O săptămână în Beijing

Mihai: O săptămână în Beijing din 11 noiembrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

Există o mafie a biletelor de tren în Xining care controlează accesul în Tibet, și vând totul la preț dublu. Ni s-a oferit această posibilitate, dar am reușit să iau bilete de la gara Beijing Vest, de la casa nr. 16, singura din Beijing și probabil din întreaga Chină, unde se vorbește limba engleză. Șederea noastră în Beijing a fost marcată de cele trei călătorii pe care le-am făcut la gară, prima mi-a luat 5 ore, a doua numai patru și a treia a fost mult mai scurtă. Am răsuflat ușurat pentru că am putut să cumpăr biletele la adevărata lor valoare, economisind poate 600$ și o mulțime de bătaie de cap. Are doar o singură chichiță: permisul pentru Tibet, trebuie să fie obținut de agenția noastră din Lhasa pentru exact ziua în care ajungem și a fost marcat 17 octombrie, iar nu 18 noiembrie. Se pare că aveam nevoie de permis pentru a lua biletele, dar nu mi l-a cerut nimeni! Acum mi se spune să nu-mi fac griji, nimeni nu o să ne dea jos din tren, „uneori verifică, alteori nu!”

Am ajuns la Beijing pe 2 noiembrie, a doua zi a fost zi de pauză, dar nu pentru mine (primul drum la gară). Apoi am început cu grădina Zoologică, plictisitoare și întristătoare după ce am trecut de urșii panda și de fazanul chinezesc. Dar doar panda și tot a meritat să mergem. A fost greu să-l convingem pe Ioan că am terminat, el s-a bucurat de toate animalele și ne-a făcut să stăm mai mult decât am fi vrut.

Fazan chinezesc

Apoi am vizitat Templul Lama, încheind o zi frumoasă care a fost în același timp și o frumoasă introducere la Beijing. Având doar 18-19 milioane de locuitori, ar putea părea mic față de Tokyo, dar să nu-ți închipui, e uriaș. Distanțele sunt enorme, te uiți pe o hartă pentru străzi și pare că e la colțul următor, dar jumătate de oră mai târziu n-ai ajuns încă. Îmi place cum orașul e construit cu șase centuri de bulevarde înconjurând porțiuni din ce în ce mai mari de oraș. Noi locuim în interiorul celei de-a doua centuri și trebuie să folosim transportul public ca să ajungem oriunde. După ce am ieșit din Terminalul futuristic numărul 3 din aeroportul Beijing, am luat un taxi spre oraș. A fost mai ieftin (113 RMB) decât cinci bilete la trenul special (25 RBM). Peisajul era marcat de clădiri uriașe care arătau foarte bine, majoritatea erau noi. Pe măsură ce ne apropiam de hotel s-a schimbat la blocuri din ce în ce mai vechi. Sute de aere condiționate pe zidurile fiecărei clădiri mai vechi, reprezentând pentru mine un plan comunist foarte prost, oamenii vor confort și-l vor obține indiferent de ce vrea arhitectul. Când ne-am dat jos din taxi am recunoscut imediat cartierul: undeva în București între anii 1990-2000. Ne era atât de familiar… ăsta nu e un lucru pozitiv. Praful, tonetele, bicicletele pe drum, mașini parcate pe trotuar, gunoi pe stradă. Un cer de noiembrie înnorat, urât, sinistru. Oameni îmbrăcați în culori întunecate se mișcă în toate direcțiile, văzându-și de treabă, nici o față prietenoasă. Noi suntem toți numai un zâmbet, pentru că în unele aspecte arăta exact ca acasă, știam să ne descurcăm în asemenea situații. Doar o mică inconveniență: nu înțelegem mai mult de trei vorbe, scris sau auzit și nimeni nu vorbește mai mult de un cuvânt în engleză, „halo”.

Templul Lama

Drumul la templul Lama

Am învățat destul de repede cum e cu metroul și l-am folosit din plin. Autobuzele sunt o altă poveste, n-au hartă în engleză, nu au litere latine, nimeni nu vorbește engleză. Până am ajuns la Templul Lama, nu cred că am văzut străini. Era cât pe ce să nu ajungem fiindcă ne-am rătăcit, am luat-o în direcția greșită când am ieșit din metrou.

E absurd să fii recunoscător primului ministru al Chinei care a salvat templul tibetan în timpul revoluției culturale, cum poate cineva să conceapă să distrugă ceva atât de magnific. Dar au conceput, cineva chiar a crezut că are dreptul să desființeze aceste lucruri, încă mai au portretul lui deasupra intrării în Orașul Interzis. Cum pot oamenii să fie atât de proști să fie convinși că au nevoie de conducători, politicieni aleși sau nu,  care să preia controlul asupra țării și să-i decidă soarta, politica și „direcția”. Iar aceia cred că au aceste drepturi. A fost o experiență deosebită de a merge prin templul Lama, printre clădirile și altarele sale, oamenii rugându-se, meditând, aprinzând bețișoare de tămâie și fiind transfigurați de trăirea mistică. A fost ceva nou pentru noi, a fost plăcut să fim spectatori și să învățăm ceva între timp. Și da, la sfârșit am fost recunoscător liderului comunist care a salvat această clădire din mâna unui alt lider comunist.

Sâmbătă ne-am dus la Palatul de Vară. Nici măcar nu vreau să încerc să clasific locurile pe care le-am văzut, unele din cele mai bune creații ale rasei umane. Trebuie să apreciezi Palatul de Vară. O locație idilică, îmbunătățită de munca oamenilor, cu un deal artificial uriaș, nenumărate clădiri răspândite peste tot, lacul Kunming și ceva insule, bărci în toate direcțiile și o vreme grozavă pentru început de noiembrie. Deși erau foarte mulți vizitatori, am reușit să îi evităm în marea majoritate a timpului. N-am prea înțeles cât de multe din lucrurile pe care le vedeam erau cele „adevărate”, de acum 300 de ani, dar aveam un gust cam acru. Cucoana asta trebuie că era nebună. Cea de-a doua împărăteasă a Chinei, Văduva Cixi, a luat banii care erau desemnați pentru a construi o flotă care să-i apere țara de englezi și de francezi și a construit acest complex.  Un palat pentru asta, unul pentru alta, un palat doar pentru ziua ei. Poate că o fi numărat cineva toate clădirile din Palatul de vară, nu eu. Într-un gest nebunesc de genul lui Nero, sau poate ca un model al sarcasmului, împărăteasa a construit o singură navă, de marmură, cel mai groaznic kitsch făcut vreodată. Eu am ceva respect pentru sângele regal, așa că aveam ceva ezitări în a o judeca pe împărăteasă, dar câteva zile mai târziu am aflat de la un ghid că ea era doar o servitoare care a ajuns concubină, a mituit un eunuc să-i vină mai des rândul să se culce cu împăratul Xiangfeng, a rămas însărcinată cu unicul lui fiu, Tongzhi și a preluat tronul după moartea sa, conducând efectiv China din 1861 până în 1911. Poate asta explică unele lucruri, poate că o servitoare nu e menită să devină împărăteasă și poate că adevăratul sânge albastru contează la ceva, dar tot am avut un gust amar la tot luxul inutil din Palatul de Vară. 

Marele Zid

Duminică a fost ziua cea mare. Există un zid în China de care toată lumea a auzit. Există și un mit cum că ar putea fi văzut din spațiu, doar că nu e adevărat. Poate fi vizitat în câteva locuri din jurul Beijing-ului și am vrut să avem o experiență cât mai specială. Așa că am avut-o. O călătorie la Jiankou cu șofer privat, a luat-o la stânga printr-un sătuc la poalele munților și ne-a lăsat în mijlocul drumului. Ne-a spus să mergem spre munte până ajungem la o secțiune de zid. Nu zonă turistică, nu restaurare, pe cât de sălbatic se poate. Apoi să continuăm să mergem spre est până ajungem la Mutianyu, una din secțiunile cele mai frumoase. Ne-am rătăcit din nou, ne-am pierdut pentru câteva minute în sălbăticie, apoi ne-am întors de unde plecasem și am urcat vreo 90 de minute. La un moment dat am ajuns să vedem foarte bine o secțiune mai mare de zid și am rămas uimiți cu toții. Apoi Ileana, fata noastră de 14 ani a spus în modul cel mai perfect, accentuând primele cuvinte „Câți oameni au murit pentru asta?” Milioane de turiști se urcă pe zid în fiecare an, mă întreb câți dintre ei se întreabă de ce  a fost construit și de ce s-au irosit atâtea resurse pentru nimic. Știrbește puțin din bucuria de a vedea unul dintre lucrurile cele mai extraordinare ce s-au construit vreodată. Cel mai bun exemplu de antreprenoriat, un tip cu două scări pe un turn, cerea o taxă, nu pentru a vizita Marele Zid, ci pentru folosirea scărilor. Am urcat pe una, nu ne-a lăsat pe a doua până n-am plătit, când am ezitat a ridicat prima scară și am fost blocați în mijloc până am plătit 20 yuani :-). Eram doar noi și Zidul pe bucăți lungi, așa suntem noi egoiști, am trecut de vreo 25 de turnuri și în final am coborât muntele dându-ne pe tobogan lung de vreo 5 minute. Am mers aproape 6 km de Zid, uneori la un unghi de 80 de grade, ținându-ne de orice puteam, uneori era mai ușor la urcuș decât la coborâre. Uneori o luam la goană în jos, în grup, țipând și glumind, ne-am simțit minunat. Soarele ne-a auzit și a ieșit dintre nori, nu l-am văzut de loc în primele trei zile în China. Vreme minunată, priveliști minunate, parteneri minunați cu care să împărțim acest loc minunat. Mergi și-l vezi.

Nu avem planuri pentru luni, suntem un pic surprinși că a mai rămas ceva din noi după ziua de ieri, ne dor mușchii și suntem obosiți. Copiii s-au sculat la 10:30 sau 11,  nici măcar n-am mâncat micul dejun până la 13. Ei au făcut pauză, dar noi părinții voiam mai mult și luni după-amiază am vizitat două din cele mai frumoase parcuri din Beijing, parcul Beihai și Jingshan, la nord de Orașul Interzis și privind spre el. Apoi am continuat să mergem, pierzându-ne într-un hutong, căutând un restaurant în locuri greșite, trecând pe lângă oameni ce se jucau jocuri tradiționale chinezești în parc.

Joc chinezesc

Marți au venit părinții mei și nașa mea din România. După ce ne-am întâlnit la prânz în holul hotelului lor, i-am lăsat câteva ore să se odihnească și apoi i-am invitat la o plimbare în jurul hotelului. John, fantasticul nostru șofer care ne-a dus la Marele Zid, a fost de acord să ne ducă pe toți în van-ul lui la un restaurant special ca să putem mânca rață Peking. Este un bun șofer, vorbește engleza foarte bine și pare sincer interesat în a-și ajuta clienții să aibă o experiență plăcută în Beijing. Până acum el a fost singurul cu care am putut comunica despre viața în China.

Mi-am pierdut vederea

apoi mi-am recăpătat vederea

Miercuri am vizitat cu toții Orașul Interzis, apoi părinții au mers la programul lor și noi am mai zăbovit. De ce se duce cineva la Orașul Interzis? Probabil cel de-al doilea loc de atracție turistică din China, a fost inaugurat în 1421, după 17 ani de construcție, de către împăratul Yongle din dinastia Ming — aceeași care a făcut și planurile pentru Beijing ca și oraș capitală. A fost rezidența imperială pe parcursul următorilor 490 de ani, până la crearea Republicii China. Fiind cel mai bun exemplu păstrat de arhitectură clasică chineză, palatul este plin de istorie. Are 8706 camere, răspândite pe o arie uriașă, și aici locuiau între 8 000 și 10 000 de oameni. L-am vizitat împreună cu turul ghidat al părinților, ceea ce ne-a dus la locurile cele mai importante, printre diferite clădiri și porți. Totul aici avea reguli complexe, porți uriașe care erau folosite doar o dată  sau de două ori, porți mai mici pentru oamenii simpli. Am rămas neimpresionat de dormitorul lui Cixi și al împăratului, se pare că puteau să doarmă într-o noapte doar într-un singur pat, la fel ca toți oamenii. Palatul este vizitat de tone de chinezi, curg râuri-râuri, e greu să vezi un turist străin. A trebuit să ne luptăm cu ei ca să vedem sala tronului. E foarte bine că au organizat vizitarea cu sens unic, măcar toată lumea merge într-o singură direcție. Ca toate lucrurile din Beijing este acoperit de praf și ferestrele de la dormitorul imperial sunt cea mai bună dovadă. Ne-am luat la revedere de la părinți în Grădina Imperială și ne-am decis să stăm mai mult și să vizităm de capul nostru. Sunt nenumărate holuri, expoziții peste tot, căutam holul de jad și nu l-am găsit deși ne-am dat de mai multe ori prin curțile respective. Am decis că probabil era închis din ceva motive obscure. Am vizitat o expoziție foarte interesantă, Holul Ceasurilor, o expunere deosebită a creativității, ceasuri mecanice decorate bogat, din secolele 17-19, făcute de cei mai mari artiști ai Europei. Am intrat puțin înainte de ora două și aproape toți am putut să vedem cele trei ceasuri în acțiune.

Rămași singuri în orașul interzis

Gata de plecare

Seara abia am ajuns să vedem spectacolul de Kung-fu, a fost ok, dar mult prea scump. Din moment ce bunicii au sponsorizat biletele copiilor, balanța se înclină către o experiență pozitivă. Tot nu cred că tot ceea ce am văzut e de-adevărat. Oameni care sparg cu capul bare de fier. Personajul principal stă cu spatele peste lamele a patru săbii, pun o scândură cu multe cuie pe abdomenul lui pe care se suie un alt individ, apoi peste ei amândoi pun o placă uriașă de ciment pe care o sparg ceilalți cu barosul. Muzica a fost drăguță și din moment ce era un spectacol pentru turiști, erau și câteva explicații în engleză între scene. Din moment ce nu consider că suntem turiști, înseamnă că nu era pentru noi și nici pentru bugetul nostru, dar copiilor le-a plăcut.

În ultima zi am vizitat Templul Raiului. Nu e doar o clădire, ci un parc uriaș cu foarte multe clădiri și o poveste lungă care le leagă pe toate împreună. Ne-am distrat foarte bine.

Dansând în templul raiului

Am plecat și achitat nota de plată la hotel târziu. În China ai posibilitatea să stai mai mult în ziua plecării dacă plătești jumătate din prețul camerei. Plecând de la hotel am avut norocul să găsim un șofer care să ia patru din membrii familiei la hotelul părinților (pentru a petrece câteva ore împreună) și eu am ajuns acolo cu metroul și mers pe jos vreo 40 de minute. Ca să mergem la gară a trebuit să luăm două taxiuri, dar le-a comandat portarul hotelului de lux. Să mergi cu taxiul prin Beijing nu e distractiv. Majoritatea șoferilor nu voiau să ia străini, și dacă îi luau, nu vorbeau o boabă engleză. Pe deasupra eram cinci și ei iau doar patru oameni. Prima călătorie de la aeroport a fost surprinzător de ușoară, aveam telefonul hotelului, șoferul a sunat și a urmat direcțiile lor, dar după aceea n-am mai avut deloc succes. O dată m-am suit într-un taxi, după ce fusesem deja refuzat de alți câțiva, dar n-am putut să-l fac pe șofer să înțeleagă că vreau să merg la gară, așa că m-am dat jos și am mers cu metroul. Când au venit părinții mei, m-am suit într-un taxi, Ileana Ruxandra și copiii au venit după, tipul nu voia să plece pentru că eram prea mulți. Zâmbind și rugându-l să plece, l-au acoperit pe Ioan cu o haină. I-am dat instrucțiuni după o hartă chinezească și niște poze de pe Google maps. O experiență uluitoare, un succes nemaipomenit. Bietul șofer era așa de speriat când trecea pe lângă mașini de poliție, că i-am lăsat un bacșiș de 80% și nici măcar n-a zâmbit.

Am stat într-un hotel mic, decent din Beijing, cel mai ieftin pe care l-am găsit pe booking.com. Partea caraghioasă era că deși avea mic dejun, am reușit să-l mâncăm doar de două ori în cele opt zile. Fie ajungeam prea târziu, fie prea devreme, fie bucătarul dormea, sau nu era în dispoziție. A fost o săptămână bună în Beijing, am văzut cele mai importante obiective, am pierdut alte câteva, dar per ansamblu am obținut mai mult decât am fi putut spera. Și faptul că am împărțit această experiență cu familia a fost neprețuit.