Tokyo, cel mai mare oraș din lume

Mihai 2011, tradus de Ileana Ruxandra în 2019:

Petrecem o săptămână în cel mai mare oraș din lume. Ne hotărâm să economisim bani și călătorim peste noapte de la Kyoto. A fost un drum surprinzător de ușor, scaune confortabile, opt ore au trecut cu ușurință. Am dormit aproape tot timpul, așa că nu s-a simțit ca o noapte pierdută. Prima zi în Tokyo se presupunea că vom avea pauză. Două ore s-au scurs până să ajungem de la stația Tokyo până la apartamentul închiriat în Roppongi. Acum câțiva ani obișnuia să fie un cartier șleampăt, dar acum cu o mulțime de construcții moderne, parcuri, muzee și zone comerciale, a devenit o locație centrală și extravagantă. După ce ne-am cumpărat câteva lucruri de la un magazin de de-toate, m-am hotărât să merg la un supermarket adevărat. A fost o excursie de vreo trei ore, parte din ele printr-un cimitir drăguț, găsind până la urmă un magazin micuț alimentar de unde am cumpărat lucruri de bază: orez, sos de soia, vegetale, pâine, unt, brânză și bere!

Parc în Roppongi

Tokyo este cel mai mare oraș din lume, după unele socoteli ar avea 39 de milioane de oameni. Treizeci și nouă de milioane de oameni reprezintă o optime din populația Statelor Unite. Este de două ori mai mare decât populația României. Cum poate cineva să viziteze un astfel de oraș și ce este de văzut acolo? De ce să ne batem capul să încercăm? Ce-am putea găsi acolo despre care să învățăm noi sau copiii noștri? N-avem nici o dorință să colecționăm recorduri sau să atingem cel mai mare, sau mai lat, sau mai înalt. Nu se află acolo nici un monument unic precum turnul Eiffei sau Capela Sixtină, nu este nici un muzeu de clasă mondială din ceea ce am auzit. Se pare că a vizita Tokyo înseamnă a merge în diferitele regiuni pentru a vedea ce este specific lor. Am fi putut să evităm să vizităm Tokyo, dar n-am vrut. Așa că ne-am pregătit sufletește să ne pierdem în uriașa metropolă și ne-am distrat pe cinste.



Principalul motiv pentru care ne-am dus în Tokyo: muzeul Miyazaki, familia mea a văzut multe din filmele lui. Ileana Ruxandra a descris vizita într-un blogpost. Ne-am gândit că am putea să facem o călătorie în afara orașului, fie la Nikko, fie la Kamakura, poate la Yokohama, dar sigur nu la Disney. Pe lista mea era piața de pește, cea mai mare din lume, care urmează în curând să fie mutată la o altă adresă. Ne-am dus acolo sâmbătă dimineața. În mod expres am ajuns acolo târziu, doar ca să „simțim” locul. Ilenei nu îi place peștele, cu atât mai puțin mirosul și foarte curând s-a albit la față. Mama ei a observat și a scos-o de acolo, la un templu „liniștit”. N-a vrut să spună nimic ca să nu ne strice nouă vizita! Frații ei au mers mai departe cu mine, ne-am uitat cum închideau pentru ziua respectivă la ora 11. La ei ziua începe la 4:30 cu licitația pentru pești uriași și apoi alte licitații pentru restaurante și alți cumpărători.  A fost o vizită interesantă și mi-a plăcut să îi observ pe japonezi la lucru, ignorând complet puținii turiști ce le stăteau în cale. Apoi am vizitat și piața obișnuită, aglomerată, dar interesantă. După aceea am plecat în districtul Ginza, se pare primul care s-a modernizat în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În fiecare sâmbătă străzile devin pietonale și femei elegante circulă pe mijlocul străzii. Sau așa ar trebui să fie. Eram doar noi plus încă alți câțiva oameni, ne-am dus la magazinul Apple, „cel mai înalt din lume”, fără nici un motiv, doar de distracție. În magazin vindeau iPhone 4, dar pe stradă stăteau la coadă așteptând iPhone 4S.

