China (pentru că este un titlu PLIN de imaginație)

Ileana: China (pentru că este un titlu PLIN de imaginație) din 1 februarie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2020

Slavă Domnului pentru China. Înțeleg China. Știu mâncarea chinezească. China are sens. Nu că nu mi-ar place India, nu— în ciuda faptului că aici este mult mai frig, îmi place China mult mai mult.

Am zburat de la Kochi, India la Guilin în China, apoi am luat un taxi la Yangshuo, unde am avut un șemineu adevărat și pături electrice. Ne-am cățărat pe munți, am mers pe autobuze și am plutit în jos pe râuri. Apoi de la Yangshuo am mers la Guangzhou și tot ce îmi aduc aminte este că am fost să vedem muzeul mormântului regelui Nanyue, care a fost îngropat într-un costum de jad în timpul dinastiei Han și că mormântul lui a fost descoperit în 1983. Are fresce colorate în camera funerară și este mai mare decât majoritatea mormintelor din acea vreme. Îmi amintesc de asemenea și cearta cu Maria pentru că am luat broșura de la muzeu în franceză și în loc să folosesc Ultralingua (o aplicație de tradus din engleză în franceză și invers) o rugam pe mama să-mi traducă și nu o lăsam pe Maria să o citească. De fapt, am lăsat-o, dar ceva de genul „Ei bine, stau aici și citesc. Tu dacă vrei poți să citești peste umărul meu, dar dacă îndrăznești să iei broșura din mâinile mele, vei avea de suportat groaznice consecințe“ (și-i aruncam priviri străfulgerătoare din coada ochiului). Această parte a fost scrisă în timp ce-mi consultam broșura roz scrisă-n franceză.

De asemenea de la Guangzhou îmi amintesc că eram foarte flămânzi și ne-am hotărât să mergem la Pizza Hut. Am ajuns acolo, dar n-am intrat, pentru că Tata nu voia să mănânce acolo și apoi ne-am întors la Pizza Hut, dar când ne-am decis să mâncăm acolo, Mama și Tata nu puteau să găsească o bancnotă de 100 de yuani, au crezut că au pierdut-o pe drum, așa că ne-am dus să o căutăm, dar până la urmă s-a dovedit că era în buzunarul Mamei, așa că ne-am întors la Pizza Hut și am mers prea mult pe burta goală.

Într-un final am zburat din Guangzhou la Hong Kong și reacția mea când am văzut orașul a fost că mi-a plăcut. Mi-au plăcut autobuzele etajate, mi-au plăcut zgârie-norii și clădirile și luminile sclipitoare, mulțimile ridicol de mari (unde încap toți oamenii ăștia?) și cel puțin mie mi-a plăcut mâncarea. Mâncarea indiană e bună pentru o bucată de timp (de ce crezi că mâncam tot timpul la KFC sau McDonalds?) dar mâncarea chinezească e pentru veșnicie, spune fata care este dată peste cap de mâncarea chinezească și-și petrece zilele de naștere la House of Hong și se îngrijorează că nu va găsi un restaurant chinezesc în Noua Zeelandă.

Apartamentul nostru este la etajul al optulea în clădirea Lime, în vârful unui deal super înalt. Ăsta a fost unul din lucrurile care nu mi-au plăcut în Hong Kong — numai dealuri peste tot. De ce nu putea să fie și el un oraș ca toate orașele, adică plat?

Apartamentul nostru are doar două camere: un dormitor/sufragerie/bucătărie (mobilat complet cu pat, canapea, TV, măsuțe de cafea, chestii de bucătărie și masă) și o baie (complet mobilată cu ceea ce vine la o baie), dar are o conecție destul de bună la internet. Am profitat de asta și am lucrat la o mulțime din lucrurile mele  care necesită conectare la internet din Proiectul Ziua Zero  (http://www.dayzeroproject.com/), acolo unde îți stabilești 101 scopuri pe care să le împlinești în 1001 zile. Scopurile pot fi despre orice — să învăț să vorbesc franceză, să nu-mi mai rod unghiile, să scriu un mesaj într-o baie publică, să fac parte din Operațiunea Frumos (http://www.operationbeautiful.org/) sau 100 de străini (http://www.100strangers.org/), să mănânc o masă într-un fort făcut din pături… astea sunt câteva de pe lista mea. În Hong Kong am reușit să bifez „Răspunde la 50 de întrebări ce-ți vor elibera mintea“ și m-am simțit bine după mica mea reușită.

Tot în Hong Kong am început să mă entuziasmez despre Luna Februarie—Scrie un Album (http://www.fawm.org/), în special pentru că am găsit oameni cu care să colaborez. De asemenea am decis să-mi șterg toată muzica de pe iTouch și să o înlocuiesc cu toate versiunile de rock ce se află în biblioteca noastră iTunes — acum am doar Alternativ, Rock Alternativ, Hard Rock, Rock Latin, Pop Rock, Punk Rock, Rock, Rock’n Roll, Slow Rock și Rock Simfonic, adică vreo 274 de artiști, 449 de albume sau 2059 de cântece. Nu toate sunt bune și chiar unele sunt groaznice, dar altele sunt bune, cum ar fi „Airstream Driver“, „American Slang", "Belated Promise Ring", "Blood in My Eyes", "Break Me Out", "Changing", "Fireworks", "For You and Your Denial“  și am descoperit că aveam și unele dintre ale mele favorite „Balada Monalisei“ și „Animal“ (le ascult în ordine alfabetică — încă nu am trecut de F de la genul Alternativ). De fapt ascult chiar acum când scriu, așa că probabil că o să mai scriu despre cântecele mele favorite. Poate că o să listez favoritele direct la sfârșit, dar mă îndoiesc că voi termina genul Alternativ înainte să termin această postare. De asemenea mă îndoiesc că voi termina postarea înainte să termin genul Alternativ…

Astea se cam contrazic…

Hm-hm. Să continuăm. 

În Hong Kong ne-am dus să căutăm ceva telecabină și era o coadă uriaaaaaaaașă și am cumpărat doar bilete de dus, adică, la întoarcere mergem pe jos. Așa că am urcat cu telecabina și am ajuns la o clădire cu o formă ciudată și cumva înfiptă, care avea o mulțime de scări rulante dar nu lifturi (bineînțeles că nu — erau un milion de magazine pe fiecare etaj; un lift nu te-ar fi lăsat să vezi toate lucrurile pe care le puteai cumpără și atunci nu le-ai cumpăra și ei ar fi mai faliți decât banii din buzunarele mele *) și de pe acoperișul căreia puteai să vezi tot Hong Kong-ul. Sau cel puțin ai fi putut să-l vezi dacă n-ar fi fost atât de multă ceață. Puteai totuși să vezi jumătatea de jos a zgârie norilor.

*Nu am bani în buzunare. Niciodată. Asta pentru că nu am bani. Niciodată.

De Anul Nou Lunar ne-am dus să vedem parada (de fapt adevăratul motiv pentru care am venit în Hong Kong). La început eram cam așa „Ok, nu sunt locuri. Mergem puțin mai încolo“. Dar mai târziu am găsit câteva locuri și am putut să vedem (cu excepția lui Ioan, dar el ar fi putut să stea pe umerii noștrii), dar Tata a spus „Nu, o să găsim niște locuri mai bune puțin mai încolo“. N-am găsit, pentru că ceva mai încolo erau albii, care au cel puțin 1,70 m, pe când primele noastre locuri erau în spatele unor asiatice. Până la urmă ne-am descurcat și am stat unii pe umerii altora, sau în mulțime și încercând să vedem peste capetele lor, sau stând pe stâlpi, sau făcând contorsionism. Până la urmă am găsit niște locuri decente. Am văzut demonstrații de sărituri cu coarda, dansatori hip-hop, coreografie pe jazz, cheerleaders de la echipa St. Louis Rams și dansatori din Moldova, o țară vecină cu România și care pe vremuri făcea parte din România, dar acum nu mai face parte și are o mulțime de ruși în ea. Când au trecut pe lângă noi Maria și cumine am țipat „La mulți ani! La mulți ani!“. Ne-au răspuns ceva, dar n-am putut să înțelegem.  Poate era în rusește, poate era „Și la voi“. N-am înțeles și cumva am fost dezamăgiți de moldoveni.

Erau foarte multe lucruri la parada de Anul Nou, unele erau simpatice, altele erau triste, altele erau plicticoase, dar noi am plecat de acolo fericiți.

A doua zi aveam în plan să mergem în excursie și să facem tot felul de lucruri, dar ne-am suit în metro, am ieșit, am văzut ceața și am ajuns doar până la Starbucks. Acolo am băut o ciocolată caldă, Maria ceai de mentă și ne-am întors acasă. Am tras concluzia că lipsa unui Starbucks din Watkins Glen este de neiertat. Așa că în loc să facem ceva, am făcut școală și apoi doar am stat unii cu alții. Ceva mai târziu în acea seară ne-am suit pe acoperișul blocului să ne uităm la artificii. N-au fost cine știe ce, pentru că erau clădiri care ne blocau privirea și pentru că artificiile erau una după alta de genul POC-POC-POC-POC-POC-POC și nici nu puteai să te bucuri de ele pentru că erai preocupat să fii uimit de alta și nu puteai să te bucuri nici de aia pentru că BAM! și o alta era pușcată și atunci o vedeai pe aia și era atât de mult fum că până la urmă te dădeai bătut. Și-n plus de asta nouă nici nu ne plac artificiile prea mult. Maria nu le-a priceput niciodată (lumini sclipicioase + zgomot mare = minunăție inutilă) și eu sunt de părere că cei preocupați de mediul înconjurător au omorât definitiv artificiile „Zgomotul puternic sperie animalele!“ așa că acum e doar un „pop“ micuț. Dezamăgire totală.

Am părăsit apartamentul a doua zi, ne-am depozitat bagajele înainte să mergem la Muzeul Spațiului, am stat acolo câteva ore, ne-am întors la bagajele noastre, apoi am luat o barcă spre Macao și ne-am luat în primire camerele de la hotelul nostru sclifosit care are tăblii de pat superbe. Acolo m-am uitat la The Lion King 2: Simba’s Pride pentru probabil a treia oară (e un film mediu — nu e rău, dar nici nu e bun. Una peste alta, e antrenant) și seara următoare m-am uitat la Megamind, care, dacă nu știi, este super-extraordinar. Will Ferell sună absolut fabulos ca personajul machiavelic incredibil de frumos, Megamind și Minion este hilar (nu știu numele actorului, dar a jucat în „She’s the Man“ și Brad Pitt care cânta ca un afon. Superb! Și totul e atât de caraghios!

Din nefericire a doua zi am dormit mai mult, toată lumea s-a stresat încercând să împachetăm toate și să și mâncăm în același timp ca să putem pleca la vreme. Iar acum suntem în avion spre Kuala Lumpur, așa că am terminat cu China (cel puțin pentru acum)!