marți, 7 februarie 2012

Temple și Școală


Ca părinte care își școlește copiii acasă in statul New York, trebuie să raportez de patru ori într-un an școlar despre ceea ce învață. Aceasta este legea. Cum se califică o vizită la complexul de temple Angkor Wat ca școală? În raportul meu încep întotdeauna cu cititul. Trebuie să citească panourile cu informații despre locul respectiv,


 plus ce îi mai pune mama lor să citească dintr-o carte. La asta se adaugă și poveștile de Ramayana și Mahabharata, pentru că ele sunt sculptate în bazorelief de jur împrejurul templului Angkor Wat. Pentru scris trebuie să își consemneze evenimentele în blog sau în jurnalul personal. Vocabularul este îmbunătățit când găsesc cuvinte precum apsara (care înseamnă dansatoare)

sau baray (un rezervor mare de apă). Iar discursul, în conversațiile cu bunicii pe Skype sau cu străinii când sunt întrebați ce au făcut astăzi.
Urmează Studii Sociale. De obicei acest subiect este împărțit in Istorie și Geografie. Dacă vorbim doar de templele din complex, trebuie să începem cu Jayavarman al II-lea (varman înseamna scut în Sanskrită — Vocabular) care a fost un prinț khmer ce se întorcea din Java în jurul anilor 800 d.C. A cucerit niște state care se certau între ele, s-a declarat Rege-Zeu al Kambujei si s-a stabilit în zona Roluos. Așa cum ne demonstrează istoria multor culturi, sunt oameni care se luptă pentru pace, și fiii lor care construiesc monumente magnifice pentru era lor (David și Solomon, regii din Hampi). În cazul nostru a fost un nepot care a început să construiască în onoarea bunicului lui. Pentru că în mitologia hindusă și budistă muntele Meru este miezul tuturor lucrurilor din univers, așa a construit și el templele, ca o piramidă etajată. A construit in Roluos, dar și in Angkor.



La un moment dat capitala s-a mutat la Angkor si fiecare rege a construit la rândul lui mai multe temple. Într-un fel sunt toate la fel, dar diferite în mărime, în detalii, în semnificație (Artă).
Apoi vine rândul Matematicii. De câți oameni ai nevoie ca să construiești ceva de dimensiunile astea? Dacă un om lucrează 8 ore pe zi, 10 zile ca să sculpteze o față de Buda, câte zile trebuie să lucreze 250 de oameni pentru 700 de fețe? Câte blocuri de piatră crezi că sunt în această gopura (acoperișul- vezi Hampi)? De-adevăratelea, poți să transformi un templu în matematică simplă, algebră, probabilitate, orice, dacă-ți pui mintea!
Ajungem la Știință. De ce sunt toate așa negre și verzi? Licheni (Biologie).


De ce mai crește mușchi în interior? Umiditate, lumină indirectă și de aici poți ajunge la Atmosferă și Fizică. Cum pot rădăcinile să distrugă o clădire? Fizică — mecanică. De ce crește copacul deasupra clădirii? Acolo a găsit un loc fertil.




De ce unele bazoreliefuri sunt mai șterse? Eroziune, ploaie acidă—Chimie.



Dar altele de ce sunt lucioase ca si obsidianul (Geologie)? Pentru că oamenii le-au atins pentru noroc (Chimie, Studii Sociale).
Limbile străine sunt exersate. Sunt atât de mulți francezi care vizitează Cambodgia! OK, copiii noștri nu vorbesc franceza, decât împinși de la spate, dar o înțeleg. E suficient că le-a stârnit interesul și acum fetele noastre citesc pe cont propriu fie cărți, fie broșuri. Și de asemenea recunosc chineza, japoneza, coreeana, spaniola, italiana, portugheza, rusa și germana. Întreabă orice față caucaziană de unde este și răspund mândri la rândul lor Din România!
Arta, pe lângă faptul că e recunoscută și comparată cu ceea ce au văzut în alte țări, este pusă în practică prin făcutul fotografiilor, filmat, desenat (inclusiv desene animate pe computer!).
Artă înrămată!

Arhitectură.

Ai putea spune că pietrele nu fac muzică și ai avea dreptate. Totuși, am găsit muzică. Am avut profesorul nostru personal pentru drâmbă. E făcută din bambus (mă face să mă gândesc la instrumentul de curățat cartofi), o ții între buze, gura devine o cameră de rezonanță în timp ce faci drâmba să vibreze cu degetele. Ne-am distrat o mulțime cântând la ea.


