F'aite gu Alba!

Ciamar a tha thu! (chemăr a ha-u). În galeză înseamnă ce mai faci. Iar titlul se traduce „Bun venit în Scoția” dar nu știu cum se pronunță.

Ciulinele, floarea națională

Suntem doar noi cu Ioan, fetele sunt la tabără în SUA. Dubai-Londra, Londra-Edinburgh, un autobuz, un tren, o mașină mică și suntem în sufrageria lui Valerie, unde am închiriat o cameră, bem ceai și tăifăsuim. Se pare că 18 C este o căldură tropicală pentru Scoția, prea cald.

Deși am dormit bine peste noapte, nu ne putem hotărâ, în ce parte să o luăm, ce să vizităm mai întâi. Edinburgh ( pronunțat cu multă dragoste de scoțieni ca și Edinbura) este ticsit de oameni din cauza festivalului anual. Sunt evenimente la fiecare monument sau clădire, inclusiv în stradă. Râuri de oameni se revarsă pe străzile pietruite. Curgerea lor lină este împiedicată de ploaia capricioasă, ce pare să aleagă doar oamenii nepregătiți. Noi avem pelerine de plastic: când le purtăm, nu plouă, cum le scoatem, ne face fleașcă.

Facem niștepoze cu un scoțian îmbrăcat în costumul complet și cântând la cimpoi. Am vrea să vizităm castelul, dar ar trebui să stăm cel puțin o oră la coadă să luăm bilete. Ar fi mult mai ușor să le luăm pe internet și să ni le ridicăm a doua zi. Așa că ne ducem la muzeul Scoției.

Cred că ăsta i-a servit drept inspirație lui J.K.Rowling...un cufăr cu 14 încuietori.

Știi, sunt zile și zile. Nu ne puteam da seama unde începe expoziția, pentru că muzeul începea cu o jumătate de nivel deasupra intrării noastre (unde erau exponate). „Noi scoțienii făceam așa” este fraza de început pentru multe exponate. Prezentarea era frumoasă, atractivă, coezivă, dar.... PREA MULTĂ INFORMAȚIE! Am fi putut să vizităm zile în șir ca să absorbim tot ce aveau ei de prezentat. Îmi dau seama că sunt obosită, poate m-am lovit de faimosul zid, de care se lovesc toți călătorii de lungă durată. Aș putea să mă așez și să-mi plâng de milă. Sau aș putea să accept oboseala, să mă gândesc că mai sunt doar cinci luni și apoi voi fi din nou acasă, unde o să am toate lucrurile familiare și același program, tot timpul. Ei bine, hai să ne bucurăm de lunile astea!

Măcar unii dintre noi s-au distrat.

În ziua următoare este senin pentru 4 ore în șir! Suntem primii la coadă la castel să vedem bijuteriile coroanei, cele scoțiene.  

Vedere cu castel și priveliștea din el, parțială.

Doar unul din turnuri.

Iată ce am învățat despre Scoția și oamenii ei: că le dădeau de furcă romanilor, Hadrian a făcut și un zid ca să-i țină la distanță. Erau câteva triburi, unele vorbind galeza, care la un moment dat s-au unit iar în focul bătăliei strigau ”Albannaich!”, adică ”Scoțieni!” Când britanicii au început să fie destul de puternici, s-au hotărât să se unească cu ei, cu condiția să-și păstreze coroana și deci titulatura de regat. Și de aia putem să vedem aici, și nu la Londra: o coroană, un sceptru și o sabie ( nu putem să facem fotografii la cele reale, ci doar la cele din metal pentru a fi pipăite de orbi).

Castelul în sine e mic și nu prea interesant. E o expoziție despre Regimentul Regal, format din rămășițele altora, unde am aflat că după uniune, scoțienii puteau să poarte kilt și să vorbească galeza doar dacă erau în armată. Așa că s-au înscris în număr mare, pentru a-și păstra identitatea.

Mihai tot căuta un muzeu anume, lăudat de ghid. Unul despre război, unde exponatele sunt prezentate într-un mod interesant. Cum am intrat ne-am uitat la un film (din nou despre scoțieni și cât de curajoși sunt ei în luptă). Uitându-mă la obiecte am văzut cu colțul ochiului cuvântul Mysore. Eu am fost acolo, am văzut noul palat! Am citit explicația, cum scoțianul l-a omorât pe raja-ul de Mysore și ceea ce era expus fusese luat ca pradă de război. Pot să și văd într-o pictură de pe vremea respectivă cum arată Raja când moare, sabia ce o ținea în mână expusă acum în cutia de sticlă.

