Înapoi...în China

Libertatea este o senzație. E diferită pentru oameni diferiți. Am crescut în România comunistă. Copil fiind aveam senzația că sunt liberă și sunt în siguranță. Aceeași miliție care mi-a asigurat reîntoarcerea fără evenimente de la concertul Flacăra la două noaptea în 1981, a fost cea care îi împiedica pe oameni să protesteze împotriva regimului comunist în decembrie 1989. În anii care au urmat mi-am schimbat mult părerea despre libertate și ce înseamnă ea pentru mine.

Răsuflu ușurată la stingerea luminiței cu centurile de siguranță: sunt în afara teritoriului Chinei. De ce reacția asta? Protest personal. N-a fost o experiență plăcută să ieșim din China ultima oară. Ne-au pus să ne deschidem bagajele uitându-se după cărți (ghidurile Lonely Planet sunt interzise, ca și pozele de Dalai Lama). Aș înțelege să le caute atunci când am intrat în țară, dar ieșind? Ar fi fost un incident ușor dat uitării dacă s-ar fi întâmplat înainte de Tibet. Dar nu după ce am văzut atât de mulți soldați și trupe USLA ca și cum tibetanii ar fi locuit într-o unitate militară, sau după ce am fost martoră la cum se purtau cu ei, ca și cum n-ar fi fost oameni, pândindu-i ca pe un animal imprevizibil. Mi-aș dori să nu judec. Mă gândesc: asta e politică, chinezii au nevoie de metalele din solul tibetan. Dar nu pot. Istoria a fost unul din subiectele mele favorite în școală și am învățat, și cred, că mulți oameni și-au dat viața pentru ca țara mea să fie liberă, să avem dreptul să vorbim limba română, să am religia pe care o am. Așa că îmi trebuie mult efort să gândesc, iar nu să reacționez la cauza tibetană.

Noi românii spunem că vremea e după sufletul omului. Ținând cont de ceea ți-am spus, Guangzhou ne-a întâmpinat cu o vreme rece, care ne va urmări și în Hong Kong și Macau. În Xian și Beijing am văzut multe lucruri, adevărate monumente ale muncii umane. Acum am vrut să vedem cum e la țară și de asemenea, să vizităm coloniile înainte de a deveni complet chineze.

Fundal de poveste

Ajungem în Guilin după o noapte nedormită. Șoferul de taxi trebuie să ne aștepte să ne punem pe noi aproape toate hainele. Ne duce până în Yangshuo, în mijlocul formațiunilor carstice.

Obișnuia să fie un fund de mare, apoi platou, dar după multe ploi acide, calcarul s-a topit, făcând peșteri în adevăratul sens al cuvântului, cu stalactite și stalagmite. În timp, peșterile s-au deschis, tavanele lor au căzut, și iată-le: căpățâni de zahăr.

Ajunși la hotel avem o surpriză plăcută: în timp ce așteptăm să se termine formalitățile hoteliere, suntem serviți cu ceai în timp ce ne încălzim la un foc de lemne.

Apoi suntem conduși la apartament, unde totul ne este explicat: aici e termosul pentru apa fierbintre, sticlele de aluminiu pentru a fi reumplute cu apa potabilă (în China apa de la robinet nu e bună de băut), aici sunt butoanele pentru căldură (nu știi cât de frustrant este să încerci să te lămurești ce butoane sunt pentru ce, când totul este scris în chineză) și, ta-daaa, o pătură electrică peste saltea, care ne-a transformat viața în vis. Toate astea, și priveliștea.

Aproape de hotelul nostru este Palatul Lunii, o mogâldeață de munte care are o gaură rotundă aproape de vârf. Ne-am hotărât să ne cățărăm până la ea, ca să vedem ceva mai bine și să ne dezmorțim picioarele.

Palatul Lunii este chiar deasupra colțului terasei.

Trebuie să cumpărăm bilete. Chiar la intrare sunt niște bătrâne care stau la taină, dar se opresc și ne întâmpină foarte gureșe. Vorbesc toate deodată și realizez că vor să ne vândă ceva. Le spunem nu mulțumesc, dar la insistențele și întrebările lor dacă mai târziu, le refuzăm în stil indian, da, poate mai târziu (ceea ce înseamnă niciodată). Prompt, una din ele începe să urce cu noi și ne urmărește aproape jumătate de deal, întrebând și răspunzând periodic “Vrei să cumperi acum? Mai târziu.” Țââââââr! Trezirea! Aici e China, nu India, trebuie să refuzăm în stil chinez: nu, nu cumpărăm, nu acum, nu mai târziu. Femeia înțelege și coboară bombănind. Când ajungem la “lună”, o altă femeie vrea să ne vândă vederi, cu o voce plângăreață “Cumpără vedere, țăran sărac” dar chicotind ascuțit în momentul următor. Ne urmăm drumul până în vârf și suntem răsplătiți de priveliște.

