Pesterile Longman
Am ajuns in Luoyang. Suntem puțin dezorientați după o noapte de dormit în tren. Luăm autobuzul dintr-un capăt în celălalt și trecem pe lângă un șantier continuu pe amândouă părțile. Aici sunt dărâmături, aici este o groapă imensă, aici o construcție de cărămidă, aici ditamai blocul de prefabricate, aici un morman mare de pământ. Șoferul autobuzului claxonează orice vietate îi apare în cale. După aproape o oră ajungem la punctul terminus, de unde trebuie să ne cărăm bagajele cu spinarea.
Peșterile Longman au început în secolul al V-lea e.n. ca o manifestare a budismului. Irving Stone în cartea intitulată Agonie și Extaz, spunea despre capacitatea lui Michelangelo de a vedea statuile într-o bucată de piatră și de a le scoate la iveală, că el doar îndepărta excesul de marmură. La fel se poate spune și despre aceste peșteri: există nenumărați Buda și bodysatvva și demoni și regi, doar oamenilor le-au trebuit mai multe secole pentru a-i scoate la iveală. Din nefericire tot oamenii le-au și desfigurat cu ocazia unor reciclări morale și culturale.
Pe fața peretelui de stâncă sunt sculptate deschideri pătrate sau dreptunghiulare, care sunt adâncite și în mijloc va rămâne un Buda. Pentru cele care sunt foarte mari, de câțiva metri înălțime, pe margine sunt fie mii de Buda mici, în basorelief, fie alte personaje religioase mai mari sau mai mici. Unele peșteri sunt ușor accesibile, altele trebuie să urci mai multe scări. Când am ajuns noi era o ceață groasă să o tai cu cuțitul, așa că peșterile le descopeream pe măsură ce ne apropiam de ele. Biletele ne asigurau accesul la peșterile de vest (care erau cele mai numeroase și interesante), de est (puține, nu m-au impresionat, decât cu excepția unui basorelief cu o mie de mâini, dar îți ofereau o imagine de ansamblu a celor de vest), ceva templu și o grădină la care nu am mai fost.
Ne era foame și copiii ar fi vrut să mănânce pe strada turistică, unde erau câteva oferte, dar le-am spus că vrem să prindem un anume tren și mâncăm la gară, că sigur vom găsi ceva. Ne-am înțeles cu taximetristul la un preț și ne-a dus la gara cea nouă din Luoyang, o gară care semăna a aeroport, în mijlocul unui deșert construibil, mărginit de blocuri futuriste aproape terminate! Mihai se așează la coadă, în scurt timp ia bilete și ne grăbim să prindem trenul de mare viteză spre Xian. După ce trecem biletele printr-o mașină ca la metrou, ajungem pe peron, care are locurile însemnate pentru uși, cu numerele vagoanelor. Trenul se apropie silențios, nici măcar nu fâsâie. Ușile se deschid, afară pășește o stewardesă. Interior ca de avion, scaunele au măsuțe, sunt ecrane de televizor și o bandă pe care anunță electronic stațiile următoare și cu ce viteză circulăm (vom atinge 300 km/h). Pornim, nici măcar nu ne dăm seama că a început să se miște. Stewardesa ne oferă cafea (25 yuani, nu mulțumesc) și ceva mâncăruri. Ne scormonim prin diferitele sacoșe de rămășițe de mâncare, ne cerem iertare de la copiii și le promitem că vom mânca bine în Xian.
Ajungem într-o gară asemănătoare cu cea din care am plecat, dar ca să ieșim trebuie să luăm metroul. Un băiat ne ajută cu cumpărarea biletelor și ne spune unde trebuie să coborâm. Metroul este atât de nou încât mai sclipește. Pe televizor încă mai rulau reguli de comportament. Lumea își făcea poze cu picturile murale, iar copiii sigur se dădeau doar de distracție.
Când ajungem afară ne așteaptă un amestec de nou și vechi. Din secolul trecut aveau polițiști în mijlocul intersecției pe un podium și cu multă pompă se întorceau cu fața spre trafic și făceau semne de oprire sau de mers, fluierau. Din cel actual aveau clădirile.
După ce mâncăm ne îndreptăm pe jos spre hotel. Și aici distanțele sunt foarte mari dar ajungem într-un final la hotelul nostru simplu.
Soldații de teracotă
Ne trezim devreme pentru că trebuie să luăm autobuzul până la gară și de acolo un alt autobuz care să ne ducă până la soldați, un drum de două ore. Șmecheria era să găsim autobuzul public, și nu cumva să ne înscriem în vreun tur, care să ne ducă și pe la ceva fabrici. Era o mare de autobuze parcate, oameni așezați la mese cu liste, oameni în picioare care trag de tine și-ți spun că te duc ei, oameni în uniforme, care nici nu catadicsesc să se uite la tine, dar să-ți răspundă. Până la urmă răspunsul nostru ne sare în ochi: acolo unde era o coadă mare în mijlocul tuturor lucrurilor, aparent la nimic evident, acolo era unde trebuia să ne așezăm pentru autobuzul public. Reușim să intrăm în al doilea autobuz (toată lumea trebuia să stea pe scaune).
După ce ne întâlnim cu bunicii, ne suim în mini-autobuz pentru a ajunge la complex. Ghidul bunicilor ne va vorbi și ne va lăsa liberi pentru a face poze în fiecare din cele patru clădiri. Cea mai mare este numărul unu, unde se găsesc cei mai mulți soldați refăcuți și cele mai multe fragmente lăsate așa cum au fost găsite. Tot aici există o secțiune în care încă mai asamblează diferitele fragmente.
La numărul trei se găsește comandamentul. După haine și încălțări, au dedus că erau ofițerii, dar n-au găsit capetele decât la câțiva! (se pare că nu le terminaseră, hmm-hmm).
La numărul doi este așa zisa infirmerie și au avut și o trăsură. Mai sunt numeroase puncte care au fost excavate țintit după ce le-au inspectat cu raze și așa au alcătuit expoziția cu arcașul îngenuncheat ( a cărui urmă de sanda ar trebui patentată), cu arcașul în picioare, cu ofițerul pântecos, cu soldatul cu cal și cu un general. Mai sunt două trăsurici de bronz, mai mici decât dimensiunile normale, adevărate bijuterii prin execuție și ingeniozitatea mecanismelor de cuplare. Vârfuri de săgeți, sulițe și săbii care au un strat subțire de chromiu, ceea ce le-a păstrat ascuțite două mii de ani.
Zidul Orașului Xian
A fost construit începând cu 1370. Are 12 m înălțime și o circumferință de 13,7 km. La bază variază între 12 și 18 m grosime. Are patru porți, una pe fiecare direcție cardinală și nenumărate arcade pentru a lăsa să treacă străzile. Pe zid sunt pagode multicolore (luminate noaptea) și din loc în loc magazine cu mancare și sucuri și loc de închiriat biciclete. Pe margine are felinare cu lampioane roșii și stegulețe, specifice laturii (cea de vest avea un fel de ghepard, cea de sud un fel de dragon). În unele locuri mai puteam vedea cum se chema cel care a făcut cărămida respectivă.
Ne-am plimbat puțin cu bunicii, apoi ei au plecat la programul lor, urmând să ne întâlnim mai târziu cu ei. Am rămas la baza porții de sud și ne-am jucat jocuri specific chinezești. Cel mai mult ne-a plăcut fluturașul de picior (lovești într-un fluture ca de bedmington care are pene și ceva greutăți adăugate și ideea e să-l ții cât mai mult în aer; se poate juca de unul singur sau mai mulți), apoi să alergi cu cercul de metal. Era drăguț să îi vezi pe chinezi cum încercau să-și învețe copiii (pentru părinți era o distracție grozavă, pentru copii era ceva frustrant)
Marea Moschee din Xian
Este ascunsă în inima bazarului, sau mai degrabă bazarul a crescut în jurul ei. Până să ajungem la ea ne-am bucurat de viermuiala oamenilor. Ne-am cumpărat un fel de pita cu carne. A scos atunci carnea din oala aburindă, a tocat-o cu cuțitul (era atât de fiartă că se sfărâma numai dacă te uitai la ea) și a pus-o în pâinea încălzită. Mmmm... foarte gustos. Am mai încercat un fel de gogoși făcute din pastă de persimone (ceea ce le dădea o culoare portocalie): unele aveau umplutură cu susan, altele cu nuci.
Moscheea era foarte liniștită la acea oră de prânz. Un amestec de arhitectură chineză cu cea musulmană. Senzația de vechi. În incinta de rugăciune nu aveam voie să intrăm dar ne-am uitat la ea de la ceva distanță.
Xining
Pot să spun că am fost și în acest oraș, dar am văzut doar drumul dus și întors de la gară. Suntem ultimii călători care ieșim din gară și un bărbat ne i-a la sigur: suntem clienții lui. După o scurtă târguială îl urmăm spre mașină, un fel de van intrat la apă. Merge încet având grijă să ocolească gropile, să încetinească pentru bump. Mașinile de pe contrases intră pe banda noastră ca să-l ocolească pe al lor. Îi claxonează pe cei care îi apar în cale. Pe bord are o roată de rugăciune budistă, care se învârte de una singură. Noi ne uităm pe fereastră să vedem cât e de diferit orașul față de ceea ce am văzut până acum. Afară răsare soarele. Șoferul nostru își potrivește mașina aproape de mijlocul străzii, cu mult în fața stopului, își scoate telefonul și începe să încadreze soarele printre blocuri. În spatele nostru un camion ne claxonează cu patos. Nimic nu-l deranjează pe șofer, care după ce și-a făcut poza, pornește ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Hotelul are influențe islamice în arhitectură și mobilier. Șefa hotelului are trăsături mongole. Oamenii din holul hotelului se uită la noi de parcă am veni de pe altă lume. Sunt sinceri, nu se pot opri să ne privească.
Ca de obicei nu înțelegem nimic din ceea ce se vorbește în jurul nostru, dar disting alte sunete, diferite de cele chinezești, mai multe hașuri și r-uri. De fapt ce mi-a atras atenția a fost intonația cuvintelor, ceva de genul "De ce nu mă crezi? Așa e cum îți spun eu, ai să vezi că eu am dreptate!"
Două zile bolnavă în pat. La plecare Ileana și Ioan vor fi cei care se vor îmbolnăvi.
În gară ne găsim un loc să nu fim ținta privirilor. Vor trece în jurul nostru și vor încerca să prindă o frântură din noi, mai ales din Ileana și Ioan care dormeau ghemotociți pe bancă. Este primul nostru contact cu tibetanii. La rândul nostru le studiem hainele și obiceiurile. Un bărbat în vârstă se plimbă prin gară și în mâna dreaptă învârte o roată de rugăciune, în stânga are mărgelele de rugăciune. Nu se oprește nici când vorbește.
De data asta avem bilete la hard sleeper. Sunt șase paturi și nu este ușă. Nu ai lumină personală, nu poți să stingi lumina și nu poți controla volumul de la muzică. De asemenea nu te poți izola de ceilalți oameni și de fumul lor de țigară. Ne vom petrece o mare parte din timp schimbându-ne personal așternuturile. E destul de frig și ne punem și sacii de dormit.
Ne uităm pe fereastră la munți, la deșert, la apa înghețată, la turmele de oi sau de yak. Pe culoar un băiețel tibetan vine și ne studiază. Nu are nici o problemă să îndrept camera asupra lui, doar să nu mă uit direct la el, atunci se rușinează și fuge. Se împrietenește cu Maria, de care va râde doar dacă se uită la el.
În final vreau să scriu puțin despre limba chineză și traducerile in engleză. Limba chineză este o limbă monosilabică, fiecare din semnele ei pronunțându-se ca o silabă ghee, dii, maa, zhi. Nu are cuvinte în sensul pe care îl înțelegem noi, ci înțelesul apare prin alăturarea semnelor. Nu are gramatică, deci nici timpi, ci viitorul sau trecutul apar din conținut, De asemenea nu sunt spații sau virgule, doar punct. Chiar și semnul întrebării este un hanzi. Deci este greu de tradus. În călătoria noastră am întâlnit o mulțime de traduceri caraghioase. Pe o pungă de pâine feliată am găsit scris sliced pain adică durere feliată. Într-un pamflet turistic aflăm că cerul albastru seduce norii albi, iarba verde seduce oile și boii. O moschee poate să țină cel mult 10 000 de rugăciuni între timp. Dar poate recordul de traducere este deținut de un semn în toaleta trenului: no flushing while meeting emu (nu trageți apa la întâlnirea cu emu)
Din punctul meu de vedere am terminat cu China. Mi-a plăcut ceea ce am văzut, chiar așa prăfuit și murdar și aglomerat. Principiile confucianiste sunt în continuare la baza societății (familia este unitatea, fiul datorează supunere tatălui, frații mai mici celui mai mare și de abia de aici încolo în afara familiei). Femeia este cea care lucrează în timp ce o mulțime de bărbați stau de vorbă și beau ceai, dar cred că nici nu-și imaginează că se poate și altfel. Copiii sunt super-prețioși, deci super-răsfățați. Sunt cărați în spate sau în brațe (dacă sunt mai mici) dar nu am văzut cărucioare. Cu toții sunt înregimentați.
Unul din lucrurile care m-a deranjat a fost lipsa de perspectivă. Grădinile, parcurile, curțile, sunt așezate în așa fel încât să ai o cantitate redusă de peisaj. Educația presupune să fi în stare să-ți înalți mintea, să ai viziune de ansamblu, în ciuda obstacolelor fizice. Oare ce s-ar întâmpla dacă oamenii ar realiza că pot trăi în pace și bună înțelegere?
