Avem sirene!

Mihai: Avem sirene! din 13 februarie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2019  

Ne-am dus în Ko Tao ca să ne scufundăm. E o insulă micuță în golful Tailandei, deasupra celor mai mari și mai bine cunoscute Ko Samui și Koh Phangan. Ca multe alte locuri din această parte a lumii sunt mai multe feluri de a le scrie numele, Ko Tao, Koh Tao. Numele înseamnă „insula broaștei țestoase“. Aici nu sunt broaște țestoase, dar numele vine de la forma insulei. Are o populație de aproape 5.000 de oameni și e foarte cunoscută pentru școlile de scufundare. La fel ca celelalte guverne din alte părți ale lumii, prostia și lăcomia domnesc și aici, corupția este numele jocului și poliția locală și serviciile de imigrare impun taxe serioase ca să lase în pace școlile de scufundare. Este o prostie pentru că aceste școli susțin economia locală și sunt esențiale pentru felul de a fi al localnicilor. Cumva, școlile se descurcă și probabil din cauza competiției, este locul cel mai ieftin din lume în care poți să obții un certificat PADI. Are apă caldă tropicală, marea e calmă și limpede, sunt cam 30 de locuri de scufundare în apropiere cu o adâncime relativ mică, fiind ușor pentru începători să învețe ceea ce trebuie și să-și treacă testul.

Coborând de pe barcă în golful Tailandei    

Vezi ce fel de flori au aici? 

Bracă lungă, caracteristică

Patru nopți pe gratis

Plaja pe care a trebuit să mergem în fiecare dimineață

Capătul plajei

Cine-i aici?

Inițial plănuisem o săptămână pe coasta de vest și una pe coasta de est, dar apoi am realizat că am pierde una sau chiar două zile pe drum. Am renunțat la biletele pentru Krabi și planurile de a vizita Ko Phi Phi și Ko Lantau și în schimb am venit aici, pregătiți să petrecem una sau două zile tot cântărindu-ne opțiunile și să ne hotărâm dacă ne interesează să învățăm să ne scufundăm. Am luat bilete de tren și am încercat și un tren de noapte în Tailanda. Mult mai civilizat decât cel din China sau India, am ajuns la Chumphon la 4:30 am, am luat un autobuz pentru jumătate de oră până la barcă și apoi încă două ore ca să ajungem pe insulă. În timp ce eram pe feribot am fost abordați de diferiți agenți ai școlilor de scufundare și am decis să mergem la cei de la New Way Diving. Era menționat în ghidul de Lonely Planet, era o școală relativ mică ce învăța grupuri mici. Când l-am întâlnit pe unul din proprietari, Jim, un tip simpatic din Londra, imediat ne-a convins pe toți să încercăm, e distractiv și „oricine poate să o facă“. Copii au fost foarte ușor de convins, Ileana Ruxandra se gândea că îi este frică de apă și nu era prea sigură. N-ar trebui să li se dea voie britanicilor fermecători să promoveze scufundările. S-ar putea să convingă o broască țestoasă că poate să zboare.

Așa cum se obișnuiește aici, ne-au oferit hotelul gratis pe durata antrenamentului. Am primit două cabane la un resort liniștit, BowThong, în partea de sus a plajei. Familia mea a decis că suntem gata să începem chiar în acea după-amiază. Am fost cu toții de acord că darul generos din partea bunicilor va plăti pentru acest curs, în felul acesta și copii și noi vom avea ceva special de care să ne aducem aminte. Mulțumim!

Certificatul pentru apă deschisă este primul pas pentru un scufundător. Organizat în felul american, asociația profesională a instructorilor pentru scufundare, PADI, are o programă clară, simplă, o carte, un DVD și o listă lungă de cerințe pentru a putea primi acest certificat, care este recunoscut oriunde în lume și-i permite deținătorului să se poată scufunda unde vrea. Șmecheria a fost că am fost „trecuți strada“ să sărim peste partea „descoperă scufundările“. 

