Atențiune: acesta este un subiect plicticos și egoist, este despre MINE. Voi descrie cu multe amănunte experiența mea personală, așa că cei sensibili sau neinteresați sunt rugați să sară peste această postare.
V-ați putea aștepta să vă povestesc despre alte locuri pe care le-am mai văzut, dar azi am alt subiect: bolnav și pe drumuri. Toată lumea răcește din când în când, iar eu nu fac excepție. În ultimii trei ani o simplă răceală mă pune la pat. Nu-mi curge nasul, nu mă doare capul, nu-mi pierd gustul, doar că n-am putere să mă țin pe picioare. După 24-48 de ore la pat, mă scol ca nouă și nici nu-mi mai aduc aminte că am fost bolnavă. Dar acum am simțit că mă ia în timp ce aveam de vizitat obiective. Suntem la marea moschee din Xian și-mi vine să mă întind pe o bancă la soare, așteptând să mă facă cineva bine. Conștiința mă înghiontește, spunându-mi că sunt singura care are cunoștințele necesare.
Când eram mică, mama știa întotdeauna când eram bolnavă (dar mai ales, când nu eram și nu mă lăsa să chiulesc de la școală). Imediat îmi făcea baie cu apă fierbinte cu sare la picioare, mă punea în pat, îmi făcea masaj pe tot corpul cu oțet aromatic, îmi punea cârpă roșie pe burtă stropită cu alcool, îmi schimba compresa udă de pe frunte, mă punea sub două plapumi ca să transpir și nu mă lăsa să mă dezvelesc, și ca să realizez cât de bine era pentru mine, îmi povestea cum atunci când era ea mică și făcea febră o puneau într-un sac cu frunze de salcie stropite cu țuică și o legau la gât ca să nu poată să iasă până nu-i scădea febra. Îmi spunea cu lux de amănunte cum se lipeau frunzele de ea și o gâdilau, dar dacă se mișca se lipeau altele și primele se dezlipeau și era mai rău. Asta mă mai potolea și stăteam cuminte, nu cumva să înceapă din nou cu masajul. Mama avea mână grea și un talent deosebit pentru a găsi toate locurile dureroase: Ia uite ce noduri ai aici și nu se lăsa până nu dispăreau. În timp ce mă schimonoseam de durere și chelălăiam precum un cățel (nici o șansă să scap din mâna ei) îmi povestea cum o duceau la Niță Sanitarul, care nu avea nici o educație de acest gen, decât poate din războiul al doilea, și-i freca nodurile de pe mână cu un os. Mă punea să beau ceai de mușețel îndulcit cu miere și aveam voie să mănânc în pat pâine prăjită unsă cu unt și puțină miere, tăiată pătrățele de tata.
Deci caut prin sacul cu amintiri și încep să îmi fac masaj pe mâini, pe picioare, pe cap. Mă simt ceva mai bine și ne continuăm programul. Este ultima zi în care ne vedem cu bunicii și cu Nașa în China. Ne plimbăm prin bazar, încercăm diferite dulciuri, apoi ne ducem la ei la hotel unde stăm de vorbă până târziu.
Când ajung în camera noastră mă cuibăresc mulțumită în pat, plimbând o sticlă cu apă fierbinte pe diferite puncte ale corpului. Îmi sensibilizez soțul la una din dorințele nerostite ale acestei călătorii în jurul lumii: de a face un tratament de acupunctură.
Paranteză: am încercat să creem o listă cu lucrurile pe care vrem să le facem în călătorie, dar nu am ajuns prea departe. S-a vorbit despre sky-diving,zipping, deltaplanare, scufundat în cușcă pentru a vedea marele rechin alb, dat la vale într-o cutie rotundă ca pentru șoareci. N-am spus nimic despre tratament, pentru ca ce ar putea sa trateze, daca sunt sanatoasa? In State mă duc de câțiva ani la acupunctură cu rezultate bune. Am luat și prafuri. Va spun un secret: nu iau medicamente. Medicamentele clasice (paracetamol, sudafed) îmi modifică simptomele și mă fac să mă simt mai rău. Iau totuși antibiotice în fața evidenței de infecție bacteriană. Dar în general mă tratez cu leacuri băbești și pilule homeopatice. Cine mă vede, nu știe că am terminat facultatea de medicină.
După un refuz categoric, Mihai văzând că nu sunt cu mult mai bine a doua zi, s-a apucat să caute pe internet și a găsit un spital care asigură și medicină tradițională. Ne ducem cu autobuzul (nu avem adresa scrisă în chineză și nici un taxi nu se încurcă cu noi fără) îl găsim (după ce l-am ocolit pentru că nu semăna destul de mult cu un spital), dar cabinetul este în pauza de masă până la 14:30. Un portar foarte drăguț ne duce la un ghișeu de unde îmi iau un carnet de sănătate, apoi îmi arată unde să stau și așteptăm. Lumea vine, își trece numele pe un carnet atârnat de ușa cabinetului (vreau și eu, dar portarul îmi face semn că nu e nevoie). Am timp să observ: pereții vopsiți albi și murdari de urme de tălpi, podeaua cu gresie pe care sunt tot felul de mizerii pentru că toată lumea aruncă pe jos, ca și cum nu ar exista coșuri de gunoi. Culoarul ăsta este singurul care conectează exteriorul cu alte ghișee, așa că e un permanent dute-vino.
Chiar ceva mai devreme de ora anunțată apar o mulțime de halate albe în spatele unui civil, bănuiesc doctorul și rezidenții. Mulțimea din jurul meu se mișcă instantaneu, formând un semicerc în jurul ușii. O tipă scundă la vreun metru treizeci și grasă începe să strige nume și-i lasă să intre în cabinet. Portarul vine și pune o vorbă pentru noi, Mihai spune Xie- Xie (șie șie, adică mulțumesc), dar tipa mă oprește cu brațul și nu mă lasă să intru. Vociferez în engleză că am fost acolo de mult timp și până la urmă intru, dar nu mai e nici un pat liber. Cabinetul este de fapt o cameră mai mare cu trei partiții, în fiecare din ele câte trei paturi și un punct de comandă unde este un birou cu telefon și rețete, două scaune și o măsuță rulantă pe care se găsesc eprubetele cu acele sterilizate, vată și alcool. În spatele ușii este un coș de gunoi din care se revarsă mizeria și o grămăjoară care n-a mai încăput.
Mi-e frig și stau încotoșmănată cu haina de iarnă, căciulă și gluga pe cap. Fac rabat și îmi scot mănușile. Doctorul s-a spălat pe mâini, și-a pus halatul alb și începe să vorbească cu fiecare pacient. Le ia pulsul, îi pipăie pe diferitele zone, apoi ia acele lungi de aproximativ 5 cm de la o rezidentă, șterge locurile cu alcool și le înfige adânc în mușchi, 3-4 cm. Știam acest lucru de pe vremea când m-a pasionat acupunctura în facultate, dar e altceva când vezi. Tratamentele care mi-au fost administrate au fost întotdeauna cu înțepare superficială. Urma să simt diferența pe pielea mea.
Întâi începem cu un interviu. Rezidenta se mai liniștise, nu mai era atât de severă și cu o pronunție foarte bună dar un vocabular limitat, mă întreabă ce am. Apelăm la serviciile unui traducător telefonic, profesorul ei, care aproape că nu mă lasă să îi spun ce mă deranjează. Mă întreabă dacă cred că sunt răcită, am diaree, cum e urina, mi-e foame, am temperatură, am durere de cap? și apoi îmi cere rezidenta înapoi. Mi se ia pulsul, întâi la mâna dreaptă, apoi la stânga. Mă pune să scot limba, apoi să o ridic în sus. Le spun că sunt transpirată, dar mi-e frig. Pașii se repetă cu doctorul. Diagnosticul: am o răceală, dar nu de oricare, ci una fierbinte. Aș putea avea una rece, sau una de vânt, sau udă.
