Tărâmul Siamului

Sawatdee Ayutthaya

Cu aventuri, (link 1 2 3), sentimente neplăcute și talentul lui Mihai, care a găsit autobuzul corect într-o autogară uriașă, am ajuns în vechea capitală a Tailandei. E o schimbare de planuri, n-am știut că vrem să venim aici, pentru că n-am citit despre locul ăsta. Pe când mai eram încă acasă, Mihai a încercat orice, mai puțin să ne mituiască, să ne facă să aflăm mai multe despre locurile în care am vrea să mergem, dar noi am tot amânat. Eu nu pot să țin minte toate amănuntele și-n plus de asta, nu vreau să citesc despre ceva pentru ca mai târziu să nu ne ducem. Am vrut ca programul nostru să aibă flexibilitate și exact asta facem, nu mai stăm cinci zile în Bangkok, ci trei, iar două le vom sta în Ayutthaya.

Nici nu ne dăm bine jos din autobuz și auzim “Bine ai venit prietene!” Imediat mă pun în gardă, dar nu e decât un șofer de ricșă, care ne întreaba foarte politicos unde vrem să mergem. Și-a oferit serviciile si pentru a doua zi, dacă voiam. E ceva obișnuit în această parte a lumii și s-a adaptat programului nostru când am venit târziu și obosiți. 

Ruinele din Ayutthaya nu m-au impresionat, poate pentru că erau niște clădiri de cărămidă, despuiate de XXX, care încă mai se țineau la grămadă. Din cauza inundațiilor, intrarea era gratis și în unele locuri erau înconjurate cu panglică galbenă. 

Wat Maha That, restul statuii este ascunsă de rădăcini.

 Pământul încă mai zemuia apă. Câteva stupa se înclinau periculos, precum numeroase turnuri din Pisa.

Ayutthaya a continuat să existe, chiar dacă nu a mai fost capitala. Iar acum toate aceste comori arheologice punctează orașul vechi. Contrastul e foarte mare, mai ales când ai un templu budist nou, de un alb imaculat, cu briz-brizuri de sticlă colorată și oglinzi. Arată ca un fel de pagode chinezești modificate, mai înalte, mai înguste, cu colțurile mai curbate. Oamenii intră în ele tot timpul, aprind tămâie, aduc flori de lotus albe și acoperă în aur statuile lui Buda, câte un țol o dată. Își cumpără foițele de aur, aleg un loc, spun o rugăciune, le lipesc și le freacă bine, apoi aruncă hârtiile pe jos. 

Wat Na Phra Men, construit ca și o barcă.

Ziua e caldă și înnăbușitoare. Busolele noastre interioare nu mai funcționează și ne tot învârtim în cerc, vizitând templele într-o altă ordine decât cea hotărâtă. Trebuie că arătau superb în zilele lor. Încă mai impresionează cu așezarea lor, cu arhitectura, cu Buda ai lor decapitați (grație celor din Burma). 

Modelul lui Wat Chaiwatthanaram

Wat Phra Si Sanphet, imaginea lui este pe hârtia de 20 bahți.

Un templu a scăpat furiei cuceritoare și zidurile lui mai sunt încă împodobite cu fresce din viața lui Buda.

Interior  Wat Na Phra Men

În anii 70 autoritățile au observat o creștere a traficului cu aur și mergând pe firul apei, au recuperat doar o parte dintr-un tezaur ascuns în unul din aceste temple. Acum se află expusă la muzeu într-o cameră cu aer condiționat: tablete, elefanți, statuete și o parte din modelul templului. Întrj-o cameră similară puteam să admirăm mai multe stupa făcute din materiale diferite, ce intră una într-alta precum Maruștile, și care adăposteau o rămășiță a lui Buda. Împreună cu alte obiecte delicate, constituiau o altă comoară care să ne bucure ochii.

Muzeul Național Chao Sam Phraya

Hotelul nostru este pe o stradă liniștită. Am văzut câini, anatomia lor fiind completă. N-au un stăpân, ci mai degrabă oamenii au grijă de ei, iar câinii apără teritoriul. Am trăit într-un cartier unde câinii se organizau în haite nocturne, așa că mi-era puțin teamă de ei. Plecând de la hotel, m-am uitat după o cracă sau un băț mai solid și am ascuns-o la colț. Când ne-am întors, am luat-o în mână și nici n-am făcut 10 metri, că imediat am fost observați, s-a dat semnalul și au început să se adune. Ne-ar fi atacat, dar creanga îi ținea la distanță. O fată a ieșit dintr-o curte și a început să arunce cu pietre în ei. O franțuzoaică ne-a felicitat pentru prevedere. Ea fusese victima lor și avea o fustă ruptă ca dovadă.

Bangkok

De la stația de autobuz luăm un taxi până la hotel și rămânem acolo tot restul zilei. Doar spre seară am ieșit să vizităm strada Koh San, cea pe care se presupune că nu trebuie să o pierdem. Erau atât de mulți oameni, mergând în sus și-n jos, stând la bar sau restaurant, sau uitându-se la chioșcurile cu haine, împletindu-și părul. Am găsit un restaurant mai retras, dar nici aici n-am putut să ne bucurăm în liniște de cină din cauza vânzătorilor ambulanți de brățări, nimicuri și mâneci cu tatuaje false.

A trebuit să ne facem ce-a de-a doua rundă de vaccinare pentru hepatita A. Ne-am dus la o clinică unde a fost interesant să vedem în practică birocrația (link Maria).

Wat Pho 

Mihai a vizitat mai mult din orș, dar noi am stat în camerele de hotel, eram prea obosiți. În ultima zi am vizitat repede templul Wat Pho, unde se află cel mai mare Buda culcat din Tailanda, pe lângă o școală de masaj 

Tălpile lui sunt încrustate cu sidef.

și Palatul Regal cu prea multele lui clădiri și temple. Avea chiar modelul lui de Angkor Wat. Atracția aici era Buda de Smarald, o statuie de vreo 70 cm făcută din jad pe care au găsit-o ascunsă în interiorul alteia. Acum este aproape îngropată de decorații într-o pagodă înaltă. Statuile și grădinile au un aer japonez.

Garuda, to safe-guard the temple.

Pe trepte sunt faianțe pictate de mână, ușile sunt încrustate cu sidef, iar pe ziduri decorații din sticlă colorată și oglinzi..

Pentru că ne-am hotărât să mergem la Koh Tao, luăm trenul, vagonul cu aer condiționat. Paturile sunt puse în lungul vagonului, de o parte și de alta și se închid cu perdele albastre pe care sunt cusute cu galben numerele. 

În Chumphon mâncăm micul dejun pe peronul gării, așteptând să se facă ora 6:15 dimineața ca să putem lua autobuzul spre docuri. Vedem primul răsărit de soare în Tailanda în timp ce mergem pe un ponton de șipci inegale și șubrede, pentru a ne sui în feribot.

Catamaranul se mișcă repede și în aproape o oră vedem imaginea tipică: o limbă de nisip cu șezlonguri, între două ape albastre.

Koh Tao e un loc aglomerat, cu două părți: una care a venit pentru distracție, droguri, scufundări și cealaltă parte care le furnizează. Noi am venit pentru scufundări, dar ai să citești aventurile astea în alt post.

Și apoi... plaja, mai precis Plaja Sticlei. Numele îi vine de la felul ăn care au marcat drumul până la ea, cu sticle. E mai ușor să ajungi la ea cu barca, decât pe pământ. E un mic golfuleț care are un hotel și numeroase case pe plajă, pe toată lungimea ei. Sunt patru restaurante, doar unul pare preferatul tuturor, iar chelnerii de aici sunt de pe altă lume. 

Par să fie beți aproape tot timpul, se așează cu tine la masă ca să ia comanda, iar replicile lor nu sunt ale mele favorite “Te văd când o să mă vezi!” “ Aaaa, acum știu cine-mi ești!” Mâncarea este scumpă după standardale tailandeze și nu e cine știe ce. Altceva? Da, turiști. Vin cu taxiurile barcă pentru câteva ore pe o plajă liniștită și pleacă înainte de pusul soarelui. Nu știu ce fac oamenii care locuiesc aici, pentru că sunt foarte puțini la plajă și doar câțiva la bar sau restaurant. 

Scaunul meu și doi oameni pe plăci de surf.

Mă uit la valuri, la nori, la crabi, stând într-un scaun chiar la marginea apei. La ora 7 dimineața sunt doar două persoane, una face yoga,alta aleargă. La ora 9 e deja prea cald și terminând cu bronzatul fac o baie în apa clară și caldă ca o supă, apoi mă retrag pe veranda cabanei. Încerc să prind din urmă blogul, sau pozele, am făcut atât de multe, dar sunt obosită și sunt în vacanță. Copiii au cabana lor, departe de noi, ăi vedem cînd au nevoie de ceva de la noi sau la cină (restul meselor sunt când și dacă ne este foame). Nu e nimic de făcut pe plaja asta și sunt bucuroaosă, este exact ce am nevoie. Dorm cîte 10 ore pe noapte, dar tot sunt obosită. Mă mut din pat pe plajă, de acolo pe scaun și de acolo înapoi în pat. Parcă aș avea straturi-straturi de oboseală, corpul meu recuperându-se în trepte.