Este prea frig, avem prea puțin timp, așa că alegem să fim turiști și să mergem în două croaziere pe două râuri diferite. Prima, după recomandările personalului hotelier, este de la Yuangdi la Xingping. Treaba noastră este foarte simplă, dăm banul, și ne distrăm. Plutele sunt făcute din țevi de scurgere, din plastic alb, acoperite cu ceva placaj, cu două bănci și perne. Până am ajuns în mijlocul râului au împins cu prăjina, dar apoi au dat drumul la motoare. Adio liniște!

Este ceață, la un moment dat pare că începe să plouă (oare ți-am spus că era frig?), doar plutim zgomotos printr-un peisaj pe care poți să-l vezi mai bine într-un album fotografic și eu mă bucur mai mult de conversația între patru ochi cu fata mea cea mare.  Suntem fericiți cu toții când se termină.

A doua zi n-a fost mai bine.

Taxiul ne-a lăsat în punctul cel mai îndepărtat al programului zilei: peștera Fluturelui. Uitându-mă la hartă locului observ că e mai mult decât o peșteră, e un circuit prin natură. Intrarea costă 45 yuani (25 lei).

Am senzația că trăiesc o experiență controlată. De la aleea pavată la peștera cu tuneluri făcute de om, cu studioul fotografic (ca o peșteră, dar din ciment și luminată în culorile tari ale curcubeului) puțind a fum de țigară și singura grotă adevărată, pâna la spectacolul de cântat și dans. Adaugă la asta și un grup gălăgios de șapte chinezi cu ghidul lor care vorbea la porta-voce și îți faci o vagă idee.

Pozând contra cost.

Lucrurile nu se îmbunătățesc nici mai târziu. Ca să vezi cel mai mare copac banyan trebuie să plătești și să te învârtești pe alei întortocheate (feng-shui în practică) până când ajungi, în fine, să îl vezi înțărcuit. Asta e bine, pentru că chinezii l-ar omorâ, călcându-i în picioare rădăcinile, în dorința lor de a-și face poze cu el. 

 Pe lângă copac mai sunt și alte lucruri de văzut, construite special acolo ca să mai ai și altceva de făcut și să nu te simți înșelat că ai plătit atâția bani doar ca să vezi niște dealuri. Da, am plătit o grămadă de bani ca să văd grădinile și templele din Kyoto, dar aici am senzația de construcție masivă, un parc distractiv al naturii, unde nu poți să asculți cântecul păsărilor din cauza muzicii din difuzoare.

Pe drumul spre casă trecem pe un pod. Pe malul râului este un camion în care zece oameni încarcă bărci făcute din bambus adevărat, de-alea de care trebuie să le împingi cu o prăjină, fără motoare care să-ți înece sunetul apei, alea care te duc în mijlocul apei și te poți bucura de tot ceea ce vezi în jur. Aș fi vrut să mă plimb într-una din astea... sunt frustrată de prețurile turistice pe care trebuie să le plătim, de bugetul în care trebuie să ne încadrăm, de faptul că nu am posibilitatea de a comunica direct, ci prin intermediari, că nu pot să-mi plănuiesc ziua așa cum aș vrea... și mă uit la peisajul din jur, la ceața care le leagă pe toate,

răsuflu adânc ... și trec și eu podul: e doar în capul meu. Nu vreau să mai merg în nici o călătorie pe râu, bambus adevărat sau nu, bugetul poate fi ajustat, e bine să ai pe cineva care să-ți prezinte opțiunile. Și așa se face că nu ne-am mai dus în nici o altă croazieră pe râul Yulong.

În timp ce ei stau în vârful patului și lucrează pe computere, eu plec cu aparatul foto. Plouă când și când. Încerc să găsesc un pic de adevăr, un eveniment normal. O femeie bătrână mă urmărește și-mi face semn să-i fac o poză. Era toată numai un zâmbet în timp ce vorbea în limba ei, dar a pozat așa.

După asta m-a luat de mână, degetele ei osoase strângându-mă destul de tare. M-a condus sub scara exterioară a unei case, unde un bătrân făcea focul. Ea a scos niște scăunele minuscule și mi-a făcut semn să mă așez. Vorbea într-una și gesticula. A deschis ușa și mi-a arătat mândră motocicleta fiului ei. Apoi a continuat pe un ton plângăreț. Din ceea ce am înțeles fiul ei locuia în casa mare, în timp ce ea și soțul ei sub aceste scări și că le era foame (tot își ducea mâna la gură cu degetele strânse apoi făcea un semn de nu). În acel moment a venit un bărbat tânăr ținând de picioare doi pui vii. S-a uitat la mine fără să mă bage în seamă. Bănuiesc că nu eram primul turist pe care îl găsea așezat acolo. Totul s-a schimbat în femeie, spatele i s-a îndreptat, vocea i-a devenit veselă. Când fiul a dispărut în casă, a redevenit cea de dinainte. Bătrânul nu avea nici o lumină în ochi, iar atitudinea lui a rămas neschimbată...am plecat.

Este dimineața devrerme și suntem gata de plecare. Taxiul este afară și ne așteaptă. Trecând prin holul hotelului ne luăm rămas bun de la persoana care doarme acolo. Este încă întuneric și ceață. În spatele Palatului Lunii este o lumină care mă transportă într-o poveste: dealurile sunt niște momâi uriașe adunate în jurul focului spunând povești. 

Și sunt fericită: pentru o clipă am văzut adevărata față a locului.

Ceață și zgârie nori

Zburăm de la Guilin la Guangzhou/ Canton. Tot ceață și frig. Luăm metroul și apoi mergem 3 km până la hotel. De fapt nu e chiar hotel, ci niște camere cu o mică bucătărie (dar fără ustensile). Aici aerul condiționat nu are căldură, așa că dormim la 15 ˚C cu toate hainele pe noi. N-am nici un interes să vizitez orașul, îmi ajunge cât am văzut din mers. Clădirile sunt moderne, ritmul este relaxat, limba este cantoneză și nu mandarină, așa că nu prea se simte a fi China. Dar asta nu e adevărat și pentru oameni. Mă simt ca și cum totul ar fi vina mea. De ce întreb care este butonul pentru căldură? Nu e nevoie de căldură! De ce cer mai multe pături? De ce am un computer Apple? Rețeaua lor de internet nu funcționează cu asta (nu este adevărat, dar nu recunosc că nu știu să potrivească lucrurile).

Nu contează, stăm în casă și ne facem școala. Vom ieși în final să vizităm muzeul Nanyue, creat pentru mormântul unui împărat. Au dat peste el pe când săpau pentru metrou și s-au hotărât să-l facă muzeu. Când a murit împăratul l-au îngropat în jad, de-adevăratelea; era îmbrăcat într-un costum făcut din plăci mici de jad cusute împreună cu mătase roșie ca să nu putrezească. Avea și o mulțime de discuri de jad, de diferite dimensiuni, pe față, pe spate, în sicriul interior, în cel exterior și tot așa.

Poza de pe perete arată costumul și discurile așa cum au fost găsite.

Erau sculptate cu niște buline ce păreau că se rotesc și am glumit că astea sunt probabil primele CD-uri (având în vedere că deja fusese inventat de chinezi, tot ceea ce au descoperit europenii mai târziu). 

Capul lui se sprijinea pe o pernă umplută cu perle și în gură avea o altă punguță! Te gândești oare cum era viața lor când încă mai trăiau? 

Mai erau o mulțime de exponate: inelul lui, centura și catarama, toate având o explicație lungă despre ce înseamnă și ce reprezintă desenele. Este un muzeu bun.

În cercul interior este un dragon iar pe labele din față stă o pasăre foenix. Cozile lor formează modele de nori în cercul exterior. Acesta este blazonul împăratului Wei.

Un singur lucru nu l-am făcut, deși ar fi trebuit: să mâncăm mâncare cantoneză. Așa că nu știm ce gust are dim-sum ca la mama lui acasă, dar ceea ce am mâncat, a fost gustos.

În Guilin s-a întâmplat ceva care m-a făcut să zâmbesc la eforturile de a schimba oamenii (o fac doar dacă vor). Este miezul nopții. Sunt lumini pe stradă, dar nu trece nici o mașină. Blocurile sunt întunecate. În spatele lor curge râul. Este liniște. Și deodată, un cocoș cântă ora tare și clar: cu-cu-ri-guuuuuuu. Da Guvern, ai puterea să muți oamenii pentru că îți face plăcere, să-i faci să locuiască în cutii de chibrituri, să muncească la servicii care-i costă sănătatea doar pentru puțin mai mulți bani, dar lor tot le e dor de casa lor de la țară și de libertatea care vine cu ea. Nu-i poți opri să crească pui pe balcon!

Ca să ajungem în Hong-Kong trebuie să luăm trenul. E caraghios să treci prin vamă cînd de partea cealaltă este aceeași China. Am senzația că doar se prefac că aici este graniță, au așteptat atâția ani ca să-și primească insula înapoi, ce mai contează încă treizecișiopt?

Metrou, autobuze etajate, zgârie-nori. Sunt oameni peste tot, cumpărând lucruri roșii și având în brațe flori proaspete pentru Noul An Lunar. La intrarea în hotel sau bancă sau orice clădire publică sunt mandarini cu fructe lipite în crengile lor.

Străzile s-au transformat în piețe: fructe, legume, carne, haine, pantofi, obiecte, eșarfe, un talmeș-balmeș, despicat din când în când de câte un tramvai.

Noi facem cumpărături de mâncare, pentru că am citit că toate vor fi închise.

Garsoniera noastră este atât de mică, aproape cât o cameră de hotel, dar încăpem cu toții. Totul este ergonomic și integrat, încât Maria a devenit interesată în case mici. Avem mașină de spălat, un balcon, și în ciuda umidității crescute, rufele noastre sunt uscate dimineața. N-avem prea mult timp, așa că ne lăsăm conduși de Mihai. Luăm un autobuz și călătorim pentru jumătate de oră admirând orașul de la etaj. Apoi mergem pe lângă banca asta, apoi pe lângă cealaltă bancă

  aici e o biserică, una englezească,

 a și apoi o coadă de o oră ca să ne suim în tramcar. La început era o coadă ordonată, până a intrat în clădire și atunci a început să semene cu o grămadă dezordonată de rugby, între albi, care păstrau ceva distanță între persoane, și chinezi, care se împingeau oriunde vedeau un spațiu liber. Ei au intrat înaintea mea în vagon.

 Șinele se cațără pe munte și poți vedea, deși scurt, nenumăratele clădiri înalte și golful. La capătul celălalt cobori într-un mall etajat care are sus o terasă pentru priveliște (trebuie să cumperi bilet). Din nou am sentimentul că mi se oferă o experiență controlată, de la nimicurile de pe margine până la scări. Dacă mergi pe scara rulantă poți să vezi priveliștea, dar nu și de pe oricare etaj, unde ferestrele sunt acoperite de uriașe reclame translucente. E la mintea cocoșului că nu te pot lăsa să vezi din mall, înseamnă că terasa n-ar putea justifica un bilet cu un preț atât de mare.

Afară burează, dar norii nu sunt atât de jos încât să nu putem vedea, măcar parțial, ce e atât de nemaipomenit. Și dacă te sprijini de balustradă și te uiți în jos, poți să simți aerul încălzit de clădire, cum îți suflă în față.

E mai plăcut să coborâm de acolo, pe alei unduite, printre case scumpe, intersectându-ne cu tramcarul și privind la niște papagali albi sălbatici cum se hrănesc.

Seara ne-am dus să vedem parada. Strada e mărginită de un gard și un strat de vreo 3 oameni pe toată lungimea lui. Copiii noștri se suie pe rând pe un stâlp cu diametrul de 10 cm, pe umerii tatălui lor, pe vârfurile proprii și până la urmă, se înghesuie cu toată lumea la grămadă, câștigând centimetru cu centimetru până la gard.

 În fața noastră își demonstrează talentele oameni din diferite țări: chearleaders de la echipa de fotbal american St. Louis Rams, un grup de dansatori din Moldova, săritori cu coarda, oameni pe picioroange, platforme mobile și purtători de dragoni.

  A fost nevoie de un talent desebit ca să ajungem acasă întregi și fără a fi călcați în picioare. A trebuit să ne ținem strâns de mâini ca să nu ne pierdem.

Artificiile le vom vedea de pe terasa blocului nostru. Le vedem parțial, din cauza unor clădiri, dar în schim vedem toate bărcile așezate în semicerc ca să le privească

 Deși ne plac artificiile, cele de aici nu ne impresionează. O mulțime de zgomot și de fum care plutește în sus spre munte și nu te poți bucura de una, că explodează alta.