Următorul pas este să mă duc să plătesc. Plecăm cu o rezidentă la case. Întâi plătim un yuan pe o chitanță, apoi cu aceasta ne ducem la alt ghișeu unde plătim 22 yuani. Ne reîntoarcem la cabinet de unde suntem trimiși să mi se facă analizele. O luăm pe culoarul pe care am stat vreme de 45 min și ajungem la o fereastră joasă în perete în fața căreia erau scaune. Pe pervazul lat era o pernă tare învelită în ziar pe care îți puneai mâna ca să poată să-ți ia sânge. Asistenta folosește bețișoare de șters în urechi pentru a mă da cu iod și apoi cu alcool și-mi ia o cantitate mică de sânge. Ne întoarcem la cabinet unde aștept să-mi vină analizele și să se elibereze un pat. Uite ăsta! NU. Pat..scurt, tu... lungă! Apare și Mihai cu hârtiuța mea pe care a luat-o dintr-un coș în care puneau asistentele pe măsură ce veneau rezultatele și aparținătorii căutau numele rudei lor. Analizele arata o infectie.
Până la urmă se eliberează un pat pe dimensiunile mele. Îl întreb pe doctor prin semne care parte din mine trebuie să fie dezvelită: de la genunchi și de la coate în jos. Mă grăbesc ca și ceilalți pacienți să mă dezbrac. Doctorul și rezidenta zâmbesc când văd că nu mă deosebesc de chinezii bolnavi: și eu port pantaloni lungi pe dedesubt și jambiere tricotate de mână. Patul are aceeași lenjerie, nimeni nu a schimbat-o după pacientul anterior, dar e curată și apretată. În momentul de față nu mă interesează decât să îmi primesc tratamentul și să mă fac bine. M-am întins pe pat, m-am acoperit cu propriile haine și am închis ochii. Doctorul mă trezește pentru a-mi arăta că folosește ace noi, atunci scoase din ambalaj. Îi mulțumesc pentru gest, n-aș fi avut nici o obiecție pentru cele sterilizate. După 30-40 min la 180 grade Celsius nu mai rezistă nici un germen. Așa s-au făcut operațiile ani de zile, echipamentul de unică folosință e doar o invenție modernă.
Momentul adevărului: mă șterge cu alcool și cu siguranță înfige acele în mine. Doare, nu atât înțepătura superficială, pe care aproape că n-am simțit-o, ci în profunzime, acolo unde energia este blocată. Diferența între cele două feluri de acupunctură este ca între o mângâiere și un masaj profund. Senzația de durere va ceda în scurt timp, va reveni când îmi va scoate acele (care parcă nu mai voiau să iasă). Doctorul a folosit exact aceleași puncte pe care le știam din experiențele anterioare, în total unsprezece. Mi-a pus o lampă cu infraroșii ca să-mi încălzească picioarele, m-a acoperit cu jambierele și m-a lăsat acolo. După ce a trecut timpul necesar, cred vreo 20 min, rezidenta mea mi-a scos acele si mi-a făcut semn să mă întorc pe burtă. Surpriza surprizelor: îmi pune ventuze! Și asta era o dorință a mea nerostită. Lângă mine este o pacientă care are ace pe spinare și mă întreb cum poate să respire cu capul în pernă. Reușesc să-mi găsesc o poziție comodă și dintr-o dată simt pe mine prima ventuză rece, nu prinde bine și o pune din nou. În scurt timp spinarea mea scoate clinchete la cea mai mică mișcare. Mă acoperă cu haina și mă mai lasă un timp. Simt cum se încălzește și cum parcă îmi trage o înțepeneală de o parte și de alta a șirei spinării. Sunt un om fericit, mai rămâne să mă fac și bine.
Shen me ming zi? o întreb pe rezidenta mea, care mă îngrijește cu blândețe acum. Care-i numele meu? repetă ea întrebarea în engleză. Tian Fei. Xie-xie nin, îi mulțumesc eu cu formula politicoasă. Bu qe chi, n-ai de ce, îi simt duioșia în voce.
Plecăm spre casă într-un taxi înarmați cu două medicamente chinezești. Costul total $25. Mă simt mult mai bine. Voi lua dimineață, prânz și seara trei dintr-unul și patru din celălalt, îmi va dispare senzația de foc din plămâni, va începe să-mi curgă nasul, să mă doară ochii, dar totul este spre bine. Pe spinare am nouă vânătăi rotunde pe care le voi da cu homeotine, ca să se vindece mai repede.La Xining îmi voi petrece două zile în vârful patului, dar toate astea sunt amănunte. Mă fac bine!
V-ați putea aștepta să vă povestesc despre alte locuri pe care le-am mai văzut, dar azi am alt subiect: bolnav și pe drumuri. Toată lumea răcește din când în când, iar eu nu fac excepție. În ultimii trei ani o simplă răceală mă pune la pat. Nu-mi curge nasul, nu mă doare capul, nu-mi pierd gustul, doar că n-am putere să mă țin pe picioare. După 24-48 de ore la pat, mă scol ca nouă și nici nu-mi mai aduc aminte că am fost bolnavă. Dar acum am simțit că mă ia în timp ce aveam de vizitat obiective. Suntem la marea moschee din Xian și-mi vine să mă întind pe o bancă la soare, așteptând să mă facă cineva bine. Conștiința mă înghiontește, spunându-mi că sunt singura care are cunoștințele necesare.
Când eram mică, mama știa întotdeauna când eram bolnavă (dar mai ales, când nu eram și nu mă lăsa să chiulesc de la școală). Imediat îmi făcea baie cu apă fierbinte cu sare la picioare, mă punea în pat, îmi făcea masaj pe tot corpul cu oțet aromatic, îmi punea cârpă roșie pe burtă stropită cu alcool, îmi schimba compresa udă de pe frunte, mă punea sub două plapumi ca să transpir și nu mă lăsa să mă dezvelesc, și ca să realizez cât de bine era pentru mine, îmi povestea cum atunci când era ea mică și făcea febră o puneau într-un sac cu frunze de salcie stropite cu țuică și o legau la gât ca să nu poată să iasă până nu-i scădea febra. Îmi spunea cu lux de amănunte cum se lipeau frunzele de ea și o gâdilau, dar dacă se mișca se lipeau altele și primele se dezlipeau și era mai rău. Asta mă mai potolea și stăteam cuminte, nu cumva să înceapă din nou cu masajul. Mama avea mână grea și un talent deosebit pentru a găsi toate locurile dureroase: Ia uite ce noduri ai aici și nu se lăsa până nu dispăreau. În timp ce mă schimonoseam de durere și chelălăiam precum un cățel (nici o șansă să scap din mâna ei) îmi povestea cum o duceau la Niță Sanitarul, care nu avea nici o educație de acest gen, decât poate din războiul al doilea, și-i freca nodurile de pe mână cu un os. Mă punea să beau ceai de mușețel îndulcit cu miere și aveam voie să mănânc în pat pâine prăjită unsă cu unt și puțină miere, tăiată pătrățele de tata.
Deci caut prin sacul cu amintiri și încep să îmi fac masaj pe mâini, pe picioare, pe cap. Mă simt ceva mai bine și ne continuăm programul. Este ultima zi în care ne vedem cu bunicii și cu Nașa în China. Ne plimbăm prin bazar, încercăm diferite dulciuri, apoi ne ducem la ei la hotel unde stăm de vorbă până târziu.
Când ajung în camera noastră mă cuibăresc mulțumită în pat, plimbând o sticlă cu apă fierbinte pe diferite puncte ale corpului. Îmi sensibilizez soțul la una din dorințele nerostite ale acestei călătorii în jurul lumii: de a face un tratament de acupunctură.
Paranteză: am încercat să creem o listă cu lucrurile pe care vrem să le facem în călătorie, dar nu am ajuns prea departe. S-a vorbit despre sky-diving,zipping, deltaplanare, scufundat în cușcă pentru a vedea marele rechin alb, dat la vale într-o cutie rotundă ca pentru șoareci. N-am spus nimic despre tratament, pentru ca ce ar putea sa trateze, daca sunt sanatoasa? In State mă duc de câțiva ani la acupunctură cu rezultate bune. Am luat și prafuri. Va spun un secret: nu iau medicamente. Medicamentele clasice (paracetamol, sudafed) îmi modifică simptomele și mă fac să mă simt mai rău. Iau totuși antibiotice în fața evidenței de infecție bacteriană. Dar în general mă tratez cu leacuri băbești și pilule homeopatice. Cine mă vede, nu știe că am terminat facultatea de medicină.
După un refuz categoric, Mihai văzând că nu sunt cu mult mai bine a doua zi, s-a apucat să caute pe internet și a găsit un spital care asigură și medicină tradițională. Ne ducem cu autobuzul (nu avem adresa scrisă în chineză și nici un taxi nu se încurcă cu noi fără) îl găsim (după ce l-am ocolit pentru că nu semăna destul de mult cu un spital), dar cabinetul este în pauza de masă până la 14:30. Un portar foarte drăguț ne duce la un ghișeu de unde îmi iau un carnet de sănătate, apoi îmi arată unde să stau și așteptăm. Lumea vine, își trece numele pe un carnet atârnat de ușa cabinetului (vreau și eu, dar portarul îmi face semn că nu e nevoie). Am timp să observ: pereții vopsiți albi și murdari de urme de tălpi, podeaua cu gresie pe care sunt tot felul de mizerii pentru că toată lumea aruncă pe jos, ca și cum nu ar exista coșuri de gunoi. Culoarul ăsta este singurul care conectează exteriorul cu alte ghișee, așa că e un permanent dute-vino.
Chiar ceva mai devreme de ora anunțată apar o mulțime de halate albe în spatele unui civil, bănuiesc doctorul și rezidenții. Mulțimea din jurul meu se mișcă instantaneu, formând un semicerc în jurul ușii. O tipă scundă la vreun metru treizeci și grasă începe să strige nume și-i lasă să intre în cabinet. Portarul vine și pune o vorbă pentru noi, Mihai spune Xie- Xie (șie șie, adică mulțumesc), dar tipa mă oprește cu brațul și nu mă lasă să intru. Vociferez în engleză că am fost acolo de mult timp și până la urmă intru, dar nu mai e nici un pat liber. Cabinetul este de fapt o cameră mai mare cu trei partiții, în fiecare din ele câte trei paturi și un punct de comandă unde este un birou cu telefon și rețete, două scaune și o măsuță rulantă pe care se găsesc eprubetele cu acele sterilizate, vată și alcool. În spatele ușii este un coș de gunoi din care se revarsă mizeria și o grămăjoară care n-a mai încăput.
Mi-e frig și stau încotoșmănată cu haina de iarnă, căciulă și gluga pe cap. Fac rabat și îmi scot mănușile. Doctorul s-a spălat pe mâini, și-a pus halatul alb și începe să vorbească cu fiecare pacient. Le ia pulsul, îi pipăie pe diferitele zone, apoi ia acele lungi de aproximativ 5 cm de la o rezidentă, șterge locurile cu alcool și le înfige adânc în mușchi, 3-4 cm. Știam acest lucru de pe vremea când m-a pasionat acupunctura în facultate, dar e altceva când vezi. Tratamentele care mi-au fost administrate au fost întotdeauna cu înțepare superficială. Urma să simt diferența pe pielea mea.
Întâi începem cu un interviu. Rezidenta se mai liniștise, nu mai era atât de severă și cu o pronunție foarte bună dar un vocabular limitat, mă întreabă ce am. Apelăm la serviciile unui traducător telefonic, profesorul ei, care aproape că nu mă lasă să îi spun ce mă deranjează. Mă întreabă dacă cred că sunt răcită, am diaree, cum e urina, mi-e foame, am temperatură, am durere de cap? și apoi îmi cere rezidenta înapoi. Mi se ia pulsul, întâi la mâna dreaptă, apoi la stânga. Mă pune să scot limba, apoi să o ridic în sus. Le spun că sunt transpirată, dar mi-e frig. Pașii se repetă cu doctorul. Diagnosticul: am o răceală, dar nu de oricare, ci una fierbinte. Aș putea avea una rece, sau una de vânt, sau udă.