Dacă te uiți în jur ai să vezi marea albastră, cu ape calme, nisip alb, palmieri, ceva turiști departe de tine, auzi valurile, păsările, câteodată basul de la muzica de la restaurant. Este ceea ce îmi place (ar fi perfect fără oameni și muzică). E un vis transformat în realitate, să stau pe plajă și să ascult valurile. De ce-ți spun toate astea? Pentru că aveam tot ceea ce-mi dorisem: vacanță pe o plajă retrasă, câțiva oameni, timp să citesc și cărți să fie citite, familia, nici o obligație și eram nefericită. Mă simțeam fără rost, inutilă, nimeni n-avea nevoie de mine, n-aveam niciun plan, și chiar dacă mi-aș fi făcut planuri, s-ar fi schimbat, pentru că așa se întâmplă în călătoria noastră, și n-aveam nici măcar pentru ce să-mi fac planuri, și de ce-mi trebuie planuri? În mediul meu paradisiac am realizat,și acceptat, că tot ceea ce am este astăzi, acum, să mă bucur de ea așa cum este.

Mai am nevoie să-mi reamintesc.

Poți să vezi mai multe curcubee hașurate?

Într-o după-amiază am auzit voci de copii. M-am uitat și erau acolo, trei, jucându-se în valuri. Încrezători în ei, întreaga lume le aparținea. Nu puteam să-mi dau seama care erau părinții lor. Copiii noștri, auzindu-i, și-au părăsit interesele și s-aualăturat lor.. Aflând că suntem români, Meenabedeena a întrebat E ceva romantic în România?. La cină Tintin(8) ll-a întrebat pe fratele lui mai mic, Snowy, Aș putea să am și eu o înghițitură, te rog? Asta era în totală opoziție cu cele două fetițe franțuzoaice care îi tocau mărunt nervii mamei lor sau cu un frate și o soră care îi cereau atenția mamei lor, doar ca să o ignore când le convenea. Cine sunt oamenii ăștia? Sunt familia Mergem oricum, care-i include pe lângă cei mai-nainte menționați și pe Crish, Jill, Sparky, care merge în cărucior, pentru că suferă de XXX și Baby Boy care are doar 10 luni. Vorbind cuei am aflat că sunt din Australia, că fac și ei școala acasă și că profită că mai sunt tineri și copiii lor încă mai vor să călătorească cu ei. Am petrecut câteva zile minunate împreună, povestindu-ne întâmplări. Sper să ne mai întâlnim, cât de curând.

Am stat mai mult decât plănuisem. Am renunțat la o săptămână în Penang, Malaezia, a trebuit să luăm trenul, în loc să zburăm acolo. Pe când așteptam trenul, am dormit pe rând pe bănci de piatră. În jurul sandalelor noastre se plimbă libărci uriașe, iar șobolanii merg la adăostul țevilor de scurgere până la coșurile de gunoi. Nici nu reacționăm, avem doar grijă să nu vină lângă bagajele noastre. Măcar țânțarii ne lasă în pace, nu le place mirosul de ulei de eucalipt. Trenul nostru are întârziere două ore. Se pare că majoritatea trenurilor au. Un grup de tineri așteaptă trenul lor în apropierea noastră. Își spun poveștile lor, cum au plecat pe o lună și au trecut deja trei, cum mamele îi întreabă când se întorc acasă, oare ce-or să zică de tatuajul lor, iar acum că se întorc, de-abia au făcut rost de bani pentru bilet, pe lângă cei pentru bere și țigări.

Tatuajele sunt oriunde te întorci.  Sunt foarte frumoase, un desen îngrijit, cu umbre, pentru toate gusturile: fețe, Buda, linii drepte, dragoni și tot așa. Au grijă cu alunițele, mergând la distanță în jurul lor, sau le includ in design. Dar eu nu înțeleg ce îi face pe oameni să suporte atâta durere ca să aibă un desen înțepat permanent în piele. Pentru oamenii din triburi e ca un cod, le spune celorlalți dintr-o privire despre ei, dacă e șef sau dacă a omorât și câte animale cu propriile mâini. Ce-ar trebui să înțeleg despre oamenii care se tatuează într-o societate vestică?

La revedere Tailanda și korp khun, mulțumesc pentru vacanță.