În apropierea templelor erau grupuri de 4-8 oameni care cântau muzică tradițională khmeră, oameni care supraviețuiseră exploziei unei mine. Instrumentele lor erau variații de tobă, xylofon si flaut, iar ritmurile erau rapide. De ce sunt atât de mulți oameni, chiar și copii, mutilați? Pentru că Khmerii roșii au căutat și obținut puterea și au omorât aproape jumătate din populația țării. Când țările vestice au aflat, s-a pornit o bătălie politică multinațională, unele ajutându-i altele fiind împotriva lor, toate urmându-și interesele proprii de extindere a influenței politice și pentru dezvoltare economică. Și așa se face că Khmerii Roșii au pus mine, Statele Unite au aruncat bombe, China, Vietnamul și alte țări au folosit teritoriul Cambodgiei pe post de câmp de luptă. Nu există nici o evidență unde să cauți aceste bombe. Poți doar să le vezi rezultatele.
Sănătatea este un alt subiect care poate fi predat. Sunt lilieci care trăiesc în unele gopura. În apropiere locuiesc porumbei și maimuțe. Câteodată îi găsești morți. Nu-i atinge, nu știi de ce boală au murit! 
 Cum știi că sunt lilieci? După miros și după sunetele de frecvență înaltă (Biologie). Bea multă apă, pentru că e cald și nu vrei să te deshidratezi, pune-ți pălăria ca să nu faci insolație, stai la umbră.
Educația fizică este îndeplinită de nenumărații pași ca să ne cățărăm în vârful templelor și de distanțele lungi ca să ajungem acolo.

Asta e tot. Nu urmează textul din manual, dar este integrat și în majoritatea timpului distractiv.
Mi se cere să semnez si să datez raportul:
Am acoperit cel puțin 80% din materialul planificat.
Ileana Ruxandra Dascălu 3 feb.2012



P.S. Acesta nu este un raport adevărat. Copiii urmează lecțiile pentru Matematică și Știință după manuale adevărate, Ioan având în plus și Logică. Au muncit din greu timp de trei vacanțe de vară pentru a înainta în școală și și-au terminat celelalte subiecte chiar înainte de călătorie.

luni, 6 februarie 2012

Ioan: Cambodgia

Ioan: Cambodgia din 6 februarie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

Ajungem la micul aeroport din Siem Reap, Cambodgia unde se află doar două avioane (unul fiind cel în care am venit noi). Intrarea în Cambodgia e relativ simplă, am luat aplicațiile pentru viză, le-am completat, le-am înmânat, am primit viză și apoi am plecat de la aeroport cu două tuk-tukuri spre hotelul nostru.

Aceste tuk-tuk-uri sunt foarte diferite de cele din India. În India aveau trei locuri în spate în care ne așezam unul în brațele celorlalți. Aici au trei locuri în spate și două în față, dar pentru că aveam și bagajele cu noi, a trebuit să luăm două.

Cum am ajuns la hotel fiecare s-a retras în electronicele lui pentru marea parte a zilei, restul fiind ocupat de un somn de patru ore, prânz și cină.

A doua zi aveam dimineața liberă și am mâncat clătite la micul dejun (cel puțin noi copii) și am murit de plictiseală tot jucându-mă pe iPod-ul meu așteptând-o pe Maria să-mi dea computerul (pentru că ea trebuia să-și termine toate obiectivele ei autoimpuse). M-am dus la piscină singur unde am descoperit cum să fac jacuzzi-ul să meargă. După o jumătate de oră m-am întors în cameră și i-am găsit pe Mama și pe Tata în costume de baie. Prea târziu. Eu deja terminasem cu piscina. Așa că până la urmă am fost singurul care a mers la piscină în acea zi. După asta am mâncat și am mers la muzeu, care era despre arta cambodgiană și despre imperiul Khmer.

Ziua următoare am cumpărat bilete valabile pentru trei zile pentru a vizita toate templele care erau acolo. Am început în prima zi cu templul Bayon, care era special pentru un anume motiv. Tot restul zilei am vizitat numeroase temple și la sfârșit ne-am întors foarte obosiți și ne dureau picioarele.

Numeroasele temple au continuat și a doua zi (a patra zi în Cambodgia). Templele erau foarte frumoase cu o mulțime de detalii. Din când în când aveau câte un rând de sculpturi, fie cu elefanți, fie cu oameni, fie cu războinici, sau războinici pe cai, sau pe elefanți, câteodată atacând, altă dată pacifici.

