vineri, 30 noiembrie 2012

Kali mera Elada!


Timpul prezent

Datoria— Ar fi trebuit să scrii în fiecare zi!
Scriitorul— N-am putut, ar fi ieșit sec, doar o adunătură de date, ce-am făcut, ca o listă de cumpărături, nimeni n-ar fi fost interesat de așa ceva.
Copilul— Hai să ne jucăm!
Datoria— Acum trebuie să scrii după aproape două luni! Ce-o să-ți mai aduci aminte?
Scriitorul— O să scriu, dar lasă-mă-n pace, nu mă mai târâ pe la toate monumentele, dă-mi timp!
Copilul— Vreau un ceai roiboos!
Datoria— N-avem timp! Și-n plus de asta toate monumentele astea trebuiesc văzute, adu-ți aminte că întotdeauna ai vrut să le vezi!
Scriitorul— Foarte bine, hai să le vedem, dar atunci nu mai scriu!
Copilul— Vreau la film!
Datoria— Trebuie să scrii! Gândește-te că oamenii așteaptă blogurile tale!
Scriitorul— Glumești! Ei își trăiesc viața lor, noi suntem doar o distracție, dacă nu e nimic de citit, se duc și se distrează în alt fel!
Copilul— Ia uitați-vă la mine!
Datoria— Atunci scrie pentru noi!
Scriitorul— Am nevoie de liniște și de timp! Lasă-mă să-mi găsesc inspirația, să-mi filtrez sentimentele, slă le fac mai puțin personale, să produc o imagine cât de cât de ansamblu a lucrurilor și nu amănunte disparate. A fost mult mai ușor cu Asia, unde aveam un prim contact cu o cultură diferită, dar e greu să prezint Europa. Am crescut aici, pot să disting detalii, dar apoi trebuie să le explic și nu-mi dai TiMP!
Copilul—Ta-ra-ta-ta-TA-TAA! Hai să evadăm!
Datoria și Scriitorul— NU PUTEM! TREBUIE SĂ SCRIEM BLOGUL!

Acum două luni

Kali mera, Elada! Bună dimineața Grecia!




O orchestră formată din trei oameni ne cântă o melodie grecească veselă în timp ce noi ne luăm bagajul și ieșim din aeroport. Mi se pare un gest frumos, orhidee adevărate în Singapore, taraf la Mikonos, cu siguranță îmi voi aminti aeroportul ăsta. Afară e soare, cer senin, bate un pic de vânt. Ana, proprietara de la “Evanghelia’s Place” (după numele mamei ei), dă mâna cu mine, apoi se apleacă și mă pupă pe amândoi obrajii. Face asta cu fiecare din noi în timp ce ne repetă numele. Ne suim în mașina ei și începe să ne facă turul insulei: aici este alimentara, lângă e brutăria, au pâine foarte bună aici, farmacia. Casele, vopsite în alb și acoperite în bougainville, au toate colțurile rotunjite și în fiecare curte este o bisericuță.

Bisericuță și steagul grecesc.


De fapt, aici în Mikonos întâi construiesc bisericuța și apoi casa, iar preotul urmează un program ca să știe la casa cui face utrenia sau vecernia. La stația de autobuz frânează, se apleacă peste volan și se uită să vadă care e programul (scris pe o tăbliță neagră la umbra unui copac) pentru a merge sau a ne întoarce din oraș.

Comerț stradal


Vorbim despre criză și despre greve “Nu e că oamenii nu muncesc, o fac, și chiar din greu unii dintre ei, dar sistemul e prost”. Apoi ajungem la casa ei, ghivece uriașe cu mușcate și cactuși mici, măslini și pomi fructiferi.



E ziua Mamei și am vrut să fim împreună. Hotelul lor este peste drum, cu o frumoasă priveliște de mare și piscină infinită. Ca să ajungem la camera lor trebuie să coborâm și să urcăm un labirint de scări printre grădini cu palmieri și curți interioare private.