Dacă am fi făcut asta…

Cursul teoretic a fost simplu. Pentru Ioan era primul contact cu fizica, dar poate că creierul lui este făcut tocmai pentru asta. Pentru noi restul erau doar cursuri, ca și multe altele din trecut. A fost plăcut să fim cu toții în aceiași clasă, toți învățând ceva nou, împreună, pentru prima dată. Am avut noroc să avem cea mai bună instructoare. Simpatică, grijulie și deșteaptă, dar și cu o parte severă, ca un sergent. Aveam nevoie de asta. După prima după-amiază petrecută în apă, trei dintre noi eram gata să renunțăm, fără regrete și fără să ne uităm înapoi. Soția mea era „partenera“ mea, cea care stă la un metru distanță de mine tot timpul. După ce am sărit în apă pentru a înota cei două sute de metri până la țărm, ea a rămas mult în spate, nefăcând nici un efort să stea în apropiere, doar stând pe spate și înotând alene, fără nici o grijă pe lumea asta. Nimic din echipamentul meu nu funcționa, totul era în locul greșit sau într-o ordine greșită. Voiam ceva ajutor, ceva răspunsuri, dar toată lumea era departe. Era teribil de frustrant. Nu mi-a dat nici un moment prin cap că soția mea se confrunta cu problemele ei, nu s-a gândit niciodată că va spune așa ceva. Am întrebat-o pe Anna dacă vreo bucățică de echipament ar trebui să funcționeze, nu acum, dar poate ceva mai târziu. Până la urmă s-a constatat că echipamentul meu avea într-adevăr probleme, prea multe ca să explic sau să aibă sens. Partea cea bună este că doar atât de multe lucruri pot să fie stricate și la un moment dat trebuie să se termine toată gama de probleme posibile. Când ceva mai târziu am rămas fără aer, înainte să ne întoarcem la barcă, nici măcar nu mi s-a mai părut cine știe ce. Apropo, să rămâi fără aer, nu se întâmplă NICIODATĂ, cu atât mai mult când totul este controlat înainte de scufundare. Lecția de trei ore în apă puțin adâncă a fost cam greu de înghițit și aflându-ne în clasă în acea seară, ne-am fi oprit cu ușurință. Ce bine ar fi fost dacă am fi avut această opțiune. DVD-ul vorbea despre descoperirea unei alte lumi, despre magia și frumusețea recifurilor de corali, eram în Ko Tao și asta era ce aveam de făcut. Când am fost la Beijing am văzut Marele Zid, când am mers în Himalaya, am văzut Everestul. Într-un mod similar aici vom avea experiența completă, nu doar un crâmpei. Durerea, disconfortul, frigul sau frica nu vor sta în calea noastră. Și mintea mea leneșă care are așa de multe probleme în a coordona mișcarea mâinilor și picioarelor în același timp, va trebui să se pună la treabă.

Așa că am continuat. A doua zi, ultimele ore de clasă, am trecut examenul teoretic și după-amiază urma să plecăm pentru o primă scufundare. Ne-am pregătit echipamentul, am revizuit ceea ce aveam de învățat, totul a mers bine până am ajuns în apă. Anna a intrat prima cu Ioan, Maria a fost urmată de Ileana, iar Ileana Ruxandra le-a urmat imediat. Eu eram ultimul în grup și apoi Sarah, viitoare profesoară, atașată grupului nostru pentru a ajuta și observa. Mă țin de parâmă și încep să mă scufund; nu am aer. Îmi ia un moment să-mi dau seama ce se întâmplă, apoi geniul meu scapără: am snorkelul în gură iar nu regulatorul de aer! Rezolv problema, încep să mă scufund și apoi începe o durere în urechi. Pe măsură ce încerc să cobor e din ce în ce mai rău, e îngrozitoare. Sunt cu mult în urma celorlalți și durerea nu trece. Este un fel de durere la care ne așteptam, am fost învățați cum să egalizăm presiunea dintre lumea de afară și cea din urechile noastre. Dacă nu o facem cum trebuie presiunea extremă ne poate perfora timpanele. Dar asta e la scufundările de mare adâncime. Eu eram la 3-4 metri sub apă și nu se presupune că ar putea fi atât de rău. E din ce în ce mai rău. La un moment dat Sarah a încercat să mă ajute, reamintindu-mi să mă țin de nas și să înghit în sec, după o vreme nu mai puteam să respir, pentru că uitam să o fac din cauza durerii. Am urcat la suprafață, nu mai aveam durere, hai să încercăm din nou. De câteva ori am încercat, dar am devenit din ce în ce mai neîndemânatic și făceam mai multe greșeli, dar durerea nu trecea. La un moment dat probabil că am intrat în panică, confundând snorkelul cu regulatorul, umflând în loc să dezumflu vesta și invers. Dându-mi seama de asta am început să râd, e o experiență bună pentru viața mea profesională, dar nu de asta sunt aici. Anna a trebuit să scoată pe toată lumea afară, nu mă putea lăsa pe mine singur. Am vorbit, am încercat să înțelegem. Maria și Ioan au avut la rândul lor probleme să-și egalizeze presiunea, ar putea fi o moștenire de familie, având canalul urechii foarte îngust.

Anna se hotărăște să mă ia doar pe mine și cu răbdarea și ghidarea ei ajungem la 8,2 m sub apă. Ne-a luat 9 minute, ceea ce este enorm. Ea a hotărât că avem tot timpul din lume. Un timp foarte, foarte lung, dar poate că putem să o facem. Este uluitor pentru mine să trăiesc o astfel de durere cumplită, este și mai uimitor să ai putere să o controlezi. Câțiva centimetri mai jos durerea crește la nivele ireale, urechile mele par să explodeze. Este o durere surdă și apăsătoare, dar în același timp ascuțită ca un cuțit. Cum se poate așa ceva? Urc câțiva centimetri, durerea scade la nivele tolerabile, e acolo și e rea, dar nu-mi pasă. Avem undeva ascunsă o speranță că la un moment dat va rămâne la un nivel constant. Sper de asemenea că e vina mea că nu egalizez cum trebuie presiunea și că până la urmă voi reuși să o fac cum trebuie. Anna trebuie să reajusteze programul, să redistribuie obiectivele, dacă ar putea să ne ducă pe toți pentru 20 de minute la 10 metri adâncime ar putea să recupereze celelalte obiective la următoarele scufundări. Primim sfaturi și sugestii  de la alți instructori, mi se dă un decongestionant și iar ne scufundăm pentru a treia oară. Din nou, aceeași incredibilă conecție dintre cei câțiva centimetri și pragul între durere tolerabilă și una insuportabilă. Decid să o ignor, nu-mi pasă că pot să-mi perforez timpanele, dar dacă se întâmplă, cu siguranță lucrurile vor fi mai bine. Mă depărtez de parâmă pentru câteva minute, nu pot cu nici un chip să ajung la nivelul celorlalți, plutesc mai mult sau mai puțin deasupra celorlalți. Sarah mă păzește îndeaproape, mă liniștește și într-un mod ciudat mă încurajează și îmi strică concentrarea în același timp. Abia pot să-mi controlez mișcările, e greu să-mi dau seama unde este și tot timpul dispare în spatele meu. Încercând să mă uit în ochii ei și să-i comunic starea mea, nu mai sunt în stare să mă concentrez pe egalizare. Îmi pot vedea familia la câțiva metri dedesubt, își văd de treabă, poate cu un ultim efort aș putea să mă alătur lor. Am apă în mască acum, știu cum să o scot afară, revizuiesc în minte etapele pe care trebuie să le parcurg, îmi pun arătătoarele pe frunte și degetele mari sunt gata să ridice partea de jos. Încep să o fac și dintr-o dată, de sub mine, Anna se mișcă spre mine, îmi face semn să mă opresc și să o urmez. Câțiva metri mai sus stau lângă parâmă, se uită la computerul de pe mână și îmi spune să stau acolo. Câteva minute mai târziu vor veni și restul și încet- încet ne vom ridica la suprafață. În timp ce înotăm liniștiți spre barcă îmi spune: „Cred că îți voi face o favoare și am să-ți curm chinul!“ Sunt dureros de conștient de acest lucru. Am stat sub apă 20 și mai multe minute,, dar n-am făcut nimic din ceea ce mi se cerea și n-am avut nici o idee de cât de mult i-am întârziat pe ceilalți. Îmi explică cum m-a văzut că încep să intru în panică, din nou, atunci când am încercat să îmi scot masca, nu era asta, în fine, eram din nou în control, dar realitatea este că nu am putut nici un moment să cobor la mai mult de 8 metri, eram în urmă cu învățatul obiectivelor, nu puteam să plutesc, să mă ridic sau cobor, să mă mișc așa cum trebuie și nu aveam nici o șansă să fac toate astea în timpul alocat. Mi-ar fi luat o veșnicie să mă concentrez asupra respirației și a egalizării presiunii, să ignor durerea. Înapoi pe barcă durerea din urechile mele cerea câteva cuțite ascuțite, s-ar fi simțit mult mai bine. Eram dat afară de la curs și trebuie că am simțit ușurare, cel puțin nu-mi mai țineam familia pe loc. Erau în urmă, dar câteva minute mai târziu erau înapoi în apă cu determinare și poate și cu un pic de invidie. Ileana, fata mea, își vedea de treabă, nimic n-o poate deraia pe fata asta. Ileana, soția mea, era puțin îngrijorată și tristă, dar acum avea responsabilitatea copiilor și va face ce trebuie ca de nenumărate alte ori.

Când în fine urcă din nou la suprafață, Maria râde la cele șapte urme de arici de mare de pe gamba ei.

Eu sunt bine. Urechile mele își revin în câteva zile. Psihicul meu rezistă. N-am mai eșuat niciodată în așa hal, de câte ori ceva nu mergea bine de prima dată, mai aveam o a doua șansă. Aici e diferit pentru că scufundările nu sunt pentru oricine și eu sunt unul din acei oameni care nu pot să o facă. Am văzut unul sau doi pești, am întrezărit o altă lume, dar ceea ce îmi aduc aminte cel mai bine este imaginea copiilor mei plutind fără nici un efort într-o poziție de Buddha în mijlocul apei. Era ireal și plin de farmec.

Ultima zi începe la 5 dimineața. Ajungem la școală la 5:50, ne suim pe barcă și ei sunt gata de scufundare la 6:30. Ne întâlnim cu Charlie, cel care ne va filma pe parcursul dimineții, făcând un DVD pentru noi. Cea de-a treia scufundare este cea mai grea, la 18 metri și când reapar la suprafață aproape o oră mai târziu arată epuizați. Maria e gata să plângă, i-a ajuns, nimeni nu i-a spus că va fi mușcată așa de rău de plancton. Poate că ar avea nevoie să plângă pe umărul meu, dar mai mult o ajută să-mi dea niște pumni. Ioan este luat prin surprindere, a avut dureri în urechi în timp ce ieșea la suprafață, ceva nu e bine. Îi spune Annei și mamei lui că nu vrea să meargă la ultima scufundare, și conform celor spuse de Maria, e norocos că poate să renunțe, dar asta îi ia ei posibilitatea de a renunța. Nu i-ar face niciodată asta Annei. Pregătindu-se să intre din nou în apă, stăm unul lângă altul și vorbim pe tăcute „Dacă e greu sau foarte greu, o facem; dacă e imposibil, atunci renunțăm“.  Era vorba de o clipă sau două, dacă s-ar răzgândi ar putea să-i prindă din urmă și să termine și el. „Nu cred că e imposibil, dar cred că ar fi greu“ a spus Ioan după ce s-a gândit puțin. „Dă-mi voie să repet, dacă e greu sau foarte greu, o facem. Dacă e aproape imposibil, tot mai încercăm. Dacă este imposibil, atunci ne oprim și facem altceva“. Se gândește îndelung și spune cu ceva ezitare „Cred că e imposibil“ „Crezi sau ești sigur?“ se gândește din nou „Sunt sigur“. „Ok, atunci“ și începem să vorbim despre cu totul altceva. Avem ceva timp până când se întorc fetele, ne ducem snorkeling  pentru câteva minute. Marea e cam agitată și țărmul e departe, ar putea să fie niște corali pe lângă pietre, dar stăm mai mult pe lângă barcă. Ne ducem până la parâma de scufundare și ne uităm la activitatea scafandrilor. Unul sau doi peștișori undeva departe. „Putem să ne întoarcem“ spun eu. „Ai făcut o poză? Hai să facem o poză și apoi ne întoarcem“ spune Ioan și chiar așa facem.

A bad picture with a rope (line), some fish and divers in the background

Câteva minute mai târziu fetele au ieșit din ocean, nu erau încă gata, mai trebuiau să treacă câteva teste, dar partea cea mai grea trecuse. Erau epuizate, dar aveau un zâmbet pe față. Le plăcuse ce văzuseră, poate chiar se îndrăgostiseră pentru câteva minute. Ileana era doar mulțumită. A vrut să o facă, a făcut-o fără nici una din problemele pe care ceilalți le-au avut. Când o să-l găsească pe Făt Frumos aceasta va fi una din întrebările încuietoare. Și s-ar putea să trebuiască să-l ia cu ea în Ko Tao ca să-și ia și el licența. Maria e de asemenea mulțumită, dar are și un pic de atitudine. „Am  făcut-o pentru că tu ai vrut să o fac și acum pot să mă întorc să-mi citesc cărțile și să fac ceva folositor?“ Fără să-și dea seama, continuă să vorbească cu mine din ce în ce mai mult, ușurându-se de toată presiunea din suflet și devenind în curând propria-i ființă fericită. Extraordinara mea soție este și ea mulțumită. Obosită, împlinită, nu mi-a reproșat nici un moment că practic a fost obligată să continue, după ce eu am renunțat. Este fericită că nu va mai trebui să facă asta niciodată, sau poate cine știe… 

... Poate.

Ne întoarcem la școală la 10:30 și avem câteva ore libere. Le urmăm sfatul și ne ducem să verificăm urechile lui Ioan, dacă sunt bine, Anna va merge cu el mâine pentru ultima scufundare. Nu arată bine „traumă minoră“ nu se poate scufunda pentru câteva zile. Decizie foarte bună Ioan, este o calitate să știi când să te oprești. Din nefericire urechile mele nu arată nimic rău, asta înseamnă că problema este anatomică și că nu mă voi putea scufunda niciodată.

După-amiază ne întoarcem din nou la școala de scufundări, ei fac hârtiile și-și primesc licențele temporare, ne uităm și râdem la DVD-ul făcut de Charlie, schimbăm adrese de email și impresii. Ioan primește un certificat parțial, iar eu, rezistând tentației, refuz oferta de a primi un certificat de „suflător de bule de aer“.

(New Way) Diving. Este o lume fantastică cu oameni fantastici și noi am făcut parte din ea pentru scurtă vreme. Se distrează dar sunt serioși și foarte profesioniști. Întregul sport este centrat pe siguranță, precauțiile sunt extraordinare. Asta e bine, dar ceea ce m-a impresionat a fost cum fac față frustrărilor. Sunt atât de multe lucruri care pot să meargă prost, vremea, apa, echipamentul, barca, aerul sau partenerul. Un lucru mărunt poate să strice o zi întreagă sau o călătorie scumpă, dar în fiecare zi pornesc la drum pentru că le place răsplata. Se minunează de un peștișor, un rechin sau un șarpe, de o ramură de coral. Câteodată salvează câte un pește din plasele unor pescari abuzivi. Tolerează corupția locală, își plătesc „taxele“, ca să poată trăi. Se duc în altă țară pentru o vreme, pun niște bani la pușculiță, își reînnoiesc viza și se întorc în Tailanda. Tailanda cea de sub apă pe care o iubesc atât de mult.

Le felicităm pe cele trei sirene din familia noastră și sărbătorim seara la restaurantul „cât poți să mănânci“ pizza de la resortul „Simple Life“. Stăm două ore și jumătate, la fiecare 10-15 minute ne mai aduc câte o felie de pizza. Vorbim, ne uităm la rugby, fetele citesc. A doua zi voi decide că nu voi mai mânca în viața mea nici măcar o înghițitură de pizza. Până când mergem la Napoli și vom gusta din adevărata pizza.