Maria: De la Siem Reap la Bangkok

Maria: De la Siem Reap la Bangkok din 4 februarie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2019 

Write Your World (amino): Siem Reap to Bangkok, pt 1: (post from Maria's blog)

O zi nebună. Ne-am sculat la 5:30, deși mi-am pus alarma la 4:30 și ne-am dus la stația de autobuz cu tuk-tuk-ul. A fost interesant… să așteptăm autobuzul. Am mâncat baghete, ceea ce se pare că toată lumea le are în Cambodgia… dar par să vină de la o brutărie pe care nici un turist nu o poate găsi. Motivul pentru care le avem este pentru că hotelul a fost drăguț și ni le-a dat pe post de mic dejun. Și cum eram noi pe autobuz (ceea ce de fapt era un microbuz mai mare, cu 12 locuri în spate și încă unul în față, ne-am oprit de două ori, o dată pentru benzină și altă dată la baie, și încă o dată la 5 km de graniță unde un om ne-a spus să ne dăm cu toții jos (numai unii dintre noi au făcut-o). Ne-a spus să îi dăm lui biletele noastre, ca să ne dea în schimb un abțibild roșu dreptunghiular (toată lumea începe să-și ceară înapoi biletele). Tipul care voia să facă acest schimb a început să vocifereze și să peroreze că să-i dăm biletele, că n-o să reușim să ajungem în Bangkok fără el, că nu o să găsim niciodată un autobuz, trebuie să-i dăm biletele— dar pentru că cel puțin douăzeci de oameni își cereau înapoi biletele, tipul n-a avut ce să facă și a renunțat. Șoferii nu vorbeau engleză sau dacă vorbeau, nu au arătat.

De fapt acești oameni s-au purtat într-un mod cel puțin dubios— încercând să ne facă să ne simțim vinovați și să ne înspăimânte, cerându-ne biletele, dându-ne jos din autobuz, etc. Țipau la noi, nu ne răspundeau la întrebările pe care le puneam și ne dădeau puțin câte puțin câte o informație, dar fără să intre în amănunte. Când am ajuns la graniță, acolo era un alt tip care ne spunea că fără abțibildurile roșii nu ne putem urca în autobuz. Patru cehi, care trebuiau să ia avionul,  au renunțat și și-au dat biletele. Americanul, al cărui nume am aflat mai târziu că este Derek, le-a oferit o copie a biletului, dar n-a avut noroc — voiau biletul adevărat. Noi i-am urmat pe cehi cât de mult am putut, am trecut de imigrare. Când am ieșit toată lumea ne oferea taxiuri — și au râs de Tata când le-a spus că are autobuz.

Am așteptat cu Derek și cu un tip din Noua Zeelandă (care a stat în Cambodgia șase luni și avea o ghitară micuță cu el) să-i așteptăm pe cehi, pe care îi văzusem că merseseră la baie. Ei ne-au condus la un loc unde îi dusese altcineva și le spusese să aștepte un microbuz (care era „pe vine?“). În tot acest timp, două femei din Israel (mamă și fiică, cred că locuiesc în … Franța?) și o femeie din Coreea ce mergea și ea la aeroportul din Bangkok să se întâlnească cu o prietenă, ne așteptau. 

Apoi a venit microbuzul…

Când a venit microbuzul argintiu, șoferul a refuzat categoric să lase să se urce pe cei care nu au abțibild —deși fata din Israel avea abțibild, a împins-o jos pe mama ei. Scandal monstruos! Șoferul se suie, așteaptă, apoi un alt tip apare și încearcă să ne facă să ne îndepărtăm de microbuz. Derek refuză să se dea din spatele lui. „N-o să mă fraierească ei! Nu mă mișc de aici“ Și Mama îl întreabă „Viața ta valorează 10$?“ Ileana vrea și ea să stea acolo, dar îi explic că ea este parte din responsabilitatea părinților —dacă e rănită, Mama și Tata vor avea de suferit consecințele.

Microbuzul merge în marșarier jumătate de metru, noi ne dăm un pic într-o parte, cu excepția lui Derek, care bate cu pumnul în fereastra din spate și-i spune șoferului să oprească. Încă o jumătate de metru…“Hei, NU!“ strigă Derek. Și apoi se dă la o parte. Cu toții ne dăm la o parte. Și atunci microbuzul o ia din loc. 

„POLIȚIA! Chemați poliția! Poliția!“ striga una din evreice, fata (cred că o chema Zslil sau Zstil). Spectatorii dau din cap. Un tip de la una din agențiile de călătorie vine afară și îi explică că trebuie să găsească singură poliția — este în acea direcție.

„VREAU AMBASADA ISRAELULUI! SĂ VINĂ NBC DIN ȚARA MEA, ACUM!“ strigă și mama ei. „Clocotește sângele“ explică fiica. Dacă asta ar fi o comedie… ar fi una foarte bună.

Derek și neozeelandezul încearcă să se lămurească cum să ajungă în Bangkok. Coreeanca se uită împrejur, cumva pierdută (engleza ei nu e foarte bună) încercând să-și dea seama cum să ajungă la aeroport ca să se întâlnească cu prietena ei.

„POLIȚIA! Tu cine ești? Vreau să știu. CUM SE CHEAMĂ COMPANIA?“

Tata încearcă să găsească un bancomat. Derek și neozeelandezul încearcă să afle cât de mult ar costa un autobuz. Ne vedem fiecare de treaba noastră, sperând să găsim cea mai bună soluție pentru toată lumea. Sper că cehii au ajuns la aeroport fără să fie jupuiți de bani. Trebuiau neapărat să prindă avionul ăla.

Până la urmă ne-am hotărât să luăm un autobuz, până în partea de nord a Bangkokului. Tipul din Noua Zeelandă merge în altă parte, dar noi cinci, Derek și coreeanca suntem pe același autobuz pentru 6 ore. Evreicele rămân să rezolve lucrurile cu polițistul (și nu am cuvinte să descriu acel polițist zâmbitor!). Am găsit unul din șmecheri, Tata i-a făcut o poză.

Ni se spune că Tailanda este MULT mai bine, chiar dacă au o graniță falsă la 7 metri de cea adevărată.

Epilog: 

7 februarie 2012, ora 13:38. Ce mai aventură,nu? Trăiește și învață! Îmi pare rău pentru informațiile greșite despre abțibilduri, chiar îmi pare rău. Cred că am fost prea precaut. Încă mă mai întreb dacă cehii au ajuns în Bangkok. Sper că v-a plăcut intrarea voastră în Tailanda. Cu sinceritate, Derek.

Răspuns: Maria, 1 Martie 2012 la 10:56 Scuze pentru întârzierea cu care răspund! M-am abținut de la internet cât am stat prin insulele Tailandei. Mi-ar plăcea să le știu aventurile — îmi imaginez opriți pe marginea drumului și cerându-li-se „Mai mulți bani, acum!“ Nici o grijă! A fost o experiență interesantă, deși usturătoare. Nu ne-am fi „întâlnit“ dacă s-ar fi întâmplat altfel. Maria.