Tangentă

Precum tangenta atinge cercul într-un singur punct, așa am interacționat noi cu Cambodgia.

Siem Reap are un aeroport micuț. Coborâm din avion direct pe pistă, mergem să ne luăm formularele pentru viză, ne așezăm la coadă și ne uităm cum un șir de 15 ofițeri își trec pașapoartele noastre din mână-n-mână, adaugând picul lor pentru viza noastră. Până să ne dăm seama să închidem gura, suntem chemați să le ridicăm.

De la casa de oaspeți Tanei, două ricșe ne așteaptă. Arată altfel decât cele indiene, sunt mai deschise, mai mari și mai comfortabile, trase de o motocicletă. 

Așteptându-și clienții de la temple

I Am timp să observ orașul... Arată ca și cum ar fi o comună: animale pe câmp, fără trotuare, ci doar o potecă în praf. Apoi ajungem în centru, unde străzile pavate sunt mai înguste și 90% din afaceri sunt în domeniul turismului: hoteluri, restaurante, baruri, agenții de turism.

Priveliște la micul dejun.

Hotelul nostru arată foarte bine, are gard și portar, și sunt o mulțime de oameni care stau acolo, vorbesc și se uită cine trece. În șapte zile am învățat să îi recunosc: șoferii de ricșă, chelnerii, recepționistul, managerul. Fetele curăță camerele și au grijă de doi copii mici, care tot timpul se învârt printre picioarele lor. De o parte este un loc viran, iar pe partea cealaltă doi oameni construiesc o casă. Încep pe la 9 dimineața, fac o pauză pentru prânz, mai lucrează ceva dup-amiaza până pe la 5. De obicei e o muncă liniștită, ceva zgomot când au avut de așezat niște bârne la locul lor. Ce mi-a plăcut  era că unul dintre ei fluiera încetunel, urmând melodia din capul lui, făcând câte o pauză scurtă, concentrându-se pe ceva, apoi fluierând din nou, în tihnă, bucurându-se de ziua lui.

Știm ce vrem să facem, pe lângă Angkor Wat: să vizităm muzeul, să vedem un spectacol de dans Apsara, să ne dăm pe străzi și, dacă e posibil, să ne odihnim.

Ajungem la muzeu după amiaza și suntem ultimii care ieșim din clădire. A trebuit chiar să ne grăbim prin ultimele două săli, acolo unde explicau diferitele tipuri de haine ale bărbaților și femeilor, așa a fost de bun și de interesant. Ca întreg, muzeul împarte istoria și cultura împăraților din zona Angkor Wat în bucăți ușor de digerat. Am putut vedea evoluția unei statui numită “Buda chemând Pământul ca martor” de la un model mic și delicat, la artă de mare finețe și terminând cu unul mai puțin elaborat, pe măsură ce regii nu mai aveau timp să aștepte pentru artă, din cauza războaielor. Sau coloanele care încadrează ușa, de la simple, rotunde, la octogonale, cu registre sculptate. Am înțeles diferitele influențe care s-au topit în stilul Angkor. De la indieni, pe lângă religie, ceva zei sau maimuțele lui Hanuman aveau mustăți. Mai erau și altele, dar nu-mi mai aduc aminte. Am învățat despre semnificația garudelor (ți-aduci aminte, o vietate cu corp de om, dar cap și aripi de pasăre, ca să îl poată zbura pe Vișnu unde vrea el). Mama garudei i-a cerut ajutorul lui Vișnu și i-a promis că dacă v-a avea un copil, îl va servi. Sau de ce Buda stă pe o viperă încolăcită (în timp ce medita, soarele a ieșit din nori și ca să nu fie deranjat, vipera i-a ținut umbră cu gluga ei).

Din loc în loc puteam să vedem filme, unul chiar pe ecran panoramic, răsărit de soare în ziua solstițiului. Totate informațiile astea și chiar mai multe le vom regăsi când vom vizita complexul Angkor Wat.

Părăsind muzeul am încercat să ne găsim drumul spre un loc special. Dans Apsara poate fi văzut în multe locuri. Cel adevărat, din timpul regilor, aproape s-a pierdut în timpul regimului Khmerilor Roșii. Poți să vezi un spectacol oficial, ca și unul de balet, sau poți să mergi la un restaurant și să te bucuri de dans în timp ce mănânci cina, sau să mergi la o companie privată. Noi n-am ales nici una din astea. Ne-am dus la Santepheap. Am citit despre ei în blogul "With two kids in tow"  și pentru că era duminică, însemna că au spectacol. Am oprit o ricșă și am mers destul de mult până am găsit locul. În curte erau oameni vorbind cu directorul, sau cu voluntarii, câțiva dintre copii. Una din fete ne-a întâmpinat și ne-a arătat noua lor casă: fetele dorm la etaj, băieții într-un adăpost temporar de lângă clasă, în spatele lui era parcarea de biciclete (cu care se duc la școala publică). Și mai în spate era un șopron cu o scenă, un loc pentru orchestra pinpeat și scaune. 

Ne-am așezat și așteptat să înceapă spectacolul. Directorul a venit și ne-a spus puțin despre orfelinat cum se bazează pe donații, că vârstele copiiilor sunt între 10 și 18 ani, sunt mai multe fete decât băieți, se duc la școala și în timpul liber, pe lângă teme, au treburi de făcut (curățenie, să-și spele rufele, să ajute cu gătitul). Timpul care le mai rămâne îl folosesc să învețe (de la voluntari) engleza și cum să se descurce pe computere. Majoritate copiiilor sunt cu adevărat orfani, totuși unii mai au un părinte.

Am văzut cinci dansuri: Dansul Binecuvântării, Dansul Pescuitului, 

Hanuman și Sirena,

 Dansul cu Nuci de Cocos, 

și dansul Apsara. 

În timp ce ne uitam la spectacol, am fost serviți cu ceai și cu prăjituri de către copiii care nu aveau roluri. Tot ei au fost și cei care au strâns cănile și m-am întrebat de câteva ori dacă băiețelul acela micuț de 7 ani o să poată să țină tava cu toate cănile.

Ochii mei nu sunt antrenați să recunoască fețe asiatice așa că am crezut că sunt aceleași fete în roluri diferite. Mi-am dat seama că erau deosebite abia la sfârșit, când au ieșit cu toții pe scenă. Nu știu dacă au ceva antrenament oficial in Apsara, dar știu că cei mari îi învață pe cei mici. Poate un deget n-a fost în poziție, sau planta piciorului în unghiul corect, dar eu nu sunt specialist. Nu eram acolo ca să le dau note, ci doar să mă bucur de spectacol, ceea ce am și făcut. Erau emoționați, se vedeau pe ei jucînd rolurile respective, în special o fată, și se înroșeau și se rușinau de toată atenția închipuită. Rolurile băieților erau mult mai energetice decât ale fetelor și le jucau cu toată atenția.

La sfârșit ne-au chemat și pe noi pe scenă, încercând să ne învețe cîteva mișcări. Nu prea ne-am priceput, dar ne-am distrat. Și apoi au schimbat pe muzică modernă, disco, și au început să de-a un alt fel de spectacol. Au pornit băieții din Santepheap, apoi francezul, apoi Ioan, mergînd pe rând, făcând salturi, figuri de hip-hop,rotindu-se, iar noi toți ceilalți băteam din palme și-i admiram. Mă întrebam oare cât de mult o să le trebuiască fetelor noastre să intre în rând cu ei, pentru că nu e în genele lor să stea de-o parte și să îi lase pe alții să strălucească. Am zâmbit când Maria a făcut ceva pași de horă, apoi Ileana, care avea pantaloni, s-a ridicat în mâini dintr-un pod. Probabil că nu sunt obișnuiți cu fete care să participe cot la cot cu băieții, dar și-au revenit repede. Fetele văzând că sunt acceptate, au prins curaj și le-au luat la horă și pe cele de la Santepheap, care împotrivindu-se râzând, au acceptat. Și a continuat tot așa până când toată lumea a obosit. Am început să vorbim, adulții cu adulții, copiii între ei. Am mai fi stat să vorbim, să ne cunoaștem mai bine, dar ne aștepta ricșa. Din punctul nostru de vedere a fost cel mai bun spectacol.

Ce pot să spun despre oamenii din Cambodgia? Au zâmbete nesfârșite.

 Când te uiți în ochii lor, zâmbesc într-un fel liniștit, ca și cum ziua ar fi caldă și senină. 

 Zâmbesc atunci când merg și atunci când nimeni nu se uită la ei. Iar copiii lor fac la fel.

Am întâlnit o mulțime de copii, îmbrăcați și bine hrăniți, în jurul templelor. Vindeau vederi. Majoritatea timpului stau lîngă intrare, vorbind, jucându-se, dar cu un ochi pe turiști. Când ne-am apropiat, au venit dintr-o dată toți, oferindu-ne 10 vederi la un dolar.

Apoi au început să numere de la unu la zece în engleză, apoi franceză, apoi spaniolă, sau altă limbă în care au învățat să numere. Au între 5 și 10 ani. Ar trebui să fie la școală, dar așa își pot ajuta și ei familia. Dacă vând doar un set de vederi, dolarul acela cumpără mâncarea pe o zi. Le-am admirat capacitatea de a se ține de treabă, de a înfrunta hoarde de turiști, alegând unul pe care să-l urmărească până la intrare, apoi să repete. La un templu erau două surori. Cea mare, în jur de 7 ani, încerca să ne vîndă vederi, 

 dar în spatele ei, imitând-o, era sora mai mică, nu cred că avea mai mult de 4 ani. Era peltică. A sărit peste niște numere în franceză, a terminat cu dix, pentru că pe ăla îl știa, și a început să numere din nou în engleză. Și-a dat seama înaintea sorei ei că eu nu cumpăr și atunci l-a încolțit pe Mihai. Până la urmă am cumpărat de la ea, dar când ne-am întors, nu ne-a recunoscut.  

 Am încercat să-mi amintesc, ce făceau copiii noștri la vârsta ei? Aveau vre-o treabă de făcut? Pentru cât timp erau în stare să o facă?

O singură dată am văzut un băiat foarte slab, cerșind în pădure “un dolar ca să merg la școală”. Purta uniformă, dar din câte știu eu, școala publică e gratis. A primit cu bucurie mâncarea pe care i-am dat-o.

Am interacționat prea puțin ca să putem spune că știm ceva despre Cambodgia. Știm puțin despre Ali, chelnerița. În prima seară când am ieșit în oraș să mâncăm ne-a fost cam greu  să alegem un local. Prețurile variau între 1$ și 7$ o farfurie. 

Nu voiam să plătim pentru scaune frumoase și uniformele chelnerilor, așa că ne-am îndreptat spre partea mai ieftină și mai animată de lângă strada Pub. Erau mese și scaune, la distanțe egale erau meniuri și câte o fată se apropia de noi, încercînd să ne convingă să mâncăm la restaurantul ei. Meniurile erau aproape identice în conținut. Cum mergeam noi așa, Ali vine cu mâinile ridicate, ca și cum am fi fost fiul rătăcitor, repetând fericită “Bună, bună, bine ați venit!”

Am mâncat acolo în fiecare seară când am ieșit, deja știa ce ne place și-ar fi stat mai mult de vorbă cu noi, dacă n-ar fi trebuit să lucreze. Într-o seară ni l-a prezentat pe fratele ei de 5 ani, care venise să ia mâncare de la restaurant. O altă soră îl ducea acasă pe scuter. Ali mai are cinci surori, doar pentru că tatăl ei voia un băiat.

Înainte să plecăm, Peor șoferul ne-a dus până la oficiul poștal, unde am lins și lipit aproape 80 de timbre, câte două de vedere și am așteptat să le vedem marcate. Poștărița le-a făcut teanc, apoi le-a împrăștiat ca pe cărțile de joc și a început să le bată cu o ștampilă cu coadă lungă, în ritmul bătăilor de inimă. 

Ăsta a fost punctul nostru. Am avut aventuri neplăcute în drumul spre Bangkok, dar pentru mine ele sunt plasate în țara nimănui, deși efectul lor se va impune peste Tailanda.

N-am auzit nici măcar un claxon.

A fost frumos.