Magazinul Apple din Ginza

Plecând din Ginza am văzut o demonstrație, oameni mărșăluind pe stradă, poate protestând împotriva armelor nucleare sau ce știu eu. A fost prima manifestare de acest fel pe care au văzut-o copiii, a trebuit să le explicăm ce este. Nu vrei ca eu, cu sarcasmul meu și cu proaspăt achiziționata desconsiderare față de orice politician sau guvern, să explic de ce manifestă oamenii. Având în vedere evenimentele recente întâmplate acasă unde un veteran din Iraq a fost bătut până a ajuns în comă de către poliția din San Francisco pentru că a participat la o demonstrație, primul impuls a fost să evităm manifestația japoneză. Al doilea impuls însă a fost mai puternic și am început să alergăm după ei, i-am prins din urmă, le-am zâmbit și făcut cu mâna, chiar soția și fiica mea cea mare le-au semnat petiția. Am fost impresionat de poliție, chiar opreau traficul în fața și pe lateralele demonstrației, punând semnele portocalii și dirijându-l pe lângă. Singura interacțiune pe care o aveau cu zgomotoșii demonstranți era pentru siguranța lor, unii dintre ei puteau să fie prea entuziaști și să nu fie suficient de atenți pe unde merg. N-ai vedea niciodată așa ceva în SUA, cel puțin nu acum. Îmi amintesc că acum câțiva ani demonstrațiile împotriva politicii lui Bush au fost desfășurate pe o insulă specială, undeva unde să nu le vadă sau audă atunci când a fost în vizită la Boston. Mi-ar plăcea să-mi pot imagina un polițist obez american, încărcat cu tona lui de echipament și cu acea atitudine drăguță/prietenoasă/superioară/arogantă aplecându-se și făcând plecăciuni în fața și în spatele unui grup de demonstranți, mutând semnele ce le protejează spațiul. Polițiștii de aici erau micuți și slabi, aveau o șapcă albă, mănuși albe, nu aveau arme, taser sau cătușe.

După aceea am ajuns la palatul imperial, ce nu poate fi vizitat, ne-am petrecut câteva minute în grădina de est care este deschisă publicului. A fost o plimbare scurtă și plăcută pentru că ne grăbeam să ajungem în Shinjutsu, pentru a ne întâlni cu un vechi prieten din copilărie Doru și familia lui. Ei sunt profesori la școala internațională și locuiesc în Tokyo de mai bine de un an. Sunt mulți ani de când nu ne-am mai văzut, poate chiar de dinaintea nașterii fiului lui de 15 ani. Era cât pe ce să nu ne vedem, dar până la urmă am găsit o soluție să ne întâlnim cu toții și am petrecut aproape 30 de ore împreună. A fost greu să ne despărțim de ei. Au promis că vor veni și ei să ne viziteze de Crăciun în 2013!

Cină cu Doru și familiile noastre

În prima zi, după ce deja petrecusem câteva ore în parc și mult mai multe ore la cină, ne-au convins să nu ne ducem la Nikko, ci în schimb să mergem cu ei la Kamakura. A doua zi era duminică și se presupunea că vremea va fi frumoasă. Dar cui i-a păsat de vreme, toată ziua a fost nemaipomenită! Mă simt amuzat că, doar acum câteva zile am simțit că am avut cea mai bună zi din viața mea. Și acum din nou. Am vorbit ore întregi, atât de bucuroși să îi descoperim și redescoperim după atâția ani, atât de bucuroși să vedem ce copii minunați avem și cât de bine se înțeleg.

După vreo două ore pe tren am coborât la Kita-Kamakura și am urcat vreo 3 km sus pe munte, trecând prin păduri, pe lângă câteva temple și mâncând și un picnic.

Mai târziu am ajuns la Daibutsu, Marele Buddha, o statuie de 11,4 m a lui Amida Buddha, din 1252. Apoi am coborât să ne înmuiem degetele în Oceanul Pacific. Deja ploua, dar asta nu l-a oprit pe Ioan să-și scoată adidașii și să înceapă să construiască baraje. Am vizitat și templul Tsurugaoka-Hachiman-gū și pentru că se întuneca, ne-am întors spre casă. Am decis să mâncăm din nou cina împreună, chiar ne era greu să ne despărțim. Restaurantul era așa de aglomerat că a trebui să așteptăm să ne așeze. Apoi au venit să ne spună că probabil nu ne pot primi pentru că nu au o masă pentru nouă oameni. Le-am spus că suntem OK cu două mese. Jumătate de oră mai târziu eram înăuntru comandând și am mai petrecut încă vreo trei ore vorbind adulții la o masă, copiii la alta, în altă parte a restaurantului. Nemaipomenit!

