Cairo

Din nou ne mișcăm în grup, cu ochii în toate direcțiile, încercând să descifrăm intențiile celor din jur. Ei știu unde merg, noi trebuie să ne grămădim în jurul lui Mihai să poată vedea pe iPad pe ce străzi ar trebui să mergem să ajungem la hotel. Am plecat din Luxor dis-de-dimineață, ne-am urcat în tren și ne-am petrecut timpul uitându-ne la oameni, mâncând, lucrând pe computer.

Am primit și răspunsul la întrebarea nerostită “De ce sunt atâtea ferestre sparte?” sub forma unor băieți de la țară care aruncau cu pietre spre tren. Mai mult se târa, decât mergea, așa că am avut timp să observăm cum umpleau cu cărămizi spațiul dintre stâlpii de beton armat, construind apartamente. Sau cum lucrau bărbații în câmp, udând recoltele cu apa din Nil, sau groapa de gunoi de la capătul satului cu o vacă moartă în ea.

Poza e din Cairo, dar toate arată la fel.

Am întârziat mai mult de trei ore, s-a făcut întuneric, numele stațiilor erau scrise în arabă și noi trebuia să coborâm la Cairo Giza, iar nu la capăt. Ceilalți călători ne-au liniștit, spunând că ne vor atrage atenția.

Iar acum trebuie să ieșim din labirintul acestei gări, combinat cu cel al metroului, amândouă deschizându-se într-o conglomerare de taxiuri, tarabe, piață și oameni. Mergem un timp îndelungat, cu rucsacii atârnați pe spate, sperând că următoarea stradă este cea de care avem nevoie. iPad-ul spune că am trecut de ea, dar n-aveam cum, totuși, ne întoarcem, mai mergem, până când Mihai întreabă pe cineva: mai avem zece kilometri! N-avem nici o energie să ne enervăm pe programul Google maps care ne păcălește a suta oară să închiriem o cameră la un hotel aproape de un nod de transport, când în realitate este la mare distanță. Cel care ne-a răspuns la întrebare ne-a chemat un taxi și i-a spus șoferului unde vrem să mergem. Ne târâm și țâșnim în succesiune, după toanele semaforului. Nu sunt linii de demarcație, oamenii traversează printre mașini, plutește un aer de India.

Patru pe motocicletă, strecurându-se prin trafic.

Hotelul, o afacere sobră și distantă de patru stele, arată destul de bine dar e zgomotos din cauza traficului. Mă salvează dopurile de urechi. A doua zi mâncăm un mic dejun stil bufet, foarte variat cu o imitație de mâncare europeană groaznică (cred că rearanjează resturile de pe o zi pe alta ca și cum ar fi proaspete) și stăm în camere până când nu mai avem încotro: trebuie să ieșim să vedem piramidele. În fond, de-aia suntem aici!

Luăm un taxi si nu după mult, șoferul trage pe dreapta: un tip vrea să vorbească cu noi să ne ofere un ghid sau o excursie pe cămilă. Refuzăm și ne continuăm drumul. În mijlocul aglomerație e un alt tip care ne face semn să ne oprim. Șoferul îi spune ceva în arabă, încetinește, celălalt sare pe mașină și trebuie să ne oprim din nou, să refuzăm o altă cămilă, o altă excursie. “Mașinile nu au voie, o să ai nevoie de transport, e un deșert mare!” Scena se repetă cu mici diferențe încă de trei ori. Scena politică nu încurajează turiștii să viziteze această țară, iar afacerile oamenilor au de suferit, ceea ce îi face suficient de îndrăzneți pentru a sări în fața mașinii.

Le-am văzut prin smog, forme triunghiulare, gri-portocalii, ireale, micșorând totul în jurul lor. Totuși, aproape că nu le-am văzut la intrare din cauza oamenilor: “Excursie cu cămila!”, “Mergeți călare!”, “Plimbare cu ghidul!”, “Arată-mi biletele!”

Uau! Gigante! E ca și cum aș fi devenit o furnică într-o lume de lego-uri gri-nisipii, crăpate și aranjate ca piramidă. Un rând e aproape de înălțimea mea (1,80m). Primul impuls e să mă cațăr pe ele, dar e interzis. Oamenii o ating în timp ce-și fac poză cu piramida lui Cheops. Sunt mulți oameni aici, prea mulți pe gustul meu, așa că mergem mai departe, spre cea de-a doua și a treia, să scăpăm de grupuri și de conducătorii de cămile. Suntem depășiți de cai galopând la deal, conduși de stăpânul lor, în timp ce tinerii se tem să se așeze în șea, încercând să evite durerea ce sigur avea să vină.

Un final la care nu cred că s-a gândit...

Departe de lumea dezlănțuită ne bucurăm de frumusețea lor, ascultând șuieratul vântului. Distanța, dunele, linia privirii, toate au contribuția lor. Am citit undeva că nu poți să le vezi pe toate într-o linie, e doar un trucaj fotografic. Dar iată-ne aici, avându-le pe toate în șir, sau în linie, sau una în spatele celeilalte.

Cele trei piramide micuțe sunt pentru trei regine ale lui Menkaure (cel care are piramida cea mai mică dintre cele mari)

Am putea să stăm la infinit, dar mai avem de văzut Sfinxul, așa că o luăm spre ieșire, trecând pe lângă o carcasă de cal pe jumătate mâncată. Îi compătimim pe niște turiști cocoțați pe cămile, mergând mai încet decât noi și ne-având libertatea de a-și alege drumul. Măcar ei sunt feriți de câinii care au mâncat calul și care acum își apără teritoriul. Înarmată cu rucsăcelul meu deschid drumul (se uită la noi, dar nu se mișcă) și nimeresc pe lângă culcușul unde se află cinci cățeluși grăsani (cățeaua e la ceva distanță, capul jos, coada între picioare, pășind spășită și supraveghindu-ne). Oricât ar fi de drăguți, nu ne oprim să îi mângâiem.

Ileana a făcut poza asta.

Sfinxul stă atent în propria-i curte închisă. Erodat, ciobit, fără nas și fără barbă (i-am văzut-o în British Museum) se uită seren, nebăgând în seamă oamenii ce-și fac poze și fac glume.

Bolovanul din mijloc este capul Sfinxului. Smogul face totul să pară cețos.

Sfinxul văzut de Ioan...

...de pe umerii mamei lui.

În ziua următoare luăm metroul spre piața Tahir. Aici au loc demonstrațiile, aici își exercită oamenii proaspătul achiziționat drept de a-și exprima opinia, diferită de cea oficială. Întregul loc arată murdar, e o zonă cu steaguri și pancarte, cu scaune goale și covoare, câțiva oameni având grijă de toate. Presupun că unii demonstranți au servici în timpul zilei, se vor întoarce dupăamiază. E un miros slab în aer, amar, persistent...nu-mi dau seama ce e...praf de pușcă!  Flashback revoluție 1989, o explozie la câteva sute de metri, lumina portocalie pe clădiri, apoi un vuiet de aer rece dându-mi capul pe spate, forțându-și calea prin gura-mi deschisă, transformându-mă într-o surdă! Le spun copiilor, dar ei nu-l simt.

Ne continuăm drumul spre Muzeul Egiptean, o clădire roz cu alb de la începutul secolului 20. După trei controale de securitate diferite, intrăm într-un spațiu care nu s-a schimbat în mai mult de o sută de ani. Etichete scrise în arabă și franceză (de pe vremea când franceza mai era încă lingua franca) unele scrise de mână, altele bătute la mașină, dând o informație minimă despre obiectele expuse în cutii de lemn cu geamuri casabile, sigilate cu sârmă și pastile de plumb! Comorile Egiptului, cea mai completă colecție de obiecte din Egiptul antic, se uită spre mine cu ochi prăfuiți.

Dar n-avem timp acum, trebuie să mergem direct în camera lui Tutankamun, să ne bucurăm de mască și de toate celelalte exponate înainte de a se aglomera. Și iat-o, în mijlocul camerei, fața faraonului-copil, piele de aur și ochi de email. Aș putea spune că e senină, fără nici o grijă, dar dacă mă uit din față, pare plictisit, iar din partea dreaptă, e interesat și vrea să știe mai mult.

internet

Poate e doar amuzat de șirul continuu de turiști care exclamă uuu și aaa uitându-se la bijuteriile și sarcofagul lui. Mormântul lui nu e singurul care a fost descoperit aproape intact, Yuya și Tjuya, străbunicii lui, și Psusennes I își au și ei comorile expuse. Camerele astea pline de lucruri frumoase, o coroană, un sceptru, o pereche de sandale de aur, sunt aproape goale, turiștii trecând pe lângă ele ca și muggles pe lângă nr.12 de pe strada Grimauld (o casă invizibilă în “Harry Potter”).

courtesy pinterest

După ce am văzut cele mai importante lucruri, ne dăm voie să ne preumblăm după pohta inimii pentru două ore. Mari sau mici, cu spațiu sau înghesuite printre obiecte similare, lemn, metal, piatră, pământ, toate adunate. Am găsit și originalul unei copii pe care am văzut-o în muzeul Nubian din Luxor. Ce e mai bine: copia cu lumini artificiale punând în evidență trăsăturile soldaților, cu o inscripție explicând de ce este un obiect de artă, sau originalul, scăldat în lumină naturală, într-o vitrină prăfuită și fără nici o inscripție?

Poză de pe  internet reprezentând copia soldaților nubieni, cu trăsăturile lor particulare.

Deși majoritatea respectă regulile, statuile nu sunt la fel, fețele lor sunt diferite. Akhenaten sau Amunhotep IV, faraonul care se închina unui singur zeu, Aten, soarele, calcă în picioare toate canoanele cu fata-i exagerat elongată și buzele cărnoase. Soția lui, Nefertiti, are un bust, nu atât de frumos ca cel din Berlin. Un basorelief cu trei dansatoare arată aproape modern în fluiditatea mișcării rotatorii. Cheops, cel cu piramida, are o singură statuie de aproape doi centimetri. Un pitic și soția lui, înconjurați de copiii lor sunt subiectul altei statui. Servitorul cu mustață, cel ce se ocupa cu hainele, are trăsături indiene. Hatșepsut sub formă de Sfinx! Și tot așa din cameră în cameră... ooo, ce dor mi-a fost de un muzeu în care aș putea trăi, descoperindu-i în fiecare zi secretele! În ăsta mă pot și pierde, cum i s-a întâmplat Mariei.

Până la urmă am obosit și am hotărât să ne întoarcem acasă, dar metroul e foarte aglomerat. Ne separăm, băieții se pot sui în orice vagon, noi ne îndreptăm spre cel de femei. Vine primul metrou, ne despart șase trupuri de el. Al doilea este chiar în fața noastră, dar mă îndoiesc că putem încăpea toate trei. O femeie își pune mâna în fața mea, spunând nu, îl luăm pe următorul. Rochia unei tinere s-a prins în ușile închise, țipă și se grăbește să sfâșie materialul subțire. Încet, metroul pleacă. Acum am un spațiu gol în fața și o viermuială în spate. Mă întorc într-o parte, ca să nu fiu împinsă, mă împing în celelalte pentru a le face loc femeilor să iasă și apoi suntem împinse înăuntru. Chicotim și ne uităm împrejur: și ele râd, își țin poșetele deasupra capului, vorbesc repede și ne fură din priviri capetele descoperite.

Ultima zi în Cairo și alegem să vizităm Cartierul Copt, înconjurat de o barieră de poliție. Mergem ca prin vis, observăm clădirile, decorațiile, puțina vegetație, magazinele cu vase de alamă. Muzeul Coptic ne cere să lăsăm camerele la garderobă, nu avem voie să facem fotografii.

La intrarea în muzeul Copt, ruinele romane în spatele steagului egiptean și deasupra lor turlele bisericii suspendate.

Încercăm să găsim un înțeles la ceea ce vedem: cornișe din clădiri antice, haine, materiale țesute în secolul al III-lea, unele de o finețe deosebită, o carte completă de imnuri, din aceleași timpuri, uși de lemn din anii 600 dC, cruci evoluate din ankh și icoane.

Hieroglifele și desenele mele după diferite modele de cruci.

În una din camere vedem o femeie, îmbrăcată ca o hippy, desculță, mâncând, mai mult dansând decât mergând, supraveghind cu coada ochiului camerele de luat vederi și apoi, făcând poze! De ce ea și eu nu? Fac o poză la o icoană care mă interesează și imediat o voce masculină vorbind în arabă prin interfon, târșâit de scaun, pași, apoi un gardian spunându-mi că nu am voie să fac poze. “OK” și după un scurt moment de rușine, m-am supărat pentru că m-au prins, iar pe ea nu (era în cealaltă cameră făcând același lucru).

Am ieșit și am mai mers puțin și-am dat peste “Biserica Atârnată”, construită peste o poartă romană ce asigura accesul la apă. Este o curte ai căror pereți au mozaicuri noi, scări de lemn ce duc spre o altă curte, cu poze și picturi ale tuturor patriarhilor copți, de unde putem intra în biserică.

În podea este o fereastră lungă prin care putem vedea poarta. Sunt bănci decorate cu arabescuri în lemnul întunecat și cu o cruce de fildeș. Icoane adăpostite în spatele sticlei, un amvon ce se sprijină pe treisprezece coloane de marmură, fiecare decorată diferit, reprezentându-i pe apostoli (cea neagră e pentru Iuda), creștinii intră, își fac cruce, apoi merg roată atingând zidurile, icoanele, dvera și celelalte perdele de la altar, într-o mișcare invers acelor de ceas. Îi urmez și la un moment dat mă opresc să admir măiestria unei icoane. Simt un miros ca de tămâie dar nu chiar.

Mintea îmi aleargă prin amintiri, oprindu-se în Meteora: Sfinte Moaște! Mă uit împrejur și văd o cutie de lemn cu pereți de sticlă, catifea bleumarin cu broderie aurie și o mică icoană a lui Teodor Stratilat. Am auzit de acest sfânt!  Mai văd și alte cutii, Sf. Iacob, Sf. Gheorghe, Sfinții Cosma și Damian, patronii doctorilor, fiecare invelit în catifea, fiecare cu mireasma lui. Un dar neașteptat!

Moaștele Sf. Gheorghe acoperite de rugăciuni.

Ce frumos se termină călătoria noastră în Egipt! Ar mai fi multe de văzut, dar vor trebui să aștepte pentru o mai puțin tensionantă situație politică și pentru noi se ne reîncărcăm rezervele golite de energie. Până atunci o să-mi fie dor de oamenii și de mâncarea egipteană. Mulțumim pentru toate! Șocran!

Maa Salaam Egipt! La revedere!

Dacă te sui destul de sus, poți să vezi un curcubeu TRIPLU!

Punctul de întoarcere

Restaurantul este gol, în afară de Maria și de mine mai sunt doar chelnerii care schimbă fețele de masă. Judecând după fețele și gesturile lor, nu sunt prea încântați de un nou grup de turiști, fiecare cu aerele lui. Nu m-am sculat cu fața la cearșaf, dimpotrivă, am fost bucuroasă să mă scol, să scap de vibrația și gazele de eșapament ale motorului bărcii vecine. Doar că nu vreau să mai găsesc scuze: pentru mâncarea mizerabilă (laptele și sucul sunt îndoite cu apă, deserturile par golite din conservă și totul are un gust ciudat—nu e suficient să urmezi o rețetă, trebuie să știi și cum trebuie să guste la sfârșit), pentru glumele forțate ale chelnerilor, încercând cu orice preț să ne înveselească și să ne distrăm, pentru prețurile exorbitante ale oricărui serviciu neinclus în preț (o britanică a încercat în zadar să-l convingă pe manager că 15 euro pentru un pahar de suc nu este un preț normal), pentru tot. Sunt obosită și ziua abia a început.

Aprovizionare

Când ne-am îmbarcat, a trebuit să trecem prin alte trei vapoare ca să ajungem la al nostru. Camerele sunt la parter, suficient de mari să încapă pe lângă un pat dublu, două fotolii, frigider, televizor și spațiu pentru bagaje. Baia avea un duș mare și totul arăta curat și bogat (în contrast cu zonele publice, unde era un lux decolorat și uzat). Ca orice  vas de croazieră, avea o punte superioară unde ne puteam scălda într-o piscină rece, sau să stăm la plajă, servind ceai și ascultându-i pe pensionarii din Marea Britanie, întrebându-se cu ce să se îmbrace la cină.

Assuan

Am ales să ne petrecem timpul liber în camere, uitându-ne la peisajul schimbător al Nilului. Cursul inferior nu mai semăna cu ceea ce a fost cândva: malurile acoperite cu pietre și trepte, amintindu-mi de ghaturile indiene. N-am văzut prea mulți oameni, dar poate că veneau la alte ore. Drumul era paralel cu râul, pe el mergând căruțe trase de măgăruși, biciclete și doar din când în când câte o mașină veche.

Peste drum erau câmpurile, unele de un maro deschis, proaspăt arate, altele verzi cu recolte. Mai treceam de case, pășuni cu bivoli, terenuri sălbăticite. La un moment dat am intrat în ecluză, coborând atât de repede încât nici nu am avut timp să mergem sus să supraveghem procesul, că eram și ieșiți.

Dansatoare din buric și britanici.

Derviș rotitor

Unul din avantajele croazierei era că puteam vizita temple de pe malul râului. Cu această ocazie am constatat că aveam și un grup de asiatici cu noi, blocând ieșirea pentru a fi ei primii pe pasarelă. Kom-ombo a fost special pentru că l-am văzut în lumina lunii, îmbogățită de felinare. De fapt este un templu dublu, cu două dedicații (Sobek, zeul cu cap de crocodil, și Isis) două locuri sfinte, două mese. În apropiere era și un muzeu unde am putut afla mai multe despre cultul lui Sobek și am văzut crocodili uriași mumificați.

Înghițind cheia vieții

Purificat cu apă celestă

Celălalt templu, Edfu, l-am văzut în lumina dimineții. Am plecat târziu (asiaticii erau treji de la 5 dimineața) și singurul mijloc de transport era caleașca domnului Hamdi. Ne-a arătat școala englezească, școala egipteană, farmacia, suc-ul. Ținea un braț protector în jurul lui Ioan de câte ori treceam peste “polițistul adormit”. Ne-a întrebat ce vârstă avem: 45. Și el avea aceeași vârstă, dar arăta de șaptezeci, aproape chel și cu un pic de păr alb la spate. Soția lui are 38 și au șase habibi, presupun copii. La sfârșit nu voia să fie plătit, voia să ne aștepte. Mihai a insistat. Dl.Hamdi ne-a cerut 20 lire egiptene pe cap de om. Soțul meu doar a zâmbit, i-a dat o hartie de 20 și am plecat.

Templul Edfu este cel mai complet dintre templele Egiptului antic. Am găsit aceleași lucruri, bazoreliefuri uriașe, unele “șterse”, cruci creștine, nilometru. Și am găsit culori: albastră și roșie, și neagră, și verde, ascunse în crăpăturile hieroglifelor sau în subțiorile tavanului cu coloanele. Ne vorbeau despre festinul ochilor pelegrinilor, după zile în șir prin deșert.

Barca ce duce sufletul pe partea cealaltă; o copie. Originalul așteaptă pe partea dreaptă a scării de la subsolul Luvrului să se redeschidă galeria egipteană.

Și mai era un alt festin, pentru cei inițiați, pentru cei ce știu să citească hieroglife, și să înțeleagă semnificația celor douăzeci și ceva de tipuri de coroane, sau a semnelor sculptate în piatră. Ei pot citi întreaga Galerie a Victoriei, pot pricepe mai mult decât Horus s-a luptat cu Set, și-a răzbunat tatăl, pe Osiris, și din acele timpuri sărbătoresc anual această victorie, mâncând tort în formă de hipopotam.

Distrându-se în galeria Victoriei

Învingător Horus!

Dl.Hamdi ne-a așteptat, la prețul lui: 20 de lire de persoana. La prețul ăsta mergem pe jos, avem timp destul să ajungem la barcă! Cum ne-a văzut plecând, a acceptat imediat prețul nostru și ne-am urcat în trăsurica lui, de data asta cu Mihai pe capră. Au început să vorbească despre fotbal și jucătorii români. Dl.Hamdi le știa numele Hagi, Lăcătuș, noi nu știam nici un nume de jucător egiptean. La barcă i-am plătit cu cât ne-am înțeles și repede a cerut un bacșiș de 5 lire, pentru cal. L-a primit!

Acum că s-a terminat croaziera, așteptăm să vină mașina hotelului să ne ia. Dl.Galal ne-a sunat să ne spună că nu poate să ajungă în Luxor, dar că a vorbit cu managerul hotelului și a aranjat lucrurile în cinstea sosirii noastre.

E un drum lung de la docuri până în oraș. Obișnuia să fie mai aproape locul de amarare, dar cu noul primar, sunt multe schimbări, care mai au până își dovedesc utilitatea și valoarea. Noul hotel e ceva mai bun, saltelele sunt de burete, ușa băii nu se închide și scurgerea de la cadă e aproape blocată. Dar cel puțin este curat și liniște...până la ora rugăciunii. Ne uităm pe fereastră și vedem minaretul exact în deschizătura potcoavei hotelului, sunetul amplificat de piscină și zidurile clădirii.

Cartofi dulci copți pe loc!

Începem să vizităm Luxorul mergând pe jos de la hotel la muzeu. Facem valuri, șoferii de taxi și de caleașcă începând să se miște când ne văd. În jurul nostru vedem un imens șantier, malurile râului sunt remodelate, sapă după sfincșii ce brodau marginea drumului ce lega templul Karnak cu templul Luxor, fac alte străzi. Ca să scăpăm de insistențele unui vizitiu intrăm într-un McDonalds și comandăm un MacArabia, piept de pui la grătar cu salată și sosurile obișnuite, dar într-o pita. Ni se spune să așteptăm la o masă, și chiar asta facem, la etajul al doilea, bucurându-ne privirile cu templul Luxor. Ne-am hotărât să nu-l vizităm, vederea generală fiind suficientă pentru noi. O atracție ar fi putut fi cea mai veche moschee, construită în curtea templului, dar este închisă pentru noi, “păgânii”.

Templul Luxor și moscheea

Vrem să vedem muzeul, dar am ajuns prea târziu, porțile sunt închise.

O caleașcă mai bună

A doua zi vizităm Valea Regilor. Ne luăm un ghid, poate așa vom înțelege mai bine. În scenă intră Nabil, îmbrăcat în pantaloni de catifea raiată aproape tociți, cămașă și ochelari de soare mulați pe față. Experiența e puțin frustrantă, având doar două variante: ce ne spune este general, știm deja lucrurile respective, sau nu le știm și nu intră în detalii, nu avem timp.

Prima ființă a fost Atum, care înseamnă Perfect. A venit pe lume înainte de a fi și gândind, a dat viață zeilor și zeițelor. Se spune că s-a căsătorit cu umbra sa, au dat naștere la umezeală și la spațiul gol, care la rândul lor au avut copii, cerul și pământul. Aceștia au avut doi fii, Osiris și Set, și două fiice, Isis și Nefthis. Osiris s-a căsătorit cu Isis, sora lui pe jumătate (“De ce pe jumătate?” răspunsul fiind doar o privire mustrătoare, de a nu mai întrerupe cu întrebări de felul ăsta). Set, gelos, l-a omorât pe Osiris, l-a tăiat în patrusprezece bucăți și l-a aruncat printre plantele de papirus. Isis (și sora ei) le-a adunat pe toate (cu excepția organelor genitale) și printr-o vrajă, l-a înviat. Osiris, judecătorul suprem al celor ce au murit, ținând pana adevărului și cântărind cu ea inima celui judecat, este reprezentat cu un corp fusiform și o piele verde sau neagră. Horus, fiul său, l-a luptat cu unchiul lui, și-a răzbunat tatăl și și-a pierdut ochiul stâng în bătălie. Din această cauză a dat ankh-ul, cheia vieții, celor ce l-au urmat, pentru a-i proteja de deochi.

Moartea este o călătorie, din această lume spre cealaltă, unde vor trăi pentru totdeauna. De aceea aveau nevoie să ia cu ei haine, parfumuri, mobilă, totul și în plus,365 de șabti. Numele lor înseamnă “răspuns” și prezența lor de lut sau lemn pictat este necesară, pentru a lucra în locul faraonului.

Mormintele ascunse adânc sub pământ

În multe locuri este interzisă fotografierea. Nu e suficient să ai aparatul închis, sau în geantă, trebuie depozitat. Nu-și pot permite să riște distrugerea mormintelor sub acțiunea razelor produse în aparat, din combinația tehnologie avansata și omul de necontrolat. Dacă, din întâmplare, cineva reușește să introducă un aparat și începe să facă poze, va afla cât de repede pot să-l confiște. Așa că ne uităm în jurul nostru în timp ce coborâm printr-un tunel pictat cu spirite rele pedepsite. Ioan se uită după cartușe cu o gâscă și un soare (numele de naștere al faraonului) sau cu o plantă (cel de încoronare). Fiecare centimetru de pe pereți este pictat cu versuri din cărțile religioase. În una din camere tavanul este pictat cu o dublă imagine a lui Nut, zeița nopții, cea care înghite soarele în fiecare seară și-i dă naștere în fiecare dimineață. Pe sarcofagul de granit este o reprezentare a faraonului fiind purificat cu apa celestă, iar pe o altă fațetă ținând în fiecare mână câte un ankh.

from the internet

Sunt multe lucrurile pe care vreau să le știu sau sa-mi fie explicate, dar regulile interzic ghizilor să dea explicații în morminte. Iar atunci când ieșim afară, ne grăbim spre următorul mormânt, aproape la fel, săpat adânc în munte, cu trei camere, finisat din interior spre ieșire, dar un faraon diferit, versete diferite și reprezentări picturale deosebite. Sunt produsul imaginației preotului suprem și al muncii lucrătorilor ce locuiau aici, organizați în nouă cete. Ei sunt cei care au tăiat muntele, l-au acoperit cu gled, au trasat desenele cu miere, au pictat cu culori amestecate cu albus de ou (pentru a prezerva culoarea) și cu aur pentru pielea zeilor. Mormintele lor se află tot aici, în Valea Regilor, făcute din cărămizi de lut și doar o inscripție, nici o decorație pentru oamenii simpli.

Doar câteva morminte sunt deschise, nu se știe niciodată care din ele pentru că le schimbă. Unele sunt dărăpănate, altele nu pot acomoda turiști. Deja am văzut graffiti din timpurile romanilor sau ale începuturilor creștinismului, sau de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Howard Carter a căutat cinci ani mormântul lui Tutankamon, cernând pietrișul, găsindu-l în umbra mormântului lui Ramses al VI-lea. Acum este deschis în permanență, la un preț uriaș, dar conține doar mumia, toate celelalte comori se află la muzeul din Cairo. Totuși, această rotație nu le protejează de infiltrarea cu apă și de mucegaiul negru ce se hrănește din respirație și lumina electrică.

Templul lui Hatșepsut: o clădire cu aspect modern într-un deșert vast, având ca fundal muntele, demn de ea. Fiică, soție și mamă vitregă de faraoni, a condus Egiptul pentru douăzecișidoi de ani. Ca să-și arate dreptul de a conduce și puterea, s-a îmbrăcat cu toate însemnele regale, inclusiv barba împletită falsă.

Poziția osirică

O călătoare pasionată a navigat în Punt de șaptesprezece ori, aducând cu ea copaci și vegetație. Expedițiile ei sunt sculptate în stâncă. Până la urmă a murit, ura fiului vitreg obliterând și ștergând numele, fața, faptele, monumentele ei și prin aceasta, prezervând unele dintre ele până în timpurile noastre.

O mostră de copacii aduși acasă

Încărcând corabia pentru drum

Vizităm și ceva morminte de nobili, fără granit pentru ei, doar gled, mai ușor de lucrat, un design fluid, mișcări curgătoare, bogăția coafurilor sau a împletiturilor încrustate în materialul alb dând doar un mic exemplu din varietatea din timpurile celui îngropat. Următoarele poze sunt de la templul Kha Em Het.

Și ei făceau greșeli. Găurile ovale au fost făcute de soldații romani ascuțindu-și sulițele.

Câmpurile morții, cucerind o nouă națiune.

Sclavi legați

Atracție locală

Și încă una

Ne prăbușim la hotel, obosiți, bătuți în cap de soare și flămânzi. Ne ducem la KFC-ul din apropiere, nu avem nici o energie să căutăm un restaurant sau să alegem ce să mâncăm. Deși este mâncare în galantar, trebuie să așteptăm jumătate de oră până o aduc: douăsprezece copane cu cartofi prăjiți și salată de varză, toate proaspăt făcute. Înfulecăm totul și ne întoarcem la hotel.

Suntem obosiți și îngrijorați. În ultimele săptămâni, de când am intrat în Egipt, scriu zilnic acasă, spunându-le că suntem în viață, nu sunt tulburări sociale în zona noastră. Nu știm dacă să mergem în Cairo sau nu. Ultima noapte pe barcă ne-am uitat la televizor si tocmai când arătau scene cu reprimările din piața Tajik au tăiat programul. Oare pentru că era ora de culcare? Venind spre casă cu mașina într-o noapte am văzut lume adunată în fața unei clădiri, protestând. Ne uităm unul la celălalt: sunt atât de multe lucruri de văzut, de făcut, de învățat despe, de găsit, dar nu mai e nici o distracție, nu mai e nici un entuziasm. La un an de la plecare eram încă dornici de descoperiri, două luni mai târziu gândul zilei de mâine, de un nou monument, ne obosește. “Hai să cumpărăm biletele și să ne ducem acasă...”

Templul Karnak pentru cei cu dificultăți în a și-l imagina în întregime

Văzând lumina de la capătul tunelului avem energie să terminăm Luxorul. Ne ducem la templul Karnak, construit în perioade, fiecare faraon care se respectă adăugând zidurile lui, obeliscul ei, scarabeul lui, rânduri întregi de sfincși. Este absolut uriaș, prea întins pentru a-l cuprinde dintr-o privire, prea neted pentru a-i vedea relieful, prea drept pentru a-i observa spațiile laterale. Mintea noastră refuză informația din ghiduri, nu mai vrem nici o poveste, doar ceea ce putem observa.

Este un hipostil, o cameră deschisă cerului acum, plină de coloane. Douăsprezece coloane înflorite tivesc trecerea în lungul navei, în timp ce coloanele îmbobocite, o sută douăzeci și două, închipuie mlaștina primordială.

Ne lipsea un om și s-a oferit!

Namil

În altă parte putem distinge picturi străvezii de sfinți, de pe vremea cînd erau biserici. Un paznic pescuiește în lacul sacru, cel pentru curățirea preoților, și-și hrănește pisicile. Turiști ruși se învârt invers acelor de ceas în jurul unui scarabeu uriaș. Părăsim drumul principal și o luăm spre alte ruine, pământul din jur fiind acoperit cu cioburi de templu ordonat așezate. Știm atât de multe despre civilizația egipteană și totuși nu știm suficient.

Ne ducem apoi la muzeul Luxorului, unde, din nou, fotografierea interzisă ne împiedică să împărțim cu voi ceea ce am văzut. Învățăm că liniile șerpuite de sub tălpile faraonului reprezintă arcurile inamicilor proaspăt supuși, că granitul se poate sfărâma precum sticla din cauza unei diferențe de temperatură de câteva grade, că nu avem nevoie de cantitate, ci doar de câteva obiecte deosebite pentru a ne bucura.

photo from the internet

Din nou e timpul să ne facem bagajele, să verificăm dacă nu am uitat ceva și să tragem ușa după noi. De data asta lăsăm intenționat mormanul de sticle goale de apă. Sterilizatorul de apă nu ne-a folosit, nu e capabil să scoată gustul de clor și mucegai.

Giza, păzea! Venim să-ți vedem piramidele!

Țin în mână cele mai mici flori pe care le-am văzut vreodată!