„Căci luptăm nu pentru glorie, nici bogăție, nici onoruri, ci doar pentru Libertate, la care nici un om nu renunță, decât odată cu viața.”
Mă întreb câți scoțieni erau lipsiți de libertate în Mysore în 1799.

Mă revolt împotriva războiului, a expansiunii politice și economice. Mă uit în ochii lui Mihai și îmi citesc gândurile. Ieșim imediat. Poate nu putem să facem nimic împotriva războaielor din ziua de azi, dar putem să nu vizităm astfel de muzee. Și o voce mică îmi zumzăia în creier, întrebându-mă câte din expozițiile pe care le-am văzut în câte muzee am vizitat sau aș vrea să vizitez sunt de fapt luate prin violență din locul de origine?

Ne plimbăm pe străzile pline de performeuri și mulțimile atrase de ei.

„Muzeul copilăriei” a început ca o pasiune care a crescut prea mare pentru o singură clădire și acum ocupă două și un total de cinci etaje. Cu evoluția societății, părinții au început să aibă o viață care nu includea și creșterea copiiilor lor, și au apărut obiecte pentru îngrijirea lor: biberonul cu tetina de cauciuc, căruciorul ( pentru plimbări lungi, aerul proaspăt face bine la plămâni), primele încercări de lapte praf. Apoi mergătoare, jucării grupate pe vârste, sau pentru băieți sau fete, majoritatea din țările de cultură europeană, dar și de pe alte continente (păpuși din Japonia sau Africa).

Ne-am terminat ultima zi în oraș la Galeria Națională unde am admirat picturi și tapiserii scoțiene.

Apoi am închiriat o mașină și ne-am plimbat prin Highlands (Hailends, țările înalte). Am început cu Oban, un orășel cochet cu castelul Doneli și o clădire asemănătoare cu Colosseum sus pe deal. 



Un bătrânel din muzeul războiului și păcii ne-a spus că dacă vedem un nor deasupra insulelor (vis-a-vis de muzeu, în golf) o să plouă. 

Dacă nu putem vedea insulele, înseamnă că deja plouă. Vremea obișnuia să fie un subiect de conversație. Cea din Scoția poate să-i țină ocupați pe oameni pentru multă vreme. Să spunem că e înnorat, nu ca o pătură, ci așa cu nori pufoși, care abia se formează, rostogolindu-se peste dealuri în vale, umbrind casele, stropind pe strada asta, dar nu pe cea cu zece metri mai încolo. O pală de vânt împrăștie norii, soarele strălucește, făcând să sclipească totul și un curcubeu să apară. Câteva secunde mai târziu, totul e cum a fost mai înainte. Nimeni nu vine în Scoția pentru vreme.

De aici am condus mai departe, spre insula Skye și pe drum ne-am oprit la Loch Ness care arăta ca un lac mare și liniștit. Nessie n-a ieșit să ne salute.

Pe insula Skye am condus de colo colo, bucurându-ne de priveliști, sălbatice și neîngrădite punctate ici-colo cu grădini perfect aranjate și case colorate.

Kilt Rock

Bătut de vânt.

Nu puteam să părăsim Scoția fără să mai vedem un castel.

Castelul Eilean Donan, doar am făcut poze.

 Fiecare clan are unul, “acasă” pentru toți ce-și au obârșia aici. Castelul Dunvegan locuit în continuu pentru 800 de ani de către McLeod (Măclaud) a fost alegerea noastră. Ioan a trebuit să caute chei ruginite ca să poată răspunde la întrebările unui chestionar. „Cu ce culoare a fost reparat Steagul Zânei?” „ Mama, în carte scrie că a fost cusut cu galben, dar aici arată roșu. Care e?” Până la urmă a răspuns bine la toate cheile și a primit o insignă. Tapaidh leat! (tap-ă-lot) Mulțumim!

Încercăm să capturăm castelul Dunvegan, dar poarta ruginită își face datoria.

Doar o noapte pe autobuz ne desparte de Londra și fetele noastre. Așteptăm la coadă la poarta G în loc de F cum e anunțat pe panou. Autobuzul de la poarta F merge în altă parte. În fața noastră e un grup de indieni, vorbind și ajutându-se unii pe alții. Peste bolboroseala generală se ridică o voce plângăreață „Dar am stat la coadă de la ora nouă. Pe panou scrie poarta F!” Pe scurt era o fată care nu mai putea să prindă autobuzul nostru pentru că nu stătuse la coada corectă, pentru că ei schimbaseră porțile. Controlorul de bilete a început și el să ridice vocea, încercând să transmită că nu e treaba lui să-i rezolve problema. Se mai ciondăne pentru câteva minute, apoi unul din indieni pleacă din grup pentru a-i spune controlorului să nu vorbească în felul ăsta cu ea. Din pământ din iarbă verde mai apar doi indivizi în uniformă, toți trei concentrându-se pe indian, voci ridicate, mâinile pe el, gata să-l pună la pământ „Tu ce te bagi?” „Ea vine de unde vin și eu! Cineva trebuie să o ajute!” Ooooo, ce cavaler! Mă uit la fată, pierdută și obosită, fără puterea de a cere să fie mutată în coada noastră în față. E asiatică 100%! Mă întreb cum ar fi rezolvat  ofițerii de la metroul japonez situația asta....

Te urmărim!
Dacă nu știi ce e asta, răspunsul este la sfârșitul blogului.

Șapte nopți, opt zile, un oraș vechi și modern, străzi înguste, istorie pe centimetru pătrat, cătune liniștite, mic dejunuri copioase, peste tot steagurile albastre cu crucea albă a Sfântului Andrei și semne ale identității scoțiene.

Haggis, chestia rotundă maro, este o mâncare tradițională, gustoasă și grea, făcută din oaie.

Beana cleibh Alba! (biana claib) La revedere Scoția!

Și răspunsul este: ochi de pisică pe drum, ce țin mașinile pe bandă.

Nu vaccinăm rabini

Nu vaccinăm rabini, dar facem o mulțime de alte lucruri. Am progresat zilnic în ultimele două luni.

La sfârșitul lunii iunie am sunat la o clinică specializată pentru medicina de călătorie. Am vorbit cu o secretară drăguță care mi-a luat toate informațiile și a cerut câteva minute ca să găsească când au locuri disponibile pentru o programare. M-a sunat după o jumătate de oră și m-a informat că au hotărât să crească prețul pe consultație de la 1 iulie de la 50$ la 150$ și că nu au nici un spațiu disponibil până după 1 iulie. Bineînțeles (!), fiecare trebuie să avem o consultație deși ne ducem cu toții în același loc și nu avem nici o problemă medicală. Am făcut totuși o programare, gândindu-mă că voi aplica acea informație nouă tuturor (până la urmă am anulat-o). Oricum nu puteam rezolva nimic acolo pentru că „Ioan nu are 12 ani, de aceea trebuie să meargă la un pediatru”. Numele de pediatrii pe care mi le-a recomandat nu îl primeau pentru că nu era pacientul lor, și oricum, nu știu nimic despre vaccinările pentru călătorie.

Și încă unul

De fapt sunt mai mulți pași, dar ce mai contează, timpul începe să zboare...

Opaiț 

Mihai a fost luni 8 aug. și a depus pașapoartele la Consulatul Chinei din New York, iar vineri 12 august ne-am dus cu toții să le ridicăm. La cererea Ilenei am vizitat și muzeul Metropolitan și ne-am delectat privirile cu exponatele lor (iar noi părinții ne-am distrat că așchia nu sare departe de trunchi: copiii noștri se uitau la camee și suporturi de amfore de parcă ar fi fost David de Michelangelo).

Pentru prima oară m-am simțit comfortabil în New York. Am ieșit din muzeu și ne-am plimbat pe străzi până am găsit un magazin de deli de unde ne-am ales fiecare ce-am vrut de mâncat și de băut. Am mâncat pe o bancă într-un parc cu leagăne. Copiii s-au alipit de un grup de școlari și s-au jucat un fel de leapșa (iar Maria și-a făcut bășici pe tălpi pentru că a alergat desculță și n-a mai putut să mai meargă).

Am petrecut următoarele două ore în trafic încercând să ieșim din Manhattan (mă întreb ce o fi fost pe contrasens).

După puțină învârteală am ajuns la magazinul REI din New Jersey. Imediat am cerut ajutor și Kendra și-a petrecut două ore căutând și aducându-ne pantaloni, iar noi probându-i. La sfârșit eram cu toții amețiți, dar mulțumiți (mai ales eu care am picioare lungi și nu-mi găsesc pantaloni). Kendra era fericită pentru mine și proiectul nostru o impresionase, încât la sfârșit ne-a recomandat un restaurant Penang Malaysian/Thai Cuisine. Iar aici l-am sărbătorit pe Mihai de ziua lui cu Penang Satay, Vegetable Dumplings, Pad Thai, Beef Chow Fun, Chicken fried rice, Pulut Hitam(orez negru cu lapte de cocos).