Înainte de plecare vizităm Centrul Spațial, unde Ioan, și nu numai el, și-a petrecut o mare parte din timp citind despre și jucându-se cu o mulțime de lucruri pe care le-a învățat la școală. Ne-am mai plimbat un pic pe străzi, admirând faleza și locurile și apoi e timpul de feribot. Ieșind din Hong Kong trebuie din nou să trecem prin vamă.

Macao a fost o surpriză plăcută cu scrisul lui în portugheză. O altă ștampillă în pașaport și ne așezăm la coadă la taxi, dar am luat în schimb autobuzul, pentru că a venit mai repede și puteam să economisim niște bani. Este o metodă foarte bună să vizitezi orașul din autobuz și cu siguranță am văzut ceea ce avea mai bun, mai ales că am mers la ora la care aprindeau luminile la cazinouri. Părea strada principală din Las Vegas, doar mai mare și mai frumoasă. 

 Nu știam când trebuia să coborâm, așa că urmăream cu mare atenție anunțurile stațiilor, scrise și citite: portugheză, cantoneză, engleză și mandarină. (Asta nu e tot timpul: a doua zi, când știam unde eram și unde trebuia să coborâm, șoferul a pus anunțurile doar in mandarină, doar ca să mă enerveze.)

Hotelul nostru este ascuns printre copaci și are vedere spre un mic golfuleț. Holurile și camerele au pereții acoperiți până la jumătate cu faianță pictată de mână. Dar în camere nu e mai cald decât afară, 17 C.

Vizitând Macao m-am simțit ca și în Europa. Clădirile, străzile pietruite. 

 Mulțimile însă sunt asiatice, ca și decorațiile de Anul Nou. 

Am vizitat Senatul Leal (numele îi vine de la faptul că deși Portugalia s-a aflat sub dominație spaniolă pentru un timp, Macao a continuat să arboreze steagul portughez),

ceva biserici, o casă a unui magnat din timpuri vechi în care se puteau observa mai multe stiluri arhitectonice 

 și muzeul. Ultimul prezenta istoria celor două civilizații, asiatică și europeană, cum s-au întâlnit, crescut separat în prezența celeilalte și s-au amestecat, din punctul meu de vedere, foarte puțin. Expoziția a fost foarte bine prezentată.

Cum pășești în afara zonei turistice ai să vezi blocuri vechi, într-o stare deplorabilă, cu gratii ruginite și vopseaua sărită. Sunt construite pe un pământ foarte scump și totuși (sau poate de-aia) nu sunt îngrijite.

Vedere prin gaura pentru tun din fortul Macao.

Terminând cu obiectivele culturale, ne-am lăsat din nou purtați de mulțime pe străzi,

gustând din bucătăria macaneză: o băutură de crizantemă (pentru mine avea gust de limonadă cu miere), tarte cu cremă de vanilie, mușchi de porc prăjit în ulei și jeleu de carne tocată uscată cu condimente dulci sau sărate.

Deeeeci China...afară-i vopsit gardul, și-năutru-i leopardul (sau dragonul). Dacă ar trebui să aleg un cuvânt care să îi caracterizeze oamenii, ar fi Datorie. Combină asta cu un comportament comunist, că ei au întotdeauna dreptate și că locul ăsta e al lor, și deja mi se face frică să mă gândesc că există o populație chineză crescândă în fiecare oraș mai mare al lumii. Chiar trebuie să-ți atrag atenția că nu am văzut NICI MĂCAR O uniformă militară în orașele pe care le-am vizitat? 

E de speriat și îngrijorător!

 Sunt diferențe enorme între China rurală, unde orezul mai este cultivat de mână, și părțile mai moderne unde poți cumpăra orice deja împachetat.

Mergând la piață.

 Pe măsură ce crește venitul, crește și clasa de mijloc și afacerile care o servesc. Călătoresc în număr din ce în ce mai mare, pentru început în propria țară, apoi în străinătate.

Dacă ar fi doar China pe lume, nu mă îndoiesc că în câțiva ani Hong Kong și Macau ar avea dreptul să vorbească doar mandarina. Dar pentru că lumea e făcută din mai multe țări, cred că vor continua să vorbească mai multe limbi.

Miere solidă cu fagure.

https://youtu.be/tBORvzDATyg