În drum spre casă ne-am dat jos din metrou la stația Shibuya, se pare că un milion de oameni traversează pe aici în fiecare zi. Cea mai aglomerată intersecție din lume. N-a fost prea rău la ora 9 duminică seara, dar ne-am putut imagina cum ar fi la ora de vârf.

Shibuya

După așa o zi grozavă aveam nevoie de o pauză, fizic și emoțional. Am avut doar două zile întregi pentru Tokyo și totul a fost complicat de 1 noiembrie. Începutul lui NaNoWriMo. Fetele mele, în special una din ele, trăiesc pentru această zi, a plănuit luni de zile noul ei roman și acum era pregătită să înceapă la miezul nopții. Acum câțiva ani aș fi putut negocia să se trezească la 3-4 dimineața, dar acum amândouă voiau să înceapă la miezul nopții! Mai aveam două zile să „vedem” Tokyo, 31 octombrie și 1 noiembrie. Trebuiau să fie zile ușoare, pentru ca fetele să se poată culca devreme pentru a se scula la timp. Vor fi obosite a doua zi, așa că ne-am hotărât să o luăm încet luni și să vizităm Roppongi.

Turnul Tokyo arată bine (doar) noaptea și doar de la mare distanță

Ne apropiam de Turnul Tokyo la apusul soarelui, sperând că vom ajunge acolo când vor aprinde luminile. Pe măsură ce se ridica la orizont și ne îndreptam spre el, fără să ne dăm seama ne-am depărtat de la traseu. Turnul, o imitație din anii ’50 a turnului Eiffel, era atât de urât încât nici nu am putut să ne apropiem de el. Copiii voiau acasă, Ileana s-a „sacrificat” să îi ducă, iar eu am petrecut câteva ore în districtul comercial. Am urcat și în cea mai înaltă clădire de acolo, Mori, are un muzeu de artă și o platformă de observație. Scump, dar tentant, am decis să nu merg singur. Și a fost foarte bine pentru că doar câteva minute mai târziu Mink, gazda noastră, mi-a trimis un email în care îmi spunea că poate să ne ia bilete acolo cu 3400¥ în loc de 5500¥, o economie de 25$. Așa că până la urmă ne-am dus împreună, dar în ultima zi, cu un milion de alte lucruri de văzut și făcut.

Pe 1 noiembrie le-am trezit pe fete la 1 dimineața, ele s-au apucat de scris și eu m-am culcat, dar ele au rămas treze toată noaptea. Chiar și așa au vrut să vină și să petreacă ziua cu noi. Ne-am dus în Ueno, primul cartier istoric din Tokyo, unde parcul Ueno are cea mai mare concentrare de muzee din lume. Singurul nostru obiectiv: Muzeul Național Tokyo, se pare că acesta este echivalentul Luvrului pentru cultura japoneză. Un complex uriaș, are o clădire centrală unde se află toate obiectele deosebite din colecții. În jur de 20 de camere, informație deosebită, chiar și în engleză, câteva obiecte într-o cameră, în așa fel încât să le vezi pe toate, să citești explicațiile și să fii gata în 90 de minute. A fost grozav. Am plecat repede cu metroul, fetele voiau să vadă expoziția „Metabolism” de la Muzeul de Artă Mori, și aceasta se  închidea la ora 17 marțea. De obicei se închide la ora 22 și e gratis cu turnul de observație, sau vice-versa. A trebuit să ne grăbim prin întreaga expoziție, arhitectura japoneză și eforturile câtorva arhitecți de a dezvolta conceptele orașului de viitor, metabolismul unei uriașe metropole, încercări și soluții. 

Pe acoperișul clădirii Mori

Au închis cu noi înăuntru, au trebuit să ne dea afară (în stil japonez). În turnul de observație fetele erau mai interesate de arta școlarilor pentru un logo de Google decât în uriașul Tokyo luminat dedesubtul nostru. Am reușit să ajungem și pe platforma heliportului. Era frumos, dar rece și bătea vântul, așa că ne-am decis să plecăm acasă. Prea obosiți ca să mai mergem la un restaurant am cumpărat niște sushi și sashimi de la un deli de lux și am mâncat  o ultimă cină în casa din Japonia. Urmează China.