Chiar și câinii înțeleg engleză

Mihai: Chiar și câinii înțeleg engleză din 26 noiembrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

Suntem într-o altă țară? Copiii cred că da, dar nu-i întreba pe soldații și milițienii chinezi, care sunt bine înarmați și păzesc fiecare acoperiș și colț. Am ajuns în Tibet după ce au trecut mai mult de 72 de ore de când am văzut un european sau orice om care înțelege engleză. M-am gândit îndelung cât de mare este diferența de limbaj, nici măcar sunetele comune pentru durere sau entuziasm nu le înțeleg. Cu atât mai puțin limbajul scris. Dar pe noi ne-a distrat asta, nu ne-am simțit frustrați și am supraviețuit zilelor în Xining și lungului drum cu trenul. Ceea ce ar fi putut reprezenta unul din punctele de atracție ale călătoriei în jurul lumii a fost o păcăleală, marea publicitate pentru trenul de mare viteză ce reprezintă mândria Chinei a fost doar o colecție de vagoane murdare, lente, zgomotoase, mirositoare și abia funcționale.

Reclama pentru călătorie la Lhasa

Călătoria a devenit și mai grea prin lipsa de intimitate cu doi copii bolnavi. Ileana Ruxandra abia începea să își revină, iar eu începeam să simt că-mi vine și mie rândul. Peisajul era magnific, dar cum a spus Maria „am văzut partea cea mai frumoasă pentru jumătate de oră”. Teoretic ar fi trebuit să fie anunțuri în engleză descriind sau anunțând punctele de reper. N-a fost nici măcar unul. Trenul s-a oprit pentru un minut (în loc de șase) în gările anunțate, apoi pentru jumătate de oră în deșert, așteptând nu se știe ce. Ne-am jucat cu trei copii tibetani și am admirat eforturile conductorului de tren de a ține băile în stare funcțională.

Ajunși în Lhasa am fost întâmpinați de ghida noastră și Ileana Ruxandra s-a încontrat pentru prima oară cu soldații armatei chineze (n-au lăsat-o să facă poze), să sperăm că și pentru ultima, pentru că am învățat să-i ignorăm destul de repede. Ne place foarte mult de ghida noastră, reprezintă o cheltuială obligatorie, nu avem altă posibilitate, dar pentru că e o tânără tibetană simpatică și deșteaptă, ne dă mult mai multă informație și ne ajută cu mult mai mult decât am putea noi spera. Tariful pe zi pentru ea este de 40$ și ar fi la fel dacă ar petrece fiecare minut cu noi sau nici unul. Am făcut o planificare, sugerată cu mult timp în urmă de agenția din Chengdu, toată lumea a spus că e bună. Cele unsprezece zile disponibile ar fi trebuit să le petrecem jumătate în Lhasa și cealaltă jumătate în drum spre Nepal. După primele două minute petrecute în stradă și privind la cinci bătrânele ținându-se de mână și traversând strada, mi-am dat seama că vreau mai mult. Lhasa are șase obiective mai importante, pot fi făcute cu ușurință în trei zile. Am renunțat la unul și pe celelalte cinci le-am făcut unul pe zi, apoi ne-am recuperat două zile, la care dacă adăugăm și ziua sosirii, am petrecut opt zile în Lhasa. Împreună am decis să grăbim călătoria spre graniță în doar patru zile. După ce copiii și-au revenit din boală, mi-a trebuit și mie o zi să mă recuperez. Și la final, Maria, care nu se îmbolnăvește niciodată, și-a petrecut și ea o zi în pat.

Lhasa și Tibet sunt subiecte sensibile și dificile pentru călători. Cu toții știm câte ceva despre subiect, americanii poate că au auzit de Dalai Lama și de faptul că președintele lor a trebuit să se încline și să facă frumos în fața chinezilor, pretinzând că este puternic și independent, dar programând vizita lui Dalai Lama în așa fel încât să nu îi supere pe „prietenii” chinezi. Pe lângă pretinsa independență a Americii, evenimentele din 2008 când toată lumea a lăudat olimpiada de la Beijing în vreme ce armata chineză împușca oameni pe stradă — ce altceva mai știm sau ar mai trebui să știm despre Tibet?

Începând cu povestea utopică a Shangri-La, Tibetul reprezintă o destinație specială, fiind unic prin atracțiile naturale și culturale. Pentru o vreme s-a discutat despre un boicot al călătorilor, de a nu se duce în Tibet, pentru a protesta ocupației chineză, dar nu-mi dau seama dacă asta este doar un subiect teoretic și oricum, pe noi nu ne preocupă, pentru că noi gândim cu capul nostru.

Am citit un pic, diferite variante ale istoriei, argumente pentru un Tibet independent , dar și varianta chineză despre „eliberare”. Am venit aici cu mintea deschisă și curios să descopăr ceea ce pot cu proprii mei ochi. Plec din Lhasa cu concluzia personală clară că aici este o țară diferită, aflată sub ocupație și aîn pericol de dispariție.

Oameni la Jokhang

La etaj in templul Jokhang

Mandala la Mănăstirea Sera

Am ales să stăm la Hotelul Yak, pe bulevardul Beijing, în inima vechii Lhase. Traversând strada, ne trebuie doar un minut ca să ajungem la Templul Jokhang  și piața Barkhor. Este copleșitor să stai câteva minute pe stradă, e o combinație de suprastimulare și adaptare la înălțime, așa că în primele zile am mers un pic apoi m-am întors la liniștea și pacea camerei de hotel. De ziua lui Ioan am vizitat templul Jokhang, am petrecut foarte mult timp acolo. Este fenomenal acest templu vechi de 1300 de ani, cu scaunul neocupat al conducătorului său , „Sfinția Sa”, al cărui nume sau poză nu există în China. A doua zi am anulat programul după ce m-am întors obosit și bolnav de la consulat Nepalului. Apoi, câte una pe zi am mers la Mănăstirea Sera, Palatul Potala, Mînăstirea Ganden și ultima, Mănăstirea Drepung. Ele reprezintă stâlpii culturii tibetane și în mod repetat am putut vedea tibetanii trăindu-și credința, uneori ingnorând-ne, alteori trecând peste noi, uneori zâmbind și privindu-ne curioși. La mânăstirea Sera, după-amiaza, i-am urmărit pe călugări cum dezbăteau. Palatul Potala, acum un muzeu al valorilor culturale chineze și Monument al Umanității reprezenta unul din punctele principale ale călătoriei noastre în jurul lumii. Palatul de iarnă al lui Dalai Lama este o construcție impresionantă, copiilor le-a plăcut, dar noi am fost cumva dezamăgiți. Am avut noroc să avem timp, dau amenzi celor care stau mai mult de o oră vara, dar nu sunt turiști la vremea asta. Dar chiar și așa, era înghesuit, cu camere mici și întunecate. Nu am înțeles de ce un copil de șapte ani care moare, chiar și dacă e Dalai Lama, ar avea nevoie de un coșciug, numit stupa, făcut din tone de aur și pietre prețioase, mai ales când poporul tău este în mod clar sărac, muritor de foame și în permanență amenințat de a fi ocupat de vecinul mai puternic. M-a făcut mai înțelegător față de Bonaparte, acel bufon francez care are un sarcofag ridicol la Les Invalides. A doua zi, mânăstirea Ganden a fost probabil cea mai frumoasă destinație dintre toate, în mod special pentru că am făcut o kora în jurul muntelui. Mânăstirea Drepung, fără Maria, am văzut punctele importante din ceea ce era, înainte de „eliberare”, o mânăstire cu 10.000 de călugări. Cu ajutorul ghidei am învățat despre diferiții Buddha, cele 14 tipuri de Dalai Lama, despre diferiții regi și Pancha Lama, precum și un număr uimitor de lucruri despre credințele tibetane.

Călugări în timpul dezbaterilor la mănăstirea Sera

Seara în fața palatului Potala

În drum spre mănăstirea Ganden

Kora la mănăstirea Ganden, pe cealaltă parte a muntelui

Sfârșit de kora în apropiere de intrarea la mănăstirea Ganden

Lângă mănăstirea Drepung

Bineînțeles, pe lângă locurile religioase sunt și piețe comerciale, cu tot ceea ce înseamnă comerț, unde viața pare să fie la fel ca în orice bazar. Chinezii au ras la pământ mare parte din orașul vechi, au făcut o stradă comercială mare și frumoasă. Se pare că unul din motive a fost pentru ca armata să poată interveni mai eficient, în caz că… Ileana Ruxandra a stat acolo și a făcut poze, nimeni n-a deranjat-o, dar a putut să vadă cum milițienii sau armata se legau de tibetani să continue să se miște.

stradă comercială modernă

Dacă mai mergi câteva străzi ajungi în Lhasa chineză, cu bulevarde mari și curate, magazine de lux, cu oamenii lor, arătând și purtându-se precum chinezii de stare medie din toate orașele lor. N-am nici o idee cine ar putea cumpăra din aceste magazine de lux, în mintea mea este o discriminare plănuită, probabil o încercare de a elimina vechiul comerț tibetan și de a aduce chinezi bogați.

Timpul petrecut în Lhasa l-am încheiat cu o vizită de unul singur la Muzeul Tibet, câteva camere într-o uriașă clădire, o chestie chinezească, evident propagandă. M-am întors la hotel trecând prin Lhasa chinezească, uriașe clădiri guvernamentale păzite de soldați, chinezi în propriul element și din când în când câte un tibetan, pierdut într-un decor nefiresc. Am ajuns în fața palatului Potala — în fața lui este o piață imensă, la capătul opus fiind monumentul eliberării. Abia arunc o privire și realizez ironia sorții: pelerinii folosesc dalele curate de piatră pentru a face prostrații, cu fața spre palat iar dosul către monument. Unii tineri chinezi folosesc monumentul ca fundal pentru poze sexy.

Stație de miliție construită peste noapte lângă palatul Potala

Peste tot patrulează armata chineză. Anul acesta principala formă de protest tibetană a fost jertfa de sine prin ardere, pusă în practică „cu succes” în cel puțin opt cazuri, așa că acum unul din patrulă poartă cu el un stingător roșu, iar ceilalți bețe de cauciuc și arme. În doar câteva zile am văzut cum au construit barăci pentru miliție la câteva colțuri de stradă. Într-o zi ridicau zidurile, apoi sigilau spațiul din jurul ferestrei, a doua zi erau funcționale cu milițieni înăuntru, iar în apropiere era o baracă ce conținea 5-6 soldați chinezi. Am întrebat-o pe ghidă de ce acum. Crede că se petrece ceva în Lhasa de est și ei „se pregătesc”. Primul meu gând a fost că voiau ca miliția să fie adăpostită în timpul iernii, dar din nou, de ce acum?

Drumul spre Ganden era destul de bun, dar la sfârșit era împărțit în două, unul groaznic către călugări, presărat cu măgari și câini vagabonzi și un altul, nou nouț și în stare perfectă ce ducea la stația de miliție ce fusese construită deasupra mânăstirii după evenimentele din 2008. De ce au nevoie de o secție de miliție în mijlocul pustietății, pe vârf de munte, unde nu e nimeni cu excepția a trei sute de călugări prăpădiți care cântă toată ziua, curăță templul de unt de yak și aprind candele? De ce interzic să aibă loc acea kora de 24 de ore, o dată pe an, în jurul muntelui de la mânăstirea Drepung? Ca întotdeauna pentru cel care greșește — de frică. Și asta evident îi arde la ficați pe cotropitori când victimele lor continuă netulburate și senine, murmurându-și neîncetatele rugăciuni. Nu prea le pasă de viața asta, își așteaptă următoarea reîncarnare și lucrează pentru propria iluminare.

Cum i-am văzut pe „băștinași”? Sunt cu siguranță diferiți de chinezi, arată diferit, se îmbracă diferit, se poartă diferit. Religia și muzica lor, limbajul și scrierea, toate vin din India, nimic nu îi apropie de China. Pe unii se vede clar că au un scop, sunt în Lhasa pentru pelerinaj, pentru a merge la centrele religioase. Chiar și tinerii par mult mai puțin preocupați de interesele tipice ale vârstei. Dar chiar și în afara centrelor religioase, oameni de toate vârstele par pătrunși de religie, într-o lume paralelă, până le prinzi privirea și încep să zâmbească. Nu îndeplinesc canoanele de frumusețe europeană, poate doar câțiva copii, sunt scunzi, sunt mici, slabi, uneori foarte, foarte murdari. Unii sunt evident foarte săraci, dar mulți par doar săraci. Cea mai bună mâncare a lor e rea, dar unele din ele sunt chiar oribile. Poate că sunt deștepți, dar nu fac nici un efort să o arate. Ar putea să dețină adevărul universal, dar impresia mea e că ceea ce fac cu viața lor nu are nici un sens. Este foarte greu să le înțeleg religia și manifestările ei. De ce aleg oamenii să facă prostrații tot drumul până la Lhasa, uneori pentru mii de kilometri? Nu voi pricepe niciodată, dar nici nu-mi pot imagina ceva mai greu de făcut pentru un om. Dar peste toate am simțit că suntem bine primiți, oaspeți în pământul lor ocupat, ne-au făcut să ne simțim minunat și cred că am fost de-a dreptul norocoși că am putut să îi cunoaștem pe câțiva dintre ei. Suntem recunoscători pentru că am putut fi acolo. Am fost bolnavi și obosiți, flămânzi și ne-a fost frig, dar am fost fericiți în Lhasa.

Înșiruirea mea de gânduri despre Lhasa se oprește aici. Poate voi învăța mai multe despre Tibet în următoarele zile, călătorind spre granița cu Nepalul. Până acum e aceeași poveste a marii puteri ce cucerește pe cea mică, inventând o poveste care să-i justifice prezența, rescriind istoria și coafând-o cu mitraliere, tone de propagandă și o cale ferată. Chiar dacă versiunea lor de istorie ar putea fi adevărată, chinezii nu-și au locul în Tibet și ar trebui să plece. Dar nu vor pleca niciodată, la fel cum nici albii nu au părăsit America, ci au pus indienii în rezervații și acum le permit să aibă cazinouri, ci se pare că acesta va fi și viitorul tibetanilor, de a-i distra și de a aduce diversitate culturală marilor și de neoprit chinezi Han. E oare ceva ce am putea face noi, cei de dinafară? Câțiva turiști ruși, o familie de români, poate doi australieni, din nefericire nu e nici o speranță. Dar cel puțin în Lhasa oamenii se uitau la filme indiene și încercau să vorbească engleza, până și un câine a înțeles ce i-am spus și mi-a urmat indicațiile când l-am rugat să stea cu Ileana Ruxandra în poză.

cu câinele care înțelege instrucțiuni in engleză

Și în ultimele momente în ultima cameră din ultima mânăstire am avut impresia că aș putea totuși să găsesc și partea cea bună în acel miros groaznic de tămâie și unt de yak. Întotdeauna mai este speranță.