Ne-am cățărat pe Everest?

Mihai: Ne-am cățărat pe Everest? din 30 noiembrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

„V-ați urcat pe Everest?” a întrebat mama Ilenei atunci când am sunat-o să-i spunem „Bună dimineața”. Cum am putea? Doar câțiva oameni ajung să facă asta, iar noi nici măcar nu mergem pe jos câteva ore. Dar cum mă tot gândeam la această întrebare, mi-am dat seama că are un alt înțeles, n-am ajuns noi la vârf, nici măcar nu am urcat cine știe cât, dar ne-am urcat un pic pe Everest. Am ajuns la semnul de 5200 metri, pe cel mai înalt munte din lume, și ne-am înnodat kata-urile (eșarfele) cu numele noastre să fluture în vântul de la tabăra de la baza Everestului. Este cu adevărat cel mai greu lucru pe care l-am făcut în călătoriile noastre, un voiaj lung și dificil. Nu e ușor să ajungi la Lhasa și de acolo tot mai e o mulțime de mers.

Yamdrock Lake panorama

Am plecat sâmbătă dimineața, pe un drum nou nouț, drumul ce duce la aeroportul din Lhasa. După vreo oră a devenit un drum normal, asfaltat. Prima zi a fost doar drum cu mașina, am trecut prin trecătoarea Kamba-la la 4794 m, pe lângă lacul Yamdrock aflat jos la 4488m. Este unul din cele patru lacuri sfinte ale Tibetului și am văzut cum s-a retras lacul după ce niște chinezi au ignorat credința tibetană și au înotat și pescuit în lac. Este un lac magnific, o frumusețe, dar din nefericire o oprire mult prea scurtă pe vremea asta rece. Ne-am oprit pentru un minut să vedem primul nostru ghețar din această călătorie, Kharola, la 5560 m.

Kharola Glacier

Am ajuns la Gyantse, am vizitat mânăstirea Pelkor Chöde (Templul Baiju) și am făcut un tur al Gyantse Kumbum, cea mai mare stupă din Tibet, o spirală cu multe capele. N-am vizitat fortul, mult deasupra orașului, dar l-am fotografiat și am aflat cu surprindere că tibetanilor le-a părut rău că nu au fost cuceriți de britanici. Dacă s-ar fi întâmplat aceasta „poate că am fi fost independenți acum, alte țări care au fost cucerite de ei și-au recăpătat independența, dar cu chinezii n-avem nici o șansă.”

Kumbum!!!

Prima zi de mers s-a terminat la Shigatse, la un hotel nou nouț de patru stele, Tashi Choe Ta. Din nefericire căldura nu mergea, dar am dormit într-un lux înghețat. A doua zi am vizitat repede fenomenala mânăstire Ta Shi Lhun Po, dar fără ghida noastră, pentru că ea a mers să obțină permisul de urcat pe Everest. Apoi am condus pentru câteva ore, am mâncat prânzul în Lhatse, capitala muzicală a Tibetului și apoi am continuat să mergem. Către sfârșitul zilei am văzut pentru prima oară Everestul:

First sight of the Everest mountain

Ne-am petrecut noaptea în hotelul Qomo Lagma din Noul Tingri (Shegar). Acesta era un hotel de două stele, avea încălzire electrică, dar nu și apă, iar în timpul nopții s-a oprit curentul. Ne-am trezit la șase, ne-am pregătit pe întuneric, sau mai bine zis la lumina lanternelor ce le purtam în jurul capului (am fost deștepți să le luăm). Și ghida era gata de plecare, doar că nu putea să iasă din cameră, cheia nu mergea, a sărit pe fereastră. Nimeni altcineva nu era treaz la ora aia, era foarte frig și întuneric. Ce? Nimeni nu e treaz la ora 7 dimineața? Tibetanii ăștia trebuie că sunt niște leneși! Nu, nu cred că sunt, ăsta este un alt „dar” chinezesc, trebuie să urmeze ora Beijing-ului. Soarele răsărea pe la 8:30! L-am mai văzut încă o dată (Everestul) când am trecut printr-o altă trecătoare, era atât de frig încât doar trei dintre noi s-au dat jos din mașină. Am putut să vedem cele 5 lanțuri muntoase ale Himalayei, inclusiv Everestul, a fost o priveliște fenomenală și care a meritat să ne trezim atât de devreme și să trecem prin toate punctele de verificare și toate celelalte.

Second sight of Everest, still 80 km away, sunrise at 8.50 am

În jurul orei 10 am mâncat ceva mic dejun în cel mai bun restaurant de un sfert de stea pe care și l-ar putea imagina cineva. Fetelor le-a plăcut atât de mult, încât nu mai voiau să plecăm.

We would have never guessed that you can have pancakes here

O spun din nou, să ajungi la tabăra de la baza Everestului nu e un lucru ușor. Trebuie să conduci 102 km pe un drum neasfaltat și cu hârtoape. Din când în când șoferul o lua pe drumul vechi, ca să ne mai odihnim de toată zdroncăneala. Era epuizant și părea fără sfârșit. Când eram la kilometrul 94 am ajuns la Rongphu, mânăstire aflată la cea mai înaltă altitudine din lume. Câteva maici își pregăteau prânzul. Nu mai era nimeni altcineva. De obicei mașinile trebuie să se oprească aici, cei care vor să continue pot să meargă, sau să ia autobuzul ecologic. Noi am mers cu mașina, pe lângă orașul din corturi, nelocuit acum, până la ultima barieră. Militarii chinezi nu erau acolo. Am mers pe jos de acolo, până pe o moviliță. Întregul vârf al Everestului era în fața noastră. A fost nemaipomenit. Cu ajutorul șoferului ne-am legat kata-urile pe care le-am primit când am ajuns în Lhasa, de frânghiile pe care se aflau multe rugăciuni - steag. Kata este o bucată de pânză albă, similară cu ceea ce primește un vizitator în Hawaii. Vântul bătea, era puțin cam frig, dar soarele strălucea și cerul era perfect senin. Am văzut doar un singur nor în cele 12 zile cât am stat în Tibet. Asta a fost cu intenție, am ales să vizităm în acest sezon pentru priveliștile perfecte. Alți oameni vizitează în lunile de vară, e cald și plăcut, dar deseori este înnorat, câteodată ploaia strică drumurile. Cred că am fost ultimii turiști ai anului care au ajuns la baza Everestului. A mai fost un grup mic de chinezi care a ajuns cu vreo oră înaintea noastră. Ghida noastră nu mai avea alți clienți pentru restul sezonului. Majoritatea hotelurilor și restaurantelor nu aveau alți clienți. Am stat poate o oră la acea tabără. Am dat două telefoane, lăsând mesaj mamei mele și având o scurtă conversație cu mama Ilenei. Semnalul era cu fițe, dar în locul potrivit, era suficient. Din nou, mama ne-a întrebat dacă ne-am urcat pe Everest, inițial n-am înțeles, apoi am reconsiderat. Poate că ne-am cățărat un pic pe Everest. Am ajuns până unde pot ajunge muritorii de rând și suntem mândri de noi. Cel mai important este că am trăit ceva nemaipomenit de care o să ne aducem aminte tot restul vieții.

Rongphu Monastery and the Everest

No need to prove anything!

Carrying the katas

No comment

Never enough pictures

Unexpected reaction

Somebody can jump!!!

Când ne-am întors am mers pe drumul „mai bun”. E greu de înțeles acest epitet. Am mers multe ore printr-o trecătoare peste munți, printre văi, uneori chiar și peste gheață, alteori prin apă și tot timpul erau numai hârtoape. Dar am suportat cu bine, copiii râzând de fiecare dată când, fiind pe banca din spate, erau aruncați în tavan.

Will we ever get somewhere?

This was the "good road" for hours and hours

God Bless You! Tashi Delek!

Când aproape că ajunsesem la adevăratul drum am văzut un tractor răsturnat în șanț. Ileana Ruxandra și șoferul s-au grăbit să ajute, erau o mulțime de oameni acolo, doi bebeluși, o minune că nu a fost nici un rănit. Ajunși la Vechiul Tingri,  se presupunea că vom dormi în cel mai bun hotel și vom vedea apusul peste Everest. Hotelul nu avea nici căldură, nici apă, cei care știau cum să pornească curentul erau la ceva întâlnire. Alternativa era să dormim în camera comună a unui han, aici am fi avut un foc seara, dar nu în timpul nopții. A fost destul de greu să luăm hotărârea să mergem mai departe. Următorul hotel, în Nyalam, ar fi avut căldură și bineînțeles camere. A fost un drum pe patru ore, majoritatea prin beznă, după ce am reușit să fotografiem apusul soarelui având ca fundal Everestul.

Trying to get a good picture of the sunset

Ajunși în Nyalam, la hotelul Snowland, am avut căldură, băi la comun și două camere decente cu trei paturi. Lângă încălzitor temperatura urca până la 17 C. În pat era probabil 12 C. Am dormit până la 9 dimineața. Ghida a venit să ne ia la micul dejun la 10, dar am decis să mâncăm un dejun mai serios la graniță. Și așa am ajuns la Zhangmu, sau în tibetană, Dram, micul oraș de frontieră. E uluitor cum supraviețuiește acest orășel, un drum cu sute de camioane, case construite pe stâncă. Îl numesc „drumul spre iad”, pentru că e supus cutremurelor și alunecărilor de teren, dacă ceva se întâmplă sunt blocați fără nici o ieșire. Ghida și șoferul ne-au mărturisit că ar vrea să plece de acolo cât de repede posibil, dar noi ajunsesem prea repede pentru mașina din Kathmandu.

The craziest border town?

Am mâncat un prânz decent apoi am trecut granița. Prima graniță pe care o trecem cu piciorul, trecând prin câteva puncte de control chinezești, luându-ne rămas bun de la ghidă și șofer, trecând podul Prieteniei și dintr-o dată suntem în Nepal. A fost greu să ne luăm la revedere de la ea, era ca și cum făcea parte din familie în primele opt zile în Lhasa, dar în ultimele patru zile pe drum, am ajuns să o iubim. Nu putem să îi mulțumim suficient, a transformat călătoria noastră în Tibet în ceva super-special. Nici nu pot să mă gândesc cât de groaznic ar fi fost să avem un ghid nepotrivit. Ea a fost fantastică, s-a apropiat foarte mult de copii și ei de ea. Sperăm că ne vom mai putea întâlni vreodată, undeva în viitor, undeva prin lume. Poate în viața asta.

Kai Li Sho.