Răspunsul la întrebarea dacă dormim la hotel sau mergem acasă (era 9:30pm) a fost ....acasă. Drumul a decurs fără evenimente. In Elmira ne-am oprit ca să luăm și mașina lui Mihai. La ora 2:00 am conduceam mașina și simt că o iau spre dreapta. Redresez volanul și mă apropii de banda de mijloc. Redresez din nou și merg drept. Instantaneu îmi aduc aminte de un desen animat cu Donald care se duce cu un buchet de flori să o ceară de soție pe Daisy. În timp ce merge pe o bicicletă cu o roată uriașă și una mică se mișcă dintr-o extremitate în alta a drumului fluierând fericit. Hmmm... ce simplu ar fi să fac și eu la fel, că drumul este liber. Nici nu-mi termin gândul și văd în oglinda retrovizoare luminile poliției. Oprim amândoi și polițistul, după ce se prezintă, mă întreabă dacă am băut ceva, pentru că nu mergeam drept. După verificările de rigoare ale actelor suntem lăsați să plecăm. Îi povestesc Mariei la ce mă gândeam înainte să mă oprească și ne pufnește râsul gândindu-ne cum ar fi fost să îi explic desenul animat.

Un pas

Ne-am luat inima în dinți și ne-am dus să ne cumpărăm sandale. Cei care ne cunosc știu că nu avem o plăcere deosebită în a face cumpărături, în mod special cele de îmbrăcăminte. Nu ne place materialul, culoarea, moda, magazinul, aglomerația și în general n-avem răbdare. Acestea fiind zise, am pornit spre Ithaca unde se găsea magazinul cu sandale Birkenstock. Ce e special cu sandalele astea? Sunt nemțești! Pe lângă asta, talpa este făcută din plută, ceea ce le face foarte ușoare, și urmează conturul natural al piciorului, susținând arcul plantar, ceea ce le face comode.

Ithaca, oră de vârf. Urmez instrucțiunile gps-ului și ajung pe o străduță cu restaurante, agenții și printre ele si magazinul nostru “Fontana’s Shoes Store”. Avea două vitrine mari pline cu exponate . Intrăm și suntem întâmpinați de o domnișoară căreia îi cerem imediat ajutorul. Ne invită să ne așezăm pe scaune și ne măsoară picioarele. Îi explicăm ce model de sandale vrem (la recomandarea doctorului podiatru) și în timp ce ne aduce sandale să le probăm, ne uităm prin magazin cu ochii mari, ca un copil la bomboane: atât de multe modele și unele chiar arată elegante. Nu ne ia mult timp până începem să mitraliem întrebări și despre celelalte firme. Naot? Au talpa din amestec de plastic și plută. Teva? E doar din plastic și nu e atât de rigidă ca și Birkenstock. Stăm pe scaun și ea ne potrivește cataramele, aduce alte modele pentru fete pentru că lor le stă mai bine în picior modelul îngust decât cel normal. Și nu aveți și altă culoare? Și cum este modelul cu talpă moale față de cel cu talpă tare? Are un mic strat de burete care face ca piciorul să suporte mai bine adaptarea la acest fel de încălțăminte. Ne ia pe rând, ca să nu ne încurce, iar noi ne ridicăm pe rând din scaune și facem două ture de magazin, fiind atenți la degete, la călcâi, la barete, la cum se freacă pielea pe tendonul lui Ahile, la talpă si toate gâlmele pe care le simțim sub ea. Fetele se uită una la cealaltă, comentează în românește, îmi spun cum se simt, se distrează și se miră că ar putea fi considerate gemene. Ioan așteaptă răbdător să îi vină și lui rândul, urmărind în acelaș timp cu atenție procesul. Pentru el sunt doar trei modele, dar doar unul i se potrivește: Keen.

Și ne hotărâm. Patru cutii de sandale stau pe contoar.

Tragem aer adânc în piept... acum avem nevoie de încălțări impermeabile, pentru orice teren, pentru fete și pe care trebuie să le probeze cu talonete. Din fericire domnișoara știa ce poate oferi magazinul la care lucra și ne-a adus două modele pentru fiecare din fete(Ioan nu își avea talonetele cu el) și fiecare și-a ales cel care i s-a potrivit cel mai bine. Maria era încântată că nu va mai trebui să caute pentru câțiva ani buni încălțări de munte.

După două ore, cu durere de cap, dar fericiți am ieșit din magazin ținând în brațe șase cutii de încălțări.