Cairo

Din nou ne mișcăm în grup, cu ochii în toate direcțiile, încercând să descifrăm intențiile celor din jur. Ei știu unde merg, noi trebuie să ne grămădim în jurul lui Mihai să poată vedea pe iPad pe ce străzi ar trebui să mergem să ajungem la hotel. Am plecat din Luxor dis-de-dimineață, ne-am urcat în tren și ne-am petrecut timpul uitându-ne la oameni, mâncând, lucrând pe computer.

Am primit și răspunsul la întrebarea nerostită “De ce sunt atâtea ferestre sparte?” sub forma unor băieți de la țară care aruncau cu pietre spre tren. Mai mult se târa, decât mergea, așa că am avut timp să observăm cum umpleau cu cărămizi spațiul dintre stâlpii de beton armat, construind apartamente. Sau cum lucrau bărbații în câmp, udând recoltele cu apa din Nil, sau groapa de gunoi de la capătul satului cu o vacă moartă în ea.

Poza e din Cairo, dar toate arată la fel.

Am întârziat mai mult de trei ore, s-a făcut întuneric, numele stațiilor erau scrise în arabă și noi trebuia să coborâm la Cairo Giza, iar nu la capăt. Ceilalți călători ne-au liniștit, spunând că ne vor atrage atenția.

Iar acum trebuie să ieșim din labirintul acestei gări, combinat cu cel al metroului, amândouă deschizându-se într-o conglomerare de taxiuri, tarabe, piață și oameni. Mergem un timp îndelungat, cu rucsacii atârnați pe spate, sperând că următoarea stradă este cea de care avem nevoie. iPad-ul spune că am trecut de ea, dar n-aveam cum, totuși, ne întoarcem, mai mergem, până când Mihai întreabă pe cineva: mai avem zece kilometri! N-avem nici o energie să ne enervăm pe programul Google maps care ne păcălește a suta oară să închiriem o cameră la un hotel aproape de un nod de transport, când în realitate este la mare distanță. Cel care ne-a răspuns la întrebare ne-a chemat un taxi și i-a spus șoferului unde vrem să mergem. Ne târâm și țâșnim în succesiune, după toanele semaforului. Nu sunt linii de demarcație, oamenii traversează printre mașini, plutește un aer de India.

Patru pe motocicletă, strecurându-se prin trafic.

Hotelul, o afacere sobră și distantă de patru stele, arată destul de bine dar e zgomotos din cauza traficului. Mă salvează dopurile de urechi. A doua zi mâncăm un mic dejun stil bufet, foarte variat cu o imitație de mâncare europeană groaznică (cred că rearanjează resturile de pe o zi pe alta ca și cum ar fi proaspete) și stăm în camere până când nu mai avem încotro: trebuie să ieșim să vedem piramidele. În fond, de-aia suntem aici!

Luăm un taxi si nu după mult, șoferul trage pe dreapta: un tip vrea să vorbească cu noi să ne ofere un ghid sau o excursie pe cămilă. Refuzăm și ne continuăm drumul. În mijlocul aglomerație e un alt tip care ne face semn să ne oprim. Șoferul îi spune ceva în arabă, încetinește, celălalt sare pe mașină și trebuie să ne oprim din nou, să refuzăm o altă cămilă, o altă excursie. “Mașinile nu au voie, o să ai nevoie de transport, e un deșert mare!” Scena se repetă cu mici diferențe încă de trei ori. Scena politică nu încurajează turiștii să viziteze această țară, iar afacerile oamenilor au de suferit, ceea ce îi face suficient de îndrăzneți pentru a sări în fața mașinii.

Le-am văzut prin smog, forme triunghiulare, gri-portocalii, ireale, micșorând totul în jurul lor. Totuși, aproape că nu le-am văzut la intrare din cauza oamenilor: “Excursie cu cămila!”, “Mergeți călare!”, “Plimbare cu ghidul!”, “Arată-mi biletele!”

Uau! Gigante! E ca și cum aș fi devenit o furnică într-o lume de lego-uri gri-nisipii, crăpate și aranjate ca piramidă. Un rând e aproape de înălțimea mea (1,80m). Primul impuls e să mă cațăr pe ele, dar e interzis. Oamenii o ating în timp ce-și fac poză cu piramida lui Cheops. Sunt mulți oameni aici, prea mulți pe gustul meu, așa că mergem mai departe, spre cea de-a doua și a treia, să scăpăm de grupuri și de conducătorii de cămile. Suntem depășiți de cai galopând la deal, conduși de stăpânul lor, în timp ce tinerii se tem să se așeze în șea, încercând să evite durerea ce sigur avea să vină.

Un final la care nu cred că s-a gândit...

Departe de lumea dezlănțuită ne bucurăm de frumusețea lor, ascultând șuieratul vântului. Distanța, dunele, linia privirii, toate au contribuția lor. Am citit undeva că nu poți să le vezi pe toate într-o linie, e doar un trucaj fotografic. Dar iată-ne aici, avându-le pe toate în șir, sau în linie, sau una în spatele celeilalte.

Cele trei piramide micuțe sunt pentru trei regine ale lui Menkaure (cel care are piramida cea mai mică dintre cele mari)

Am putea să stăm la infinit, dar mai avem de văzut Sfinxul, așa că o luăm spre ieșire, trecând pe lângă o carcasă de cal pe jumătate mâncată. Îi compătimim pe niște turiști cocoțați pe cămile, mergând mai încet decât noi și ne-având libertatea de a-și alege drumul. Măcar ei sunt feriți de câinii care au mâncat calul și care acum își apără teritoriul. Înarmată cu rucsăcelul meu deschid drumul (se uită la noi, dar nu se mișcă) și nimeresc pe lângă culcușul unde se află cinci cățeluși grăsani (cățeaua e la ceva distanță, capul jos, coada între picioare, pășind spășită și supraveghindu-ne). Oricât ar fi de drăguți, nu ne oprim să îi mângâiem.

Ileana a făcut poza asta.

Sfinxul stă atent în propria-i curte închisă. Erodat, ciobit, fără nas și fără barbă (i-am văzut-o în British Museum) se uită seren, nebăgând în seamă oamenii ce-și fac poze și fac glume.

Bolovanul din mijloc este capul Sfinxului. Smogul face totul să pară cețos.

Sfinxul văzut de Ioan...

...de pe umerii mamei lui.

În ziua următoare luăm metroul spre piața Tahir. Aici au loc demonstrațiile, aici își exercită oamenii proaspătul achiziționat drept de a-și exprima opinia, diferită de cea oficială. Întregul loc arată murdar, e o zonă cu steaguri și pancarte, cu scaune goale și covoare, câțiva oameni având grijă de toate. Presupun că unii demonstranți au servici în timpul zilei, se vor întoarce dupăamiază. E un miros slab în aer, amar, persistent...nu-mi dau seama ce e...praf de pușcă!  Flashback revoluție 1989, o explozie la câteva sute de metri, lumina portocalie pe clădiri, apoi un vuiet de aer rece dându-mi capul pe spate, forțându-și calea prin gura-mi deschisă, transformându-mă într-o surdă! Le spun copiilor, dar ei nu-l simt.

Ne continuăm drumul spre Muzeul Egiptean, o clădire roz cu alb de la începutul secolului 20. După trei controale de securitate diferite, intrăm într-un spațiu care nu s-a schimbat în mai mult de o sută de ani. Etichete scrise în arabă și franceză (de pe vremea când franceza mai era încă lingua franca) unele scrise de mână, altele bătute la mașină, dând o informație minimă despre obiectele expuse în cutii de lemn cu geamuri casabile, sigilate cu sârmă și pastile de plumb! Comorile Egiptului, cea mai completă colecție de obiecte din Egiptul antic, se uită spre mine cu ochi prăfuiți.

Dar n-avem timp acum, trebuie să mergem direct în camera lui Tutankamun, să ne bucurăm de mască și de toate celelalte exponate înainte de a se aglomera. Și iat-o, în mijlocul camerei, fața faraonului-copil, piele de aur și ochi de email. Aș putea spune că e senină, fără nici o grijă, dar dacă mă uit din față, pare plictisit, iar din partea dreaptă, e interesat și vrea să știe mai mult.

internet

Poate e doar amuzat de șirul continuu de turiști care exclamă uuu și aaa uitându-se la bijuteriile și sarcofagul lui. Mormântul lui nu e singurul care a fost descoperit aproape intact, Yuya și Tjuya, străbunicii lui, și Psusennes I își au și ei comorile expuse. Camerele astea pline de lucruri frumoase, o coroană, un sceptru, o pereche de sandale de aur, sunt aproape goale, turiștii trecând pe lângă ele ca și muggles pe lângă nr.12 de pe strada Grimauld (o casă invizibilă în “Harry Potter”).

courtesy pinterest

După ce am văzut cele mai importante lucruri, ne dăm voie să ne preumblăm după pohta inimii pentru două ore. Mari sau mici, cu spațiu sau înghesuite printre obiecte similare, lemn, metal, piatră, pământ, toate adunate. Am găsit și originalul unei copii pe care am văzut-o în muzeul Nubian din Luxor. Ce e mai bine: copia cu lumini artificiale punând în evidență trăsăturile soldaților, cu o inscripție explicând de ce este un obiect de artă, sau originalul, scăldat în lumină naturală, într-o vitrină prăfuită și fără nici o inscripție?

Poză de pe  internet reprezentând copia soldaților nubieni, cu trăsăturile lor particulare.

Deși majoritatea respectă regulile, statuile nu sunt la fel, fețele lor sunt diferite. Akhenaten sau Amunhotep IV, faraonul care se închina unui singur zeu, Aten, soarele, calcă în picioare toate canoanele cu fata-i exagerat elongată și buzele cărnoase. Soția lui, Nefertiti, are un bust, nu atât de frumos ca cel din Berlin. Un basorelief cu trei dansatoare arată aproape modern în fluiditatea mișcării rotatorii. Cheops, cel cu piramida, are o singură statuie de aproape doi centimetri. Un pitic și soția lui, înconjurați de copiii lor sunt subiectul altei statui. Servitorul cu mustață, cel ce se ocupa cu hainele, are trăsături indiene. Hatșepsut sub formă de Sfinx! Și tot așa din cameră în cameră... ooo, ce dor mi-a fost de un muzeu în care aș putea trăi, descoperindu-i în fiecare zi secretele! În ăsta mă pot și pierde, cum i s-a întâmplat Mariei.

Până la urmă am obosit și am hotărât să ne întoarcem acasă, dar metroul e foarte aglomerat. Ne separăm, băieții se pot sui în orice vagon, noi ne îndreptăm spre cel de femei. Vine primul metrou, ne despart șase trupuri de el. Al doilea este chiar în fața noastră, dar mă îndoiesc că putem încăpea toate trei. O femeie își pune mâna în fața mea, spunând nu, îl luăm pe următorul. Rochia unei tinere s-a prins în ușile închise, țipă și se grăbește să sfâșie materialul subțire. Încet, metroul pleacă. Acum am un spațiu gol în fața și o viermuială în spate. Mă întorc într-o parte, ca să nu fiu împinsă, mă împing în celelalte pentru a le face loc femeilor să iasă și apoi suntem împinse înăuntru. Chicotim și ne uităm împrejur: și ele râd, își țin poșetele deasupra capului, vorbesc repede și ne fură din priviri capetele descoperite.

Ultima zi în Cairo și alegem să vizităm Cartierul Copt, înconjurat de o barieră de poliție. Mergem ca prin vis, observăm clădirile, decorațiile, puțina vegetație, magazinele cu vase de alamă. Muzeul Coptic ne cere să lăsăm camerele la garderobă, nu avem voie să facem fotografii.

La intrarea în muzeul Copt, ruinele romane în spatele steagului egiptean și deasupra lor turlele bisericii suspendate.

Încercăm să găsim un înțeles la ceea ce vedem: cornișe din clădiri antice, haine, materiale țesute în secolul al III-lea, unele de o finețe deosebită, o carte completă de imnuri, din aceleași timpuri, uși de lemn din anii 600 dC, cruci evoluate din ankh și icoane.

Hieroglifele și desenele mele după diferite modele de cruci.

În una din camere vedem o femeie, îmbrăcată ca o hippy, desculță, mâncând, mai mult dansând decât mergând, supraveghind cu coada ochiului camerele de luat vederi și apoi, făcând poze! De ce ea și eu nu? Fac o poză la o icoană care mă interesează și imediat o voce masculină vorbind în arabă prin interfon, târșâit de scaun, pași, apoi un gardian spunându-mi că nu am voie să fac poze. “OK” și după un scurt moment de rușine, m-am supărat pentru că m-au prins, iar pe ea nu (era în cealaltă cameră făcând același lucru).

Am ieșit și am mai mers puțin și-am dat peste “Biserica Atârnată”, construită peste o poartă romană ce asigura accesul la apă. Este o curte ai căror pereți au mozaicuri noi, scări de lemn ce duc spre o altă curte, cu poze și picturi ale tuturor patriarhilor copți, de unde putem intra în biserică.

În podea este o fereastră lungă prin care putem vedea poarta. Sunt bănci decorate cu arabescuri în lemnul întunecat și cu o cruce de fildeș. Icoane adăpostite în spatele sticlei, un amvon ce se sprijină pe treisprezece coloane de marmură, fiecare decorată diferit, reprezentându-i pe apostoli (cea neagră e pentru Iuda), creștinii intră, își fac cruce, apoi merg roată atingând zidurile, icoanele, dvera și celelalte perdele de la altar, într-o mișcare invers acelor de ceas. Îi urmez și la un moment dat mă opresc să admir măiestria unei icoane. Simt un miros ca de tămâie dar nu chiar.

Mintea îmi aleargă prin amintiri, oprindu-se în Meteora: Sfinte Moaște! Mă uit împrejur și văd o cutie de lemn cu pereți de sticlă, catifea bleumarin cu broderie aurie și o mică icoană a lui Teodor Stratilat. Am auzit de acest sfânt!  Mai văd și alte cutii, Sf. Iacob, Sf. Gheorghe, Sfinții Cosma și Damian, patronii doctorilor, fiecare invelit în catifea, fiecare cu mireasma lui. Un dar neașteptat!

Moaștele Sf. Gheorghe acoperite de rugăciuni.

Ce frumos se termină călătoria noastră în Egipt! Ar mai fi multe de văzut, dar vor trebui să aștepte pentru o mai puțin tensionantă situație politică și pentru noi se ne reîncărcăm rezervele golite de energie. Până atunci o să-mi fie dor de oamenii și de mâncarea egipteană. Mulțumim pentru toate! Șocran!

Maa Salaam Egipt! La revedere!

Dacă te sui destul de sus, poți să vezi un curcubeu TRIPLU!