Ultimul lucru în acea zi a fost Angkor Wat. Angkor Wat avea multe lucruri pe care alte temple nu le aveau. De exemplu zidurile de dinafara templului (nu genul uriaș care separă șanțul de apă de castel, ci unele care înconjoară templul) aveau sculpturi care spuneau povestea a doi mari generali care se luptau să câștige ceva sau zeii atacând oamenii, sau unii pe alții. Iar în interior iar era foarte frumos, peste tot sculpturi, dar turnul care ne-ar fi permis să vedem tot Angkor Wat de sus era închis pentru curățenie. Am hotărât foarte mulțumiți să nu stăm până la apusul soarelui, pentru că eram obosiți.

Următoarea zi a fost ziua de pauză în cadrul zilelor de templu. Cu foarte mare bucurie am stat acasă, dar am ieșit să mâncăm și am făcut un masaj cu pești, a fost minunat. Un dolar pentru o oră de persoană. Erau trei bazine, unul era prea gâdilicios, altul era prea pișcător și altul era nuuuuuuumai bun.

În cea de-a treia zi de vizitat temple am fost din nou la Bayon și apoi am mers pentru aproape o oră cu tuk-tuk-ul să vizităm un templu, apoi din nou o oră să ne întoarcem la Angkor Wat unde am putut să ne urcăm în turn și să  vedem tot templul așternut picioarelor noastre, priveliștea era superbă, precum era și coada ca să urcăm. Și pentru că  revăzusem Bayon și Angkor Wat, am declarat ziua încheiată.

În penultima zi am mers să vedem muzeul minelor; am învățat o mulțime despre ele. Ghidul nostru a fost un voluntar american care ne-a spus despre omul care a curățat 50.000 de mine și cum armata Khmer Rouge a folosit copii ca să pună minele, dar au găsit și un lansator de rachetă care țintea asupra avioanelor comerciale și am aflat că mulți oameni plăteau mii și mii de dolari ca să le distrugă.

Atât pentru Cambodgia!

sâmbătă, 4 februarie 2012

Maria: Învățând de la Cambodgia

Maria: Învățând de la Cambodgia din 4 februarie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

Din țările de până acum Cambodgia e țara mea favorită. De ce? E un loc prietenos, e liniște, e fericire.

Trei exemple:

1) Zâmbești cuiva, ei îți zâmbesc înapoi. Și nu trebuie să-ți faci griji că s-ar putea să pari ciudat. Nu! Asta e cultura lor. E prietenoasă. E deschisă. Te întâmpină cu brațele deschise.
2) Nu auzi claxoane. Sunt puține mașini. Oamenii merg încet. NIMENI NU CLAXONEAZĂ.
3) Oamenii zâmbesc tot timpul. Chiar și când nu zâmbesc, zâmbetul cuiva îi face să se lumineze.

Drumurile din Siem Reap sunt de pământ, cu tuk-tukuri atașate la motociclete roșii lucioase. Copiii aleargă în jurul templelor ținând în mână cărți poștale sau fluiere oferindu-le spre vânzare, una la un dolar, două la un dolar…. orice la un dolar. Într-un fel asta te rănește. Te face să reevaluezi lucrurile de care ai nevoie.

Da, economia din Cambodgia și economia din SUA, Europa, Australia, Noua Zeelandă sunt total diferite, dar gândește-te o secundă la cât de multe lucruri poți să ai crezând că ai nevoie de ele, dar de fapt nu ai nevoie. Îmi dau seama că nu mi-ar plăcea la început, dar aș putea să mă descurc fără laptop sau iPod pentru tot restul excursiei. Și la sfârșit aș fi chiar fericită.

De ce? Internet pe gratis se găsește din ce în ce mai des prin lume. Un carnet poate să îndeplinească rolul unei tastaturi. Ultimul hit muzical nu e necesar pentru starea de bine. De fapt muzica nu e necesară de loc — cel puțin cea pe care o asculți în căști toată ziua. Iar locurile în care faci troc de cărți sunt un rai.

Dacă mai călătoresc vreodată în felul acesta  probabil că voi scoate câteva lucruri din bagaj. Ca de exemplu tableta, pe care am adus-o pentru a desena caricaturi. Știam de dinainte să plec că probabil aș putea trăi fără ea, dar la momentul respectiv nu aveam chef să renunț la ea. Și intra așa de bine în bagajul meu! Sau lucrurile de școală. Pe lângă faptul că nu le-am prea folosit, pentru că aveam tableta (care mi-a fost foarte utilă când am făcut Khan Academy, dar total nefolositoare dacă nu am internet), probabil că nici nu aș avea nevoie de ele. Sper… Carnetele: am un carnet de desen și unul pentru notițe, dar îmi este foarte clar că dacă aș avea un Moleskine sau ceva de o calitate similară, n-aș avea nevoie de astea grele. Laptopul: așa cum am spus, poți să găsești internet relativ ușor. Trocul cu cărți este peste tot (e o binecuvântare, nu glumesc). Nu mai scriu atât de mult ca înainte. Bat la mașină rapid, așa că postările pe blog nu mi-ar lua mai mult de 15 minute (să nu uităm că mi-ar trebui să plănuiesc în avans ce aș vrea să scriu).

