Paradis

Mihai: Paradis din 28 februarie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019 

Definiția paradisului. O insulă pierdută prin Tailanda, o căsuță pe o plajă albă cu nisip fin, ape puțin adânci, azurii, cu unde drept valuri, vreo două bărci lungi, vopsite în culori aprinse și ceva palmieri dăruindu-și umbra în boarea vântului. Pe o parte pietre cu recife de corali și peștișori colorați. Dealurile și jungla în spate, blocând orice priveliște, sunet sau gând despre lumea de dinafară. Cald cât să fii tot timpul dezbrăcat. Mâncare bună, fructe tropicale și băuturi reci. Nopți liniștite cu grămezi de stele, înghesuit cu iubirea vieții tale pe un șezlong. Liniște, doar sunetele mării sau poate un fundal liniștit de muzică bună. Un răsărit uluitor și un apus ce-ți ia suflarea. Dacă trebuie doar unul din ele, cine decide, ai opțiunea să alegi sau iei doar ceea ce vine? Și când unele din ingredientele astea lipsesc, unde tragi linia și declari ce este suficient de bun să fie considerat paradis?

Sus pe vârf

Răsărit întârziat

De asta se numește Bottle Beach (plaja în formă de sticlă)

Am vrut o plajă goală și ascunsă, dar nu chiar așa, pot să fie și câțiva oameni, ici și colo. Ko Phangan (pronunțat fanian), o nebunie unde oameni nebuni din toată lumea vin la petrecerile nebune de lună plină, e o insulă de o mărime bună, cu munți, cascade, temple chinezești și tailandeze, câteva plaje și toți turiștii pe care nu îi vrei. Nu la fel de dezvoltată ca și sora ei mai mare, Koh Samui ar putea fi ultima noastră șansă. Prinde rapid din urmă și se pare că opțiunile noastre sunt din ce în ce mai limitate. Ryan de la „RoundWeGo“ mi-a spus unde au stat ei, dar oamenii ăia și-au mutat căsuțele și nu vrem să stăm lângă hoteluri de cinci stele și cu toate amenajările vieții moderne. Pe partea de est s-ar putea să mai fie câteva golfuri micuțe, cu locuințe nepretențioase, ca pentru fiecare buget și mai este partea de nord, unde este „Bottle Beach“ (Plaja Sticlei). Acolo se poate ajunge doar cu barca și este cunoscută pentru izolarea ei. Cum poate să fie asta? Ne hotărâm să vedem ce înseamnă faimos și izolat. Sunt trei resorturi, 1,2 și 3, deținute de diferiți membrii ai aceleiași familii. Am sunat cu o zi mai devreme și am făcut rezervarea, sau cel puțin cred că am făcut-o, pentru că cu tot zgomotul din jurul meu, nu puteam să înțeleg nimic din ce-mi spunea cel de la capătul firului. Ne-am suit pe un feribot din Ko Tao, 90 de minute mai târziu am ajuns în Thong Sala și la capătul docului am luat un taxi. Ne oprim pentru un minut la magazinul 7 Eleven, iau niște pâine feliată și mă sui din nou. Douăzeci de minute mai târziu suntem la un alt doc, pe partea de nord a insulei în Chaloklum și un minut mai târziu suntem într-un taxi barcă spre Bottle Beach. Costă îngrozitor de mult, dar nu am timp să caut alte alternative. Treizeci de minute mai târziu, putem să vedem plaja, amarăm și o femeie începe să ne facă semn cu mâna. Nu e locul cel bun, am făcut rezervare la 1, iar aici e 2. Câțiva metri mai la dreapta suntem în locul bun, ne luăm două cabine pentru câteva nopți, pe rândul din spate, dar mai târziu ne vom muta pe rândul din față. Trec câteva zile, Maria nici n-a intrat în apă, Ileana a intrat o dată, când or să-și dea seama fetele astea că nu se vor mai întâlni cu șansa asta?

Proaspăt bărbierit pentru ziua Valentine

A doua căsuță de "lux"

Avem vizitatori

Într-o noapte mă trezesc la 3:30, se aude ceva ca și ploaia, de fapt mai mult cu un potop. Nu pot să adorm, e ca și cum cineva mi-ar turna apă cu găleata deasupra capului, ies pe verandă și încep să citesc despre următoarele opriri. Penang, Malaezia, o locație interesantă, uimitoare, dar n-are plajă. Un oraș dezvoltat, industrial, nu suntem încă pregătiți pentru asta. Mă întorc în pat puțin trist, oare ce-a fost în capul meu când am făcut planurile astea? Ce o să facem acolo o săptămână întreagă când probabil am fi putut vedea totul în două zile? Dar deja am cumpărat biletele de avion, 300$ pe care iar îi pierdem, plus că va trebui să cumpărăm bilete de tren, alți 150$. Dar până la sfârșitul zilei toate gândurile nu mai contează, am decis să stăm încă cinci nopți aici. A doua zi m-am întors de unul singur în sat și am cumpărat cât de multă mâncare am putut căra.

Mâncare de o sută de dolari

Singurul tren disponibil nu mai avea bilete, și am aflat că va mai trebui să stăm încă o zi, așa că ne vom încerca norocul și vom sta doar o noapte în Penang. Patrusprezece zile pe Bottle Beach. Nu aș fi putut plănui așa ceva, nici nu mi-ar fi dat prin cap să „irosesc“ atât de mult timp în paradis. Straturi și straturi de oboseală ieșeau de pe noi, fetele au început să iasă din cabană, să intre în apă, să se distreze. Am citit,ne-am uitat la filme, ne-am jucat cărți, am vorbit la lumina stelelor, ne-am simțit fericiți sau ne-am deprimat, plictisit și am flămânzit. Mâncarea era foarte scumpă, comestibilă, dar nu cine știe ce. Vremea mesei era partea excitantă, seara mâncam cu toții împreună, în restul timpului fiecare mergea la restaurant când avea chef. Lipsa de internet era de bine, contact minim cu lumea din afară. Singura variație era venirea și plecarea bărcilor care veneau în vizită, uneori 3 sau 4 pe zi, alteori 20. Pare mult, dar chiar 20, răspândite pe câteva sute de metri și pe un interval de 8 ore. Nici o altă acțiune, uneori ne uitam la copii mici cum se joacă în nisip sau niște trupuri trăsnet prăjindu-se la soare (cel puțin așa par de la o distanță suficient de mare). Uneori jucând badminton sau sărind în piscină. DIn când în când scriind ceva la blog sau uitându-ne la poze din India sau China și citind cărți plictisitoare pe care ar fi trebuit să le citesc acum foarte mulți ani.

"trupuri senzaționale la prăjit în soare"

Am întâlnit o familie nemaipomenită din Perth, călătoresc cu cei cinci copii pentru un an, au plecat în Noiembrie și vor sta mai mult prin Asia, dar se gândesc „să se grăbească și să călătorească și în Europa“ înainte să le crească copiii și „să înceapă să călătorească de unii singuri“. Am râs când am auzit asta, ce perspectivă diferită. În America părinții se preocupă dacă trebuie să facă ceva înainte ca să le crească copiii să se angajeze la McDonalds și/sau să plece la colegiu.

Era o singură excursie pe care puteam să o facem. Ioan și cu mine ne-am trezit la 5:30 să urcăm până la punctul de belvedere, sperând să prindem și răsăritul. Era întuneric beznă, ar fi trebuit să căutăm începutul traseului cu o zi înainte. Ne-a luat ceva timp până să pornim, am luat-o și greșit, dar după ce am găsit cărarea, într-o oră eram sus, transpirați din cap până-n picioare. Ne uitam și ne minunam. Chiar meritase să urcăm. Soarele era deja sus, dar plaja noastră era încă în umbră. Vârfurile celor câtorva munți care ne înconjurau erau acoperite de nori, marea avea diferite nuanțe de verde și albastru și în zare se vedea o altă insulă.

O altă opțiune ar fi fost să luăm o barcă și să mergem undeva, poate să ne scufundăm sau să facem snorkeling. Ne-am gândit și că Ioan ar fi putut să-și facă ultima scufundare și să-și primească și el certificatul de scufundător în apă deschisă. Ar fi costat între 100$-130$ scufundarea și încă 50$ certificatul. Lui Ioan îi era egal și cu și fără. Am ales banii.

În ciuda costului, îmi place PADI. Fără certificatul lor nu te poți scufunda. Ar trebui să facă la fel și pentru muzică, dacă n-ai certificat, nu poți să înregistrezi și oamenii nu au voie să cânte muzica scrisă de tine. „Dar asta e o problemă de gust, ar putea spune unii oameni“ protestează Ioan. „Unii oameni își pun capul în toaletă, asta nu înseamnă că se scufundă, la fel și asta nu se poate spune că este muzică și n-ar trebui să li se permită să o cânte“. Oare când am devenit atât de nesuferit? Oare tocmai am distrus paradisul? Sper că nu. Muzica de la restaurant nu e întotdeauna atât de îngrozitoare. Într-o zi au pus un album de Beatles, a fost super, dar n-am știut că Bob Marley sau Pink Floyd pot suna atât de rău. Și până și ăștia, așa de groaznici cum erau, tot erau mai buni decât unele din cântecele preferate ale chelnerilor. Apropo, chelnerii erau întotdeauna beți, fie că era dimineață, miezul zilei sau al nopții. Vorbeau tare, erau respingători, încercând prea tare să fie simpatici sau pur și simplu se purtau neadecvat. Într-o dimineață  chelnerul principal a țipat la Ileana Ruxandra pentru că a îndrăznit să comande micul dejun și a specificat cum își dorește să fie gătite ouăle. Ea și-a cerut scuze și el a iertat-o. După o vreme am început să ne obișnuim cu ei și ne-am dat seama că de fapt nu prea beau, sunt doar îmbătați de viață, fericiți patologic, aproape maniacali. Asta n-a făcut ca mâncarea să fie mai bună, dar am ajuns să ne amuzăm, ca de orice altceva din jurul nostru. Varietatea infinită a porțiilor, cu salată sau fără, ordinea în care serveau, încărcând nota de plată sau netaxând mâncarea. Dar nu ne-am amuzat de muzică.

Valentine's Day, trandafir făcut din șervețele pe sub masă ca să nu îl prindă șeful

O plajă nordică nu are nici răsărit și nici apus. Totuși are ceva magic atunci când soarele se ridică deasupra munților, la ora șapte marea majoritate a oamenilor sunt adormiți și lumina are nuanțe de roșcat. La ora 18 soarele se ascunde în spatele muntelui din spate, umbrele  palmierilor cresc din ce în ce mai lungi și mai este încă lumină, dar nu este nici apus, nici răsărit. Dar tot este un paradis. Au mai fost câteva lucruri care n-au fost chiar bune, prea puține ca să conteze, n-a fost ideal, dar a fost „suficient de bine“.

Poți să ai imaginea paradisului perfect, poți să ai cei mai buni însoțitori din lume și o vreme grozavă, dar mai este un element pe care trebuie să-l iei în considerare. Cât de mult timp poți să petreci într-un loc ca acesta? Unii oameni vin pentru câteva ore, alții pentru câteva zile. Eu am crezut că opt zile ar fi de ajuns, dar apoi am vrut mai mult și mai mult. Până la urmă am stat 14 nopți. Mi-am întrebat familia cât cred ei că am putea sta: Ileana Ruxandra a spus „o viață“ sau poate doar 18-21 de zile, Ileana s-a gândit la trei zile, Maria era convinsă că stătusem „cât era suficient“. Ioan pierduse șirul zilelor, așa că nu putea să-mi dea un răspuns. Acum mă gândesc că 40 de zile ar fi fost o măsură bună. Pe măsură ce trece timpul se produc schimbări. În exterior marea se schimbă, uneori e mai aproape, alteori e limpede, alteori e tulbure sau chiar murdară. Vântul, norii și lumina se schimbă. După ce te uiți și descoperi totul în două ore, îți dai seama că după două săptămâni încă n-ai văzut nimic și sunt foarte multe lucruri pe care să le descoperi. Pe o plajă micuță, netrecând niciodată de limita de 20 metri înspre interiorul insulei. Sunt schimbări ce se produc în interior, mult mai subtile pentru a fi descrise, dar totuși, sunt schimbări și le amplifică pe cele de dinafară. Eu continui să fiu eu, noi suntem tot noi, dar simt că suntem un pic diferiți.

Am plecat în această călătorie să descoperim o felie de lume. Ne-am rătăcit atunci când am văzut un pic din lumea de dedesubt(ul apei) apoi ne-am pierdut în ceva paradis. Nu te-ngrijora, ne reîntoarcem pe Pământ acum.

Oră de vârf

Al treilea și ultimul bungalow

Acțiune de mare viteză

La revedere Bottle Beach