem o casă nouă la fiecare două săptămâni, să învățăm un pic dintr-o limbă nouă (am învățat până acum în cinci limbi, mulțumesc), să pot să spun „ De ziua mea am fost la Taj Mahal… a fost ceva special“.
Și ghici ce? Mai avem încă 13 luni! Poți să-ți închipui asta?
În 2012 vom vizita China din nou (Hong Kong și Macao), Thailanda, Hawaii, Australia, Noua Zeelandă… tot felul de locuri cu noi experiențe, noi mâncăruri condimentate (îți spun eu, în lume sunt mai multe mâncăruri iuți decât cele care nu sunt) noi povești caraghioase…
La mulți ani!
DE ASEMENEA: Aceasta este postarea numărul 101 pe blog! Ai putea să-ți închipui că am postat atâtea?
Anul acesta a marcat o mulțime de schimbări ce au avut loc în viața mea. Am dat examenul ACT (a fost…interesant). Am fost mamă surogat pentru un copil de trei ani pentru trei zile (acum vreau copii). Am aflat despre un sistem foarte interesant de program de somn pe care îl voi implementa când ne întoarcem acasă (cu Mama!). M-am bronzat, un bronz foarte fain (care normal, se va duce până voi ajunge înapoi acasă…așa că nu voi putea să mă laud cu el).
Am fost târâtă în această călătorie nebunească, ridicolă, distractivă/plictisitoare care-mi întoarce viața cu susul în jos. De-adevăratelea. Din cauza acestei călătorii — dar am să mă opresc aici, nu e nimic pe care n-aș putea să-l spun mai târziu…după ce îmi voi fi dat seama cum se schimbă PLANUL (sunt o mulțime de planuri).
Ne-a venit ideea asta … acum doi ani? Trei? Mama și Tata se gândeau că o vor face când vor ieși la pensie. Apoi dintr-o dată au realizat că ne pot lua cu ei (e posibil că Ileana a ajutat, sau poate nu, cu această realizare).
La început n-am vrut să merg de loc. Ar fi stricat planul mai sus menționat. Eu voiam să merg la colegiu, să învăț să fiu doctor sau profesor (sau poate altceva?), să învăț, să mă distrez, să mă mărit, să am copii (așa cum spune dl. Clark… sunt ca o cloșcă). Acum, cu toată călătoria asta, dintr-o dată în loc să-mi dau ACT/SAT, să intru la Yale (sau unul din colegiile astea) sau chiar să merg în România la facultatea de medicină și apoi toate celelalte… dintr-o dată pierd un an de colegiu — prietenii mei vor fi trecut cu toții de primul ani, în timp ce eu abia aș intra. Ca să nu mai spun că e posibil să merg la medicină în România și atunci mi-aș vedea prietenii și mai puțin.
Dar pe măsură ce ziua plecării se apropia am constatat că mă simțeam din ce în ce mai interesată. Sigur, era cam aiurea să trebuiască să zâmbesc și să le spun oamenilor „Daa, suntem foarte norocoși…“
Nu ne simțeam de loc norocoși. Nu. Însemna să plecăm de acasă, să nu ne vedem prietenii, dușmanii (niște oameni de care n-am crezut niciodată că o să-mi fie dor), biserica — nu mai avem nici o rutină.
Dar trebuie să recunosc…. e nemaipomenit să ieșim, să vedem oameni noi, locuri noi… să avem o casă nouă la fiecare două săptămâni, să învățăm un pic dintr-o limbă nouă (am învățat până acum în cinci limbi, mulțumesc), să pot să spun „ De ziua mea am fost la Taj Mahal… a fost ceva special“.
Și ghici ce? Mai avem încă 13 luni! Poți să-ți închipui asta?
În 2012 vom vizita China din nou (Hong Kong și Macao), Thailanda, Hawaii, Australia, Noua Zeelandă… tot felul de locuri cu noi experiențe, noi mâncăruri condimentate (îți spun eu, în lume sunt mai multe mâncăruri iuți decât cele care nu sunt) noi povești caraghioase…
La mulți ani!
DE ASEMENEA: Aceasta este postarea numărul 101 pe blog! Ai putea să-ți închipui că am postat atâtea?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu