Istanbul

Ce-i?

Ai crezut că dacă ne-am cumpărat bilete să mergem acasă, chiar o să și mergem? Și să nu vizităm acest oraș frumos? Nu, nu, nu, nu, nu...prea multe legături cu istoria țării noastre și a lumii. Nu, trebuie să vizităm, chiar dacă numai pentru patru zile.

Plecând din Egiptul cald ne-am pregătit pentru un șoc termic: Istanbulul este cu zece grade latitudine nordică față de Cairo, ceea ce se traduce într-o diferență de aproape 18 C. Ne-am pus pe noi toate hainele și sperăm să fie bine.

Curățenie!

Merhaba! Salut din Turcia! De la aeroport luăm metroul până în centru și de acolo vrem să luăm un taxi până la hotel. Necazul lor că ne cer prea mulți bani, se pare că de pe partea asta a drumului trebuie să conducă mai mult. Foarte bine, o să traversăm pe jos. Un domn drăguț ne arată intrarea la pasajul subteran și ne conduce spre o stație de tramvai. Am spus drăguț? Șterge, a făcut-o pentru bacșiș. Nu luăm tramvaiul pentru că de aici biletele de tramvai ar fi la același preț cu taxiul (și ăsta ne lasă chiar în fața hotelului, nu trebuie să-l căutăm noi). E întuneric și mergem pe străduțe cu sens unic, ne tot învârtim, vizitând vreo două hotele până să-l găsim pe al nostru. Arată ca o casă! De-aia nu putea să-l găsească taximetristul. Nu e nimeni la recepție la ora asta, doar paznicii pentru noapte, dar nu e nici o problemă, știau că venim și ne conduc spre camera noastră. Ei vorbesc rusește, noi engleză și română. Camera, teoretic pentru cinci persoane, are un pat dublu, un pat de o persoană, o canapea extensibilă pe care cu greu ar încăpea doi copii mici. Cu noi înăuntru și cu bagajele nu mai e loc de circulat. Nu putem să încăpem! Nu-i nici o problemă, hai să ne uităm la altă cameră: asta avea ceva mai mult spațiu, dar mobila era aceeași. “Luați-le pe amândouă!” Și asta am făcut și am plătit doar pentru una, cum ne-a spus a doua zi dimineață frumoasa turcoaică de la recepție.

Dormim îndelung, aproape pierdem micul dejun și apoi ieșim prin burniță să vizităm. Prima oprire, vechiul hipodrom, acum o arie pietonală. Pe vremuri făceau curse de cai aici, întorcând troicile în jurul columnei lui Constantin (o prismă pătrățoasă din cărămidă și ciment, jefuită de plăcile ei de bronz). Câțiva pași mai încolo, o columnă făcută din șerpi învârtejiți (ce și-au pierdut capetele prin secolul al șaptesprezecelea) a fost adusă din Delfi in 324 dH de Constantin cel Mare. Acolo le aducea oamenilor aminte de grecii care s-au luptat și au învins imperiul persan în 479 îdH, aici a avut rolul de a construi un oraș, Constantinopole, demn de noua capitală a imperiului roman. Și puțin mai încolo, un obelisc, unul adevărat, din Egipt, luat din templul Karnak din Luxor. A fost ridicat acolo în 1490 îdH de Tutmoses al treilea (probabil ca ofrandă că a ajuns să domnească după mama lui vitregă, Hatșepsut) și a fost adus aici de Teodosie cel Mare în 390 dH (oamenii lui nu se pricepeau atât de bine ca egiptenii, așa că l-au tăiat în trei, doar partea de sus a rezistat în timp).

Columna lui Constantin, Obeliscul și Moscheea Albastră.

Intrăm în curtea moscheei Albastre și în timp ce așteptăm la coadă ca să intrăm (moscheea e închisă de câteva ori pe zi pentru slujbele religioase) începem să vorbim cu o femeie de origine etiopiană care trăiește în Washington DC. Ah, să auzim engleză americană, chiar și cu accent! E un semn că începe să ne fie dor de casă.

Modelul Moscheei Albastre

Ne scoatem pantofii și intrăm: un spațiu vast în penumbră, cupole, ziduri acoperite în faianță cu arabescuri albastre, mochetă roșie din perete-n perete, un imam explicând credința în engleză, candelabre uriașe atârnând de o perdea de fire.

Domul văzut prin candelabru.

Faianță

Pe o coloană este un robinet ce obișnuia să picure apă în bazinul de marmură de dedesubt, pe zidul de la intrare este un paravan ce separă zona de închinare a femeilor. Majoritatea bărbaților au plecat, dar ele mai sunt încă aici, închinându-se la pământ, rugându-se, femei tinere, bătrâne, copii.

Haghia Sofia văzută din poarta Moscheei Albastre

Trecând prin ușile de ieșire vedem în distanță Aghia Sofia, biserica construită de Iustinian în 532 dH. A fost una din minunile arhitecturii timpurilor ei, depășită doar de domul lui Brunelleschi aproape 900 de ani mai târziu. Tot atunci a fost și transformată în moschee (după căderea Constantinopolelui în 1453 în mâinile otomanilor), mozaicurile aurite i-au fost acoperite cu gled și vopsele, i-au fost adăugate patru minarete și a devenit sursa de inspirație pentru Moscheeile Albastră și Suleymanie. E întuneric aici, ferestrele sunt undeva sus de tot, sub cupolă, dând impresia că aceasta plutește pe lumină. Sunt candelabre rotunde din care atârnă abajururi de sticlă ca un “u”, fiecare protejând un bec fluorescent uriaș. Forma lor îmi amintește de lămpile de ulei din sinagoga din Goa, India. Pe vremuri îmi părea rău că au transformat-o în muzeu, mintea mea de creștin spunându-mi că ar fi trebuit să redevină biserică, dar acum, văzând numele lui Alah scris în acea caligrafie superbă lângă mozaicul cu Maica Domnului și heruvim, mi se pare normal.

Ca niște sfințișori!

Cum ne plimbăm printre coloane și arcuri, vedem două vase uriașe, rotunde, făcute fiecare dintr-o singură bucată de marmură, aduse din Pergamon de musulmani, pentru a păstra apa pentru curățire. Rămase deschise din cauza podelei ridicate, ușile de bronz din Tars au fost aduse de creștini. La etaj este o ușă de marmură care are pe ea o cruce ștearsă (ce ție nu-ți place, altuia nu-i face; creștinii au șters zeii egipteni, musulmanii au șters crucea).

Pentru o primă zi am vizitat suficient. Mâncăm un porumb la grătar și ne uităm la oamenii care fac sus de rodii.

Porumb fiert, copt, castane coapte și un vânzător de fesuri.

Salep cu scorțișoară

Salep, băutura minune cu muguri de orhidee și alte ingrediente.

Trecem de câteva clădiri, care sunt, dacă-ți vine să crezi, cișmele! Fiecare are câte o inscripție cine a făcut-o și de ce, iar pe vremuri oamenii veneau și-și umpleau vasele cu apă. Acum nu funcționează, fie e iarnă și au închis robinetele de teama înghețului, fie sunt monumente.

În ziua următoare doar părinții sunt gata să înfrunte natura dezlănțuită. Plouă cu broaște, strada cu scări e transformată în cascadă și ne îndreptăm spre Bazar.

Străzi acoperite, una după alta, strada bijuteriilor, strada șalurilor, strada vaselor smălțuite, întretăindu-se ca un labirint colorat. Unele dintre ele se termină cu un mic magazin de mâncare, unde servesc meniu fix, ciorbă și o altă mâncare.

Ne întoarcem pe străzi obișnuite și găsim o altă moschee, Suleimanie. Parte a unui complex, obișnuia să fie în vecinătatea unui spital și a unui colegiu de arte medicale, a unei școli pentru Coran și pentru hadit (cuvintele Profetului folosite pentru o mai bună înțelegere a Coranului și în judecăți), o școală primară și o bucătărie pentru săraci, un Caravanserai (han) și o baie publică. Ne bucurăm de moscheea restaurată și de un desert tradițional, așure (un fel de orez cu lapte și fructe).

Pregătindu-se de rugăciune.

E chiar acolo, a treia fântână de la dreapta

Așure cu rodie, nuci și migdale

Pe lista mea de dinainte de a pleca în lume scria hamam. Și din cauza lui Suleiman Magnificul (cel care a comandat baia publică mai sus menționată) și a unor oameni întreprinzători din turism, pot să împart această experiență cu Mihai. Intrăm într-un hol mare cu perne așezate în jurul unor măsuțe joase, pereții fiind acoperiți cu camere de schimbat hainele.

Ne dau prosoape (eu primesc si un fel de costum de baie, șort și sutien) papuci de lemn, ne arată baia și apoi, hamam. Camera octogonală cu dom, e acoperită în marmură albă. Lumina se filtrează din ferestre mici rotunde, prin aburi, pe marmura încinsă de dedesubt.

Sunt niște ruși care ocupă tot locul, dar ne găsim și noi un locșor. Maseorii vin din când în când întrebându-ne dacă suntem gata, luându-i pe alții spre mesele de masaj. Se aud pocnituri, apă curgând, continuu sau aruncată, picături călduțe cad de pe tavan pe corpul meu, în timp ce căldura îmi dezgheață mușchii (e rândul meu să acaparez locul cel mai fierbinte). După aproape o oră, când încep să simt că nu am aer, accept oferta de masaj. Primesc locul favorit al sultanului, lângă o fântână de marmură ca o scoică, fără scurgere, cu robinete de alamă puse unul deasupra celuilalt. Mihai stă în fața mea pe un scăunel minuscul. Mi-e rușine, dar am uitat cum îl chema pe maseur, Yadir poate? Cu un ștergar peste mijloc, mușchi reliefați, îmi toarnă lighean după lighean de apă peste cap, apoi cu o mănușă lufă îmi jupoaie pielea. Din când în când își face mâna cupă și îmi pleznește mușchii, accentuând relaxarea. Apoi iar îmi toarnă apă pe cap, pe mâini, pe picioare. Își toarnă și lui, răcorindu-se. Apa murdară se scurge prin canale sculptate în podeaua de marmură. Îmi spune că ar trebui să mă mut pe masă și mă ajută să mă ridic. Mă ține ferm de mână, nu cumva să alunec și să cad. Culcată pe burtă îmi țin capul întors spre cameră, să-l văd pe Mihai și să știu ce urmează să se întâmple. Dintr-o găleată cu apă și săpun ia o față de pernă pe care o deschide și o transformă într-un sac plin cu aer, pe care îl stoarce afară, făcând în felul acesta un morman de spumă cu care mă acoperă. Miroase ca săpunul de rufe din copilăria mea. Apoi... cel mai bun masaj din viața mea, mai bun decât cel tailandez sau balinez cu pietre calde. Cu mână de fier îmi masează mușchii, nodurile, oasele, găsind toate punctele dureroase și dizolvându-le. Îmi mișcă membrele cu ușurință, neapropiindu-se niciodată de zonele personale. După asta, din nou pe scăunelul minuscul, să-mi spele părul, să-mi maseze capul, apă, apă, apă. Mă simt atât de ușoară, fără nici o grijă! Teșekurle! Mulțumesc! Partea lui Yadir s-a terminat, dar experiența nu. Ne întoarcem într-un hol micuț unde suntem uscați cu aer, un om pocnind cu un prosop înspre noi, pe care apoi ni-l înfășoară în jurul umerilor, altul în jurul taliei, și altul pe cap.

Ne face semn să ne așezăm pe o bancă de piatră, unde ne răcorim în timp ce bem un ceai de mere. E liniște acum și noi doar stăm, fără gânduri, bucurându-ne de moment.

Mergem cu alt pas spre casă, ne cumpărăm doner kebab și un alt fel, care seamănă cu kokoritzi din Grecia. Copiii sunt de mai multe ori fericiți: au avut programul lor, în vârful patului, în fața computerelor, află despre experiențele noastre și nu trebuie să le încerce, primesc de mâncare și au doi părinți mulțumiți.

Yarim și soția, cei care ne-au dat doner kebab

În ultima zi vizităm Basilica Cisternă, un spațiu impermeabil cu coloane, ce păstra apa pentru oraș în timpul lui Iustinian. Din nou acele coloane de marmură subțiri, aduse din toată lumea, făcându-și datoria de a susține multiple domuri de cărămidă și greutatea orașului de deasupra lor. Într-un colt cele stricate au fost înlocuite de altele butucănoase, din beton armat, de patru ori mai mari.

O coloană unicat, amintind de lingamurile indiene

Dacă coloana era prea scurtă o completau cu un cap de Meduză. Și Hayden a fost aici, uite-i scaunul albastru!

Un detur scurt pe la Muzeul de Arheologie unde admirăm arta Sarcofagului lui Alexandru, numit așa din cauza scenelor din războiul lui Alexandru cel Mare cu perșii. Pe lângă asta, comori din Troia și o inscripție din Ierusalim, despre tunelul din Siloam, construit în timpul regelui Iezechia (sec.VIII-VII îH) pentru a aduce apă în oraș în timpul asediului.

Aceeași mișcare ca și în mozaicul din Pompeii

 Sarcophagul Alexandru

De ce avea un cap de pasăre?

La piece de resistance: Palatul Topkapî. Ne mișcăm prin curțile și clădirile ce le înconjoară, vizităm comorile imperiale, admirăm giuvaeruri, pumnale, tronuri. Unul din ele este de la un șah iranian, ce a invadat imperiul mugal, o bijuterie de aur smălțuit și încrustat cu perle și smaralgde. “Ai ceea ce dai!” spunem noi, în acest caz ce ți s-a luat. În toate peregrinările noastre prin India nu am văzut nimic asemănători, mă bucur că ăsta a supraviețuit. Intrăm să vedem și Sfintele Relicve și aici este singurul loc unde trebuie să stăm la coadă. Mă îndoiesc că toiagul lui Aaron sau acoperitoarea de cap a lui Iacov sunt cele adevărate ( mai ales ultima, atât de albă și completă) și mă irită reverența cu care musulmanii se uită la dintele și perii din barba lui Mohamed. Apoi propriu-mi gând mă smerește, și eu fac la fel când mă închin la moaștele sfinților. Credința face posibile minunile!

Bosforul și un alt continent.

Oamenii de la țară încă mai poartă costumul tradițional

Faianță Iznik decorată cu aur.

Ne plimbăm prin grădini și intrăm în diferitele chioșcuri, sidef încrustat în abanos, marmură și pietre semiprețioase. Mă întreb câți din oamenii ce au stat aici, pe vremea imperiului otoman, admirând apele albastre ale Bosforului au fost hrăniți cu grâu din Bărăgan și câți din copiii luați din familiile lor, și-au uitat limba între zidurile acestui palat și au crescut să devină ienicerul perfect? Câte decorațiuni aici sau în locuri de mult dispărute au fost plătite de către aspiranții la tronurile Valahiei sau Moldovei cu munca, foamea și suferința oamenilor simpli, transformate în aur?

Aceasta este istoria fiecărui imperiu și în timp ce admirăm progresul și arta timpurilor, comorile adunate din lumea cunoscută lor, avem tendința să uităm amprenta politică și economică asupra popoarelor cucerite.

Gata...Suntem Gata! Putem să plecăm acasă! Acasă, în țara noastră, la familiile noastre, la prieteni și rude, la locurile ce ne sunt dragi...

Elveda Turcia! La revedere!

Poarta Salutului (numai oficialii și diplomații treceau prin ea pe vremuri)

Haghia Sofia văzută dinspre palatul Topkapî.