Dar asta nu înseamnă că îmi voi trimite laptopul și carnetele la New York. Să nu uităm că trăiesc cu alți patru oameni și nu contează cât de drăguți sunt, din când în când am nevoie să mă izolez de ei. Înseamnă totuși că îmi reevaluez nevoile și dorințele, ceea ce este unul din motivele pentru care suntem în această călătorie. Și Cambodgia a ajutat în mod sigur să o fac.

vineri, 3 februarie 2012

Maria: Mâncarea Khmer

Maria: Mâncarea Khmer din 3 februarie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

Strada cu cei mai mulți turiști în Siem Reap, Cambodgia, este strada Pub (bar).

Deși aș putea să spun că este o descriere bună, n-aș putea spune că are foarte multe baruri. Sunt multe locuri de masaj făcut de pești (Dr. Fish — NU PIRANHA!), masaj pentru mâini, picioare, corpuri, beri, jocuri de tenis pe ecrane uriașe la care toată lumea se uită în timp ce mănâncă. Prețurile variază enorm. Prima oară am mâncat la un restaurant al cărui nume nu cred că ni-l vom aminti vreodată. E față-n față cu o agenție de turism care oferă și masaj cu pești, locul cel mai ieftin — un dolar pentru un timp nelimitat). Afișul face publicitate mâncării Khmer.

Toată lumea de pe strada Pub te vrea să intri în restaurantul lui. Țin în mâini meniuri laminate. În prima seară, după ce am mers în sus și-n jos, și-n sus și-n jos și din nou în sus și-n jos, ne-am oprit la acel prim restaurant. Făcea reclamă la mâncarea Khmer și avea scaune de plastic roșii cu fețe de masă cu pătrate verzi și albe. Chelnerița ne-a zâmbit larg așteptând să comandăm. Am revenit de patru ori, eu comandând de fiecare dată același lucru: orez prăjit cu alune caju și porc. E la fel cu orice orez prăjit, dar are alune caju. Nu cred că înainte mi-a plăcut foarte tare orezul prăjit, dar ăsta era bun.

Sucurile sunt 0,75$ și comandăm aproape totul de pe meniu. Sucul de lămâie e delicios. Cel de Dragon folosește cred că fructul dragon, care este roz aprins pe dinafară, dar alb cu puncte negre pe dinăuntru. Cred. Nu mi-a spus nimeni că acel fruct este fructul dragon, dar am ghicit.

Când am venit a doua oară, suntem întâmpinați cu zâmbete largi și ne-a făcut semne din mâini. A treia oară suntem așezați rapid la una din cele cinci mese, chiar lângă tejghea. Știi, e o tejghea lungă, care merge spre „fundul“ tuturor restaurantelor de acest fel. În spatele ei este o mașină care face sucuri, o plită de aragaz pe care gătesc bucătăresele (și chelnerițele — se pare că nu este vreo diferență între ele). Din când în când apar persoane care livrează ceva și le pun pe tejghea. Clienții care revin — probabil pentru că și ei și-au dat seama că ăsta e cel mai bun restaurant — sunt primiți cu aceleași zâmbete mărinimoase.

Când am venit prima oară, un om mai în vârstă a venit cu o sacoșă și trei conuri de înghețată pe care le-a dat fiecărei chelnerițe. „Azi e ultima mea zi“ a spus el, „ Și v-am adus niște înghețată“. În timp ce ne lua comanda Ali, care pare să fie chelnerița șefă, și-a scăpat înghețata cu capul în jos pe masă. Când am fost azi a îmbrățișat-o pe Ileana de bun venit. Am așa un sentiment de familie, o familie foarte mare (care nu este restrânsă doar la acest loc). Când i-am spus lui Ali că plecăm, s-a întins peste tejghea (unde se dusese ca să ajute la gătit), ne-a strâns mâinile, ne-a îmbrățișat și ne-a spus că suntem frumoși și să mai venim.

Nu crezi că e cel mai fain fel să-ți petreci ultima masă din Cambodgia?