Mâncăm un prânz întârziat sau o cină matinală, privind spre soarele ce se pregătea de culcare și bucurându-ne de musaca și costițe de miel cu rozmarin. La multi ani Mama și Bunica Tana! Pe masă este o vază cu busuioc înflorit. E pace și liniște, suntem singurii clienți din restaurant, suntem în vacanță. Când ne-am întâlnit cu părinții în Londra, au văzut filmul și mama a spus “ Știu ce vreau de ziua mea!” Două săptămâni nu sunt suficiente pentru a lucra la un astfel de proiect, mai ales când ai de vizitat patru capitale, dar fetele s-au făcut luntre și punte, au tradus filmul în românește, au înregistrat o nouă coloană sonoră și au făcut-o să se potrivească pe semnalele din engleză. Bunicii s-au distrat împărătește, au râs aproape continuu și s-au bucurat de comentarii (între timp au început să îl arate tuturor celor care au manifestat un interes cât de mic și nu s-au oprit încă! Și tu poți să-l vezi dacă ai 25 de minute aici.)



Dar chiar dacă suntem încă în vacanță nu putem să nu ne ducem în Delos. Pe vremuri era insula unde se putea dedica un templu unuia dintre zei sau zeițe, să aducă o jertfă și o rugăciune. Oamenii obișnuiau să locuiască aici, sunt multe case care să demonstreze asta, dar din cauza unei profeții, cei din Atena au dat un edict interzicând oamenilor să se nască sau să moară pe insulă.



Acum sunt doar pietre și ruine strălucind dureros în soarele nemilos. Ne îndreptăm încet către vârful insulei, spre templul lui Zeus, pe trepte alunecoase, șlefuite de picioarele pelerinilor și a hoardelor de turiști. Nu e nici un pic de umbră, ne târâm, roșii la față, pe lângă câte un zid sau un tufiș țepos.



Ioan caută viețuitoare, dar doar șopârlele se mișcă, restul se ascund de soare. De sus mă uit de jur împrejur: mare și alte insule. Încerc pentru câteva momente să simt acea dezamăgire, trăită de cei naufragiați pe o insulă, dar nu pot, știu că mai târziu mă sui pe barcă pentru a mă întoarce acasă.



Înapoi în Mikonos încercăm să mergem pe unde am venit, dar ne pierdem pe alte străduțe alb-albastre, înghesuite între magazine, flori și umbrare. Admirăm morile de vânt, restaurantele, cu mesele lor numerotate și scaunele a la Van-Gogh (teribil de incomode), oamenii care stau la mese, beau cafea și se uită la ceilalți. Când am ajuns acasă am aflat că a fost grevă generală și ne pufnește râsul: Atena e atât de departe, lupta de pe continent nu se impune asupra celor de pe insule, ce-și câștigă viața în turism.






Apoi... rușine! Dizgrație! Găsesc o insectă pe tricou, una care seamănă foarte bine cu o alta pe care am văzut-o în Spania, în timp ce coseam! Este un păduche! Din fericire internetul merge și pot să citesc ce trebuie să fac și să cumpăr. Ne facem cu toții tratamentul, ungându-ne cu medicament și pieptănându-ne cu acel pieptăn des. Sunt singura care găsește un păduche mort și asta e o ușurare. Apoi spăl și sper că orice insectă ar fi în hainele noastre o să moară în apă fierbinte de 40 C cu detergent (ar trebui 60 C pentru spălat sau in etuva 120 C jumătate de ora). M-aș fi așteptat să iau păduchi din altă țară, mai puțin dezvoltată, dar nu din bătrâna Europă!

Respiro-ul s-a terminat și am intrat din nou în starea noastră de exploratori. Un feribot ne duce spre insula Siros, capitala Cicladelor. Ajungem într-o duminică dupăamiază și după toată agitația din port, orașul parcă ar fi părăsit. Străzile sunt goale, magazinele închise, casele au obloanele trase, doar câte o mașină mai trece din când în când. O bătrână aruncă de la etajul casei rămășitele de la prânz unor pisici vagaboande.


Pisici neînfricate, nu se dau din fața mașinii pentru a-și continua masa pe strada de marmură.


Străzile au nume (o raritate!) și asta ne ușurează drumul spre hotel. Trecem pe lângă o biserică ce are o icoană pictată de El Greco, pe vremea când era doar Domenikos Theotopoulis (am aflat mai târziu și deci nu am văzut-o). Urcăm o stradă cu scări, apoi alta, către “Paradis, camere de închiriat”. La recepție este un bătrân care ne așteaptă, nu vorbește prea multă engleză, dar înțelege. Ne dă cheile, apoi închide biroul și dispare.

Agora sau locul plat cel mai lat dintr-un orășel grec.


După ce ne aranjăm, luăm drumul cel mai scurt către un restaurant unde comandăm cea mai bună mâncare la care ne putem gândi: pita ghiros. Pe o pită întind țațichi (un sos făcut din iaurt cu castraveți, usturoi și câteodată și mărar), roșii feliate, ceapă tocată, salată, cartofi prăjiți și bucățele de carne (porc pentru noi) apoi o înfășoară într-o hârtie cerată. Așa cum a aflat mai târziu, acest este cel mai bun: pita e proaspăt făcută, crocantă pe dinafară, fierbinte și moale pe dinăuntru, țațichi cu doar un pic de iuțime de usturoi, nici prea sărat, nici prea curgător, carne din belșug, roșii dulci, coapte pe vrej. Mai pune și două corăbii cu pânze plutind gentil cu valurile și un apus de soare și poate că ai să înțelegi de ce acesta este și va fi cel mai bun ghiros.




Mai târziu ne dăm pe străzi, cumpărăm baclavalachi (baclavale mai mici) și sairaigli făcute cu fistic, însiropate, dar totuși crocante. Prea dulci pentru Ileana, iar noi foarte fericiți ne împărțim porția ei.

Bomboane la cofetărie.


A doua zi orașul este de nerecunoscut, o mulțime de oameni, de mașini care se vâzâie pe străzile pavate cu marmură, restaurante deschise unde localnici și turiști beau cafea și mănâncă pateuri. Ne îmbarcăm pe un nou feribot, spre Santorini de data asta.

Pe feribot.


Unor oameni le place să creadă că aici a fost Atlantida, dar nu este nici o dovadă. Pe măsură ce ne apropiem de insulă, mintea mea reîntregește găurile și pot “vedea” conul vulcanic. În realitate insula are formă de corn ce cuprinde în arcul său două insule tinere care hâsâie și fâsâie din când în când. Intrăm cu vasul în calderă și mă uit la stâncile aproape verticale, acoperite cu case divers colorate, terasate pentru o priveliște mai bună. Obișnuiau să fie albe și cu obloane albastre, o formă de rezistență și naționalism, în timpul ocupației otomane. Întreaga insulă era un steag uriaș.

Insulele de 200 de ani și colțul cu Oia, deasupra vaselor de croazieră.


Vechiul drum.


 Trecem pe lângă vasele de croazieră ancorate în vechiul port, cel cu aproape o mie de trepte până sus, pe care puteai urca pe jos sau cu caravana de catâri. Astăzi există și cea de-a treia variantă, șase gondole ce pot duce 36 de oameni într-un drum, dar este un număr insignifiant pentru o croazieră.

Niște animale foarte, foarte mirositoare!



Ancorăm în portul nou, unde ne așteaptă mașina de la hotel. Drumul urcă în zig-zag și după multe serpentine în ac de păr ajungem pe platou și ne îndreptăm spre Fira, orașul principal. Trecem pe lângă “Senor Zorba” un restaurant mexican. Zâmbim, e un pic de adevăr și aici, eroul lui Nikos Kazantzakis a fost interpretat de Anthony Quinn, de origine mexicană.

Hotelul nostru are, pe lângă o mulțime de scări ce merg în sus și în jos, pe laterală, sau pe ocolite, o piscină și camere cu dom, cu ferestre boltite și obloane de lemn interioare. Camera noastră are și un dulap în perete, nu prea adânc, bun pentru mărunțișuri. Mă uit cu atenție si văd cuie vechi ieșind din zidărie, neregularități, ceva pete de igrasie și mă întreb câte sute de ani are camera asta?

Dar n-avem timp , trebuie să prindem apusul de soare. Autobuzul pleacă din stație chiar când am ajuns noi, așa că luăm un taxi, mai rapid și mai comod, până la Promontoriul Apusului, pe partea dreaptă a cornului insulei. La orizont e un fel de ceață ce ascunde celelalte insule și dă o tentă portocalie luminii. De unde ne lasă taxiul tot mai avem de mers, străzile sunt înguste, turiștii de-abia se mișcă (ei locuiesc în Oia, pronunțat Iia, pot sa vadă apusul de câte ori vor), așa că încercăm să ne strecurăm și să alergăm, și ne atragem oprobiul public “Mai încet!” Dar când ajungem la capătul insulei, apusul se pierde în spatele ceții. Ei, asta e, sunt frumoase și culorile! Ne mai învârtim un pic uitându-ne la oameni și ne întoarcem, în rând cu ceilalți, printre galeriile de artă.




Fira is in the background as tiny light dots.




În Fira trebuie să vizităm și muzeul. Înainte de a erupe (cândva între 1700 și 1300 î.H. muzee diferite dau date diferite), vulcanul a fost bun și a dat nenumărate semne de înțeles și oamenii s-au mutat, luând cu ei lucrurile de valoare și lăsând pe cele voluminoase sau ușor de înlocuit. Doar o mică parte este excavată și expusă și tot e din plin: vase sub formă de pasăre, obiecte religioase, jocuri de masă, fresce și un ibex de aur, făcut din foițe de aur lipite. Parcul arheologic este programat să fie redeschis, dar nimeni nu știe când. Este atât de multă muncă: să găsești ceva, să le extragi, cureți, restaurezi, să le înțelegi rostul, să le păstrezi și dacă sunt suficient de importante, să le expui într-un muzeu, cu supraveghere continuă.

Diferite vase-păsări

Vas pasăre cu rândunică.

Masă de ofrandă cu delfini.



Înainte de a pleca ne cumpărăm fistic de Santorini, se presupune ca e diferit. N-avem fistic de alt fel ca să-l comparăm, are coaja colorată roz și e gustos. Mai încercăm și “vino santo” făcut în casă, dulce și tare. E făcut din struguri neudați, la fel ca și toate celelalte plante care cresc aici, luându-și apa din rouă. Apoi ne suim pe următorul feribot: Creta ne așteaptă.



joi, 22 noiembrie 2012

Thanksgiving



Dintre toate sărbătorile americane, Thanksgiving (Sencsghiving) îmi este cea mai apropiată. Primii imigranți s-au adunat, împreună cu indienii și i-au mulțumit lui Dumnezeu pentru că i-a ajutat să supraviețuiască. De multe ori m-am gândit că n-ar trebui să fie doar o dată în an, ci zilnic, apoi m-am răzgândit, e bine să fie o zi oficială, în care să stai să te gândești la toate darurile primite, zilnic sau în timp. Rândurile ce urmează au fost adăugate treptat, pe măsură ce m-am gândit la ele în decursul acestei călătorii.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu, care ne-a ajutat în fiecare moment.

Mulțumesc lui Mihai. El a transformat o idee în realitate. Pas cu pas, nenumărate ore din zi și mai ales din noapte, pe internet, a căutat variantele cele mai ieftine, comode de a ne transporta dintr-un loc în altul. A citit ce au scris alții și a învățat din experiențele lor. A cercetat vremea ideală (nu vrei să fi în India în timpul musonului) și a făcut traseul care ne-a permis să mergem cu un minimum de haine. El este cel care a căutat și găsit hoteluri și locuințe, și ieftine, și frumoase, și aproape de locurile de vizitat. El a tras de noi, când voiam să ne plângem de milă și ne-a dus în alte locuri, pentru că trebuia să le vedem și pe alea și în felul ăsta ne-a îmbogățit.
Bulevardul Baobabilor, Madagascar


Copiilor, pentru seninătatea cu care au abordat călătoria. Pentru ușurința cu care au acceptat că nu au scăpare și trebuie să vadă toate templele, muzeele, piețele și pietrele întâlnite. Pentru bucuria cu care au participat în diferitele activități (tree top, plajă, piscină). Pentru răbdarea lor așteptându-ne să facem poze (și pentru zâmbetele acordate). Pentru că ne-au primit în universul lor de adolescenți și au împărțit cu noi gândurile lor. Pentru că fără ei, călătoria nu ar mai fi avut același farmec și poate nici nu s-ar fi întâmplat.







Mulțumesc prietenilor noștri, de o viață sau de curând, pentru că sunt în viața noastră.



 Rareș, Dara, Ana și Doru, Japonia

Familia "Mergem Oricum", Bali


Ina, Berlin


Cristina și Dan, Grecia

Rodica si Familia, Geneva


Mulțumesc celor care ne-au făcut donații. Pe lângă bani am primit și bucuria că v-ați gândit la noi și posibilitatea să încercăm lucruri inedite.

Mulțumesc celor care ne-au făcut patul, ne-au schimbat prosoapele și ne-au curățat camera.
Mulțumesc celor care ne-au făcut de mâncare și celor care ne-au servit-o, chiar dacă nu am apreciat-o întotdeauna.

Ali, Cambodgia

Fort Cochi




Mulțumesc celor care ne-au condus mașina, sau barca, sau tuk-tuk si ne-au arătat câte ceva din țara lor. 



Dl. Juned, India

Echipajul din  Kerala, India

Phu, omul care ne-a ajutat să vedem detaliile, Angkor Wat

Râul Tsiribihina, Madagascar




Mulțumesc celor care ne-au fost ghizi.



Tsewang, Tibet

Martha, Australia

Thomas și Robert, South Africa

Jean Robert, Madagascar

Emanuel, Madagascar

Adrian, Lesotho



Mulțumesc celor care m-au învățat să spun “Bună ziua”, “Mulțumesc” și “La revedere” în limba lor, să cânt, să pictez, să dansez, să gătesc.



Desak, Bali


Mulțumesc celor care mi-au deschis porțile unei alte lumi.



Anna, Tailanda



Mulțumesc celorlalți călători care le-au dat posibilitatea copiilor noștri să-și încânte proaspăta audiență cu aventurile lor. Celor care au împărțit cu noi locurile lor preferate și ne-au spus cum să ajungem la ele. Celor care ne-au făcut poze.


Antananarivo, Madagascar

Milford Sound, Noua Zeelandă



Mulțumesc familiilor noastre care au străbătut lumea ca să petrecem câtva timp împreună.



China

Catalunya

Grecia



Mulțumesc celor care au avut grijă de casa noastră, de poștă și ne-au ajutat cu bunul mers al lucrurilor.

Mulțumesc celor care ne-au ținut în rugăciune sau s-au gândit la noi.

Mulțumesc celor care au avut un rol, cât de mic, în a avea posibilitatea să vedem ceea ce am vazut, fie ele monumente, obiecte sau peisaje, celor care le-au închipuit, construit, căutat, găsit, excavat, restaurat, expus, păzit și lista ar putea continua.

Personal îngrijitor, Cambodgia

China



Mulțumesc celor care ne-au adus încercări sau ne-au făcut să ne vedem limitele. E minunat să le depășești, să te simți mai liber și mai deschis (cel care are pantofii Mariei, să-i poarte sănătos!)

Mulțumesc celor care fiind la servici li se părea doar o zi obișnuită, dar pentru noi a însemnat să plecăm sau să ajungem la timp, să prindem următorul mijloc de transport, să avem o experiență plăcută.

Mulțumesc celor care ne-au tuns, ne-au cărat bagajele, sau care într-o formă sau alta au înrâurit viața noastră de nomazi.


Nepal

India

Miere solidă, China

China

Indonesia 

Bali

Dinah, Hawaii



Mulțumesc celor care ne-au scris, cuvintele voastre ne-au adus nu numai mesajul că cineva citește ceea ce scriu, ci și bucuria că ne sunteți aproape.

Mulțumesc celor care ne-au primit în comunitățile lor, în casele lor și au împărțit cu noi pâine și sare. 


Familia lui Kendrick, Singapore

Melbourne, Australia

Sydney, Australia

Alina, Austria

Aceasta este casa Mihaelei și colecția ei de ceaiuri, Berlin


Isma, Catalunya

Federica, Italia


Vă mulțumesc vouă, celor care mi-ați citit cuvintele. Pentru că atunci când mi-a fost greu să îmi adun cuvintele pe hârtie, gândul că le așteptați mi-a dat ghes și m-a pus la lucru. Pentru că m-ați făcut să le caut pe cele dragi mie, să le scot din uitarea nefolosinței. Pentru înțelegerea cu care ați trecut peste limba de lemn, a traducerii din engleză, a unui om care trăiește în străinătate. Pentru că avându-vă în gând, v-am dus mai puțin dorul.