Următorul pas este să mă duc să plătesc. Plecăm cu o rezidentă la case. Întâi plătim un yuan pe o chitanță, apoi cu aceasta ne ducem la alt ghișeu unde plătim 22 yuani. Ne reîntoarcem la cabinet de unde suntem trimiși să mi se facă analizele. O luăm pe culoarul pe care am stat vreme de 45 min și ajungem la o fereastră joasă în perete în fața căreia erau scaune. Pe pervazul lat era o pernă tare învelită în ziar pe care îți puneai mâna ca să poată să-ți ia sânge. Asistenta folosește bețișoare de șters în urechi pentru a mă da cu iod și apoi cu alcool și-mi ia o cantitate mică de sânge. Ne întoarcem la cabinet unde aștept să-mi vină analizele și să se elibereze un pat. Uite ăsta! NU. Pat..scurt, tu... lungă! Apare și Mihai cu hârtiuța mea pe care a luat-o dintr-un coș în care puneau asistentele pe măsură ce veneau rezultatele și aparținătorii căutau numele rudei lor. Analizele arata o infectie.
Până la urmă se eliberează un pat pe dimensiunile mele. Îl întreb pe doctor prin semne care parte din mine trebuie să fie dezvelită: de la genunchi și de la coate în jos. Mă grăbesc ca și ceilalți pacienți să mă dezbrac. Doctorul și rezidenta zâmbesc când văd că nu mă deosebesc de chinezii bolnavi: și eu port pantaloni lungi pe dedesubt și jambiere tricotate de mână. Patul are aceeași lenjerie, nimeni nu a schimbat-o după pacientul anterior, dar e curată și apretată. În momentul de față nu mă interesează decât să îmi primesc tratamentul și să mă fac bine. M-am întins pe pat, m-am acoperit cu propriile haine și am închis ochii. Doctorul mă trezește pentru a-mi arăta că folosește ace noi, atunci scoase din ambalaj. Îi mulțumesc pentru gest, n-aș fi avut nici o obiecție pentru cele sterilizate. După 30-40 min la 180 grade Celsius nu mai rezistă nici un germen. Așa s-au făcut operațiile ani de zile, echipamentul de unică folosință e doar o invenție modernă.
Momentul adevărului: mă șterge cu alcool și cu siguranță înfige acele în mine. Doare, nu atât înțepătura superficială, pe care aproape că n-am simțit-o, ci în profunzime, acolo unde energia este blocată. Diferența între cele două feluri de acupunctură este ca între o mângâiere și un masaj profund. Senzația de durere va ceda în scurt timp, va reveni când îmi va scoate acele (care parcă nu mai voiau să iasă). Doctorul a folosit exact aceleași puncte pe care le știam din experiențele anterioare, în total unsprezece. Mi-a pus o lampă cu infraroșii ca să-mi încălzească picioarele, m-a acoperit cu jambierele și m-a lăsat acolo. După ce a trecut timpul necesar, cred vreo 20 min, rezidenta mea mi-a scos acele si mi-a făcut semn să mă întorc pe burtă. Surpriza surprizelor: îmi pune ventuze! Și asta era o dorință a mea nerostită. Lângă mine este o pacientă care are ace pe spinare și mă întreb cum poate să respire cu capul în pernă. Reușesc să-mi găsesc o poziție comodă și dintr-o dată simt pe mine prima ventuză rece, nu prinde bine și o pune din nou. În scurt timp spinarea mea scoate clinchete la cea mai mică mișcare. Mă acoperă cu haina și mă mai lasă un timp. Simt cum se încălzește și cum parcă îmi trage o înțepeneală de o parte și de alta a șirei spinării. Sunt un om fericit, mai rămâne să mă fac și bine.
Shen me ming zi? o întreb pe rezidenta mea, care mă îngrijește cu blândețe acum. Care-i numele meu? repetă ea întrebarea în engleză. Tian Fei. Xie-xie nin, îi mulțumesc eu cu formula politicoasă. Bu qe chi, n-ai de ce, îi simt duioșia în voce.
Plecăm spre casă într-un taxi înarmați cu două medicamente chinezești. Costul total $25. Mă simt mult mai bine. Voi lua dimineață, prânz și seara trei dintr-unul și patru din celălalt, îmi va dispare senzația de foc din plămâni, va începe să-mi curgă nasul, să mă doară ochii, dar totul este spre bine. Pe spinare am nouă vânătăi rotunde pe care le voi da cu homeotine, ca să se vindece mai repede.La Xining îmi voi petrece două zile în vârful patului, dar toate astea sunt amănunte. Mă fac bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu