Ultimele Zile in Beijing

Luni a fost zi de pauză. Adulții au ales să își dezmorțească febra musculară mergând în două parcuri: Beihua (Marea de Nord) și Jinshan, amândouă la nordul Orașului Interzis.  Din primul îl puteam vedea pe al doilea, amândouă având ceva pagode și temple, dar motivul principal a fost să vedem de la înâlțime Palatul Imperial. Chiar era un spectacol, în fața noastră fiind o imensitate de acoperișuri galbene așezate ordonat și simetric. Nici măcar nu încăpeau toate într-o panoramă!

Pe lângă asta ne-am plimbat pe străzi și am intrat în hutong. Pe o alee îngustă, de nici nu puteai să îți întinzi mâinile pe laterală, te strecurai în linii drepte frânte printre casele oamenilor. Intrările sunt mascate, ca să intri pe laterală (din motive feng-shui care spune că energiile negative circulă în linie dreaptă), deasupra aleei și pe acoperiș întinzându-se vrejuri de pepeni sau dovlecei. Oamenii care trăiesc acolo sunt o comunitate strânsă, toți trăind în interiorul acelorași ziduri. Am trecut și printr-o piață, unde lumea se înghesuia să cumpere pâine, biscuiți, fructe, legume, murături, semințe, motorete strecurându-se printre toți, iar în altă parte doi jucau ceva care semăna a table, înconjurați de cel puțin zece chibiți. Noi ne uitam la ei și când ne descopereau, și ei se uitau la noi. Nu știu ce îi încurca mai tare: că nu eram asiatici sau că zâmbeam cu gura până la urechi.

Viața de cartier am continuat să o descoperim și a doua zi, când am plecat cu bunicii și cu Nașa într-o plimbare, pentru a-i ajuta să ajungă pe fusul orar chinezesc. Blocurile sunt separate de o stradă, cu trotuare, mărginite de mini parcuri cu o alee umbrită de copaci. Aici oamenii joacă mah-jong, fac gimnastică, un bătrân mergea cu spatele, se plimbau câinii (de multe ori nu curăță după ei), se joacă cu copiii. 

Se apropie ora la care oamenii ies de la servici, copiii de la școală. Traficul este o nebunie, oamenii traversează pe verde la stop, iar autobuzele se bagă și intră în intersecție pe roșu, ca și cum s-ar fi plictisit să mai aștepte. Claxonul este cuvântul de ordine și deși benzile nu sunt respectate, n-am văzut mașini ciocnite. Arată ca un furnicar care își vede de treabă: se suie în autobuz, coboară în pasaj, intră în magazin, traversează, merg, fumează, scuipă, vorbesc. Printre ei se plimbă măturători fie doar cu fărașul și mătura, fie cu motoreta și un clește, fie cu coșul pe roți. Sunt foarte mulți oameni!

Seara îl sărbătorim pe Mihai de ziua lui de nume la restaurant unde comandăm rață Peking. Șefa restaurantului a venit la masa noastră și, cu ajutorul unui chelner care știa engleză, ne-a urat bun venit, ne-a mulțumit că am ales restaurantul ei (la recomandarea lui John, șoferul care ne-a dus la Marele Zid) și ne-a spus că o doamnă ne va învăța cum să mâncăm. Lângă noi venise un chelner care cu un ditamai satârul tăia cu mișcări sigure feliuțe subțiri de piept și pulpe, pe care le așeza ordonat pe platou. După ce au fost puse pe masă a început instrucția: se ia o clătită foarte- foarte subțire și se unge cu un sos acrișor, se pun bețișoare de castravete, pepene galben și ceapă verde, peste care se adaugă două-trei feliuțe de rață, se împăturește și se mănâncă. Mmmmmm...Aaa. Dar acum trebuia să ne facem singuri și era cam greu să iei cu bețișoarele. Ne descurcăm destul de bine, dovadă platourile goale.

După ce îi suim pe bunici în taxi ( o aventură în sine, pentru că nu prea vor să ia străini: tu spui că vrei la Moscheea Bivolului și el nu înțelege că vrei la Niu... noroc că aveau cartea de vizită a hotelului și așa nu trebuiau să se înțeleagă prin semne și i-phone) noi plecăm spre metrou pe jos. Ajungem în piața de seară: un șir lung de tarabe, cu acoperișuri și lanterne roșii, pe care erau expuse sepii, cai de mare, larve de fluturi de mătase, stele de mare, scorpioni (50 yuani unul mare sau 15 doi mai mici)

Ileana a vrut să mănânce și i-am satisfăcut curiozitatea. A declarat că i-a plăcut și aproape că nu voia să împartă cu tatăl ei!

Expoziția continuă cu tofu, mâncăruri, kebab de fructe.  Spectatorii fac poze, își comandă mâncare, o fetiță își acoperă ochii să nu vadă. Ieșim de aici  pentru a intra pe una din cele două străzi pietonale din Beijing. Magazine cu reclame luminoase pe margine, tarabe cu toate nimicurile pe mijloc. Era ora închiderii și ceva mai puțină lume, dar tot ocupau tot spațiul.

Orașul Interzis

Ne întâlnim cu bunicii în ciuda faptului că este o mulțime descurajantă. Ghidul ne povestește foarte puțin despre principalele obiective și se uită precum găina după pui să nu ne piardă. Ne întreabă dacă vrem să facem poze în fața diferitelor obiective și ne mutăm mai departe. Cumva mă frustrează acest mers cu cârdul, nu am libertatea de a-mi găsi un unghi bun, sau o încadrare mai frumoasă, ca să nu mai vorbesc de lumină, dar tac, pentru că știu că noi rămânem în palat și voi putea face mai târziu poze pe placul meu. După prima curte, e cea de-a doua, și după ea este palatul cu scările din filmul Ultimul Împărat.

Totul este la o scară uriașă, cinci poduri, cinci scări, nenumărate semnificații, nenumărate protocoale și peste toți, turiștii! Trebuia efectiv să ne împingem de bună voie, într-o masă de corpuri, cu care să ne luptăm, pentru a ajunge la balustradă, să vedem tronul și dragonul care se juca cu perla (pe tavan).

După acest punct parcă se mai liniștește, diferitele grupuri urmând alte interese în oraș. Cartierul concubinelor, dormitorul împăratului cu un pat lung (pentru o viață lungă) și relativ îngust, spații mai umane, cu dimensiuni reduse. Grădina avea acele construcții din piatră cu găuri, cimentate împreună pentru a da senzația de munți, ceva pagode și copaci care cresc lipiți.

Bunicii pleacă, noi ne ducem la expoziția de cesuri primite de diferiții împărați. Cel care a inventat expresia un ceas cu vâsle rotitor sigur a fost și le-a văzut pentru că noi am fost martori cum acoperișurile de la o pagodă au intrat unul în altul, în timp ce niște flori se învârteau, personje se roteau  și totul cânta o melodie (vreo zece ceasuri dau spectacol de două ori pe zi). 

Am încercat să găsim și expoziția de jad, dar în ciuda faptului că aveam harta în mână și ne-am plimbat pe diferitele culoare, nu am putut-o găsi și am renunțat. De asemenea eram prea obosiți ca să ne mai întoarcem la primele curți și m-am mulțumit cu ceea ce am putut să fotografiez atunci.

Seara ne-o vom petrece în urma unui marș forțat prin mulțime la Teatrul Roșu, unde am văzut un spectacol de Kung Fu. Povestea era despre un băiat care s-a hotărât să devină călugăr Kung Fu, cum învață tot ceea ce trebuie (stă pe săbii ascuțite, sparge bețe de lemn și drugi de metal și plăci de piatră), cum este tentat de imaginație și este alungat, cum se căiește și cu disciplină, recuperează și va deveni următorul instructor de Kung Fu. Copiii au fost superîncântați!

Templul Raiului

Este un complex care are legătură cu religia. Împăratul venea să se roage pentru roade bogate și vreme potrivită în diferite locuri, după ce petrecea noaptea în absitență, aducând jertfe de animale. Erau prezente și plăcuțele cu numele strămoșilor, fiecare cu altarul lui și vasele pentru aprins tămâie. Olane smălțuite albastre, porți roșii, bumbi aurii, o bogăție de culori.

O platformă ridicată pe alte trei (ca un tort etajat) în centrul căreia se găsește o piatră convexă înconjurată de nouă pietre în primul cerc, optsprezece în al doilea și tot așa pănă la al nouălea cu optzeci și una de pietre.(nouă era numărul perfect).

Este un loc foarte frumos, cu o grădină cu jnepeni de sute de ani.

Pentru mine spectacolul au fost oamenii. Este joi la prânz și parcul este plin. Tineri, bătrâni, sunt de toate vârstele. Sub copacul ăla niște femei exersează operă chinezească urmând textul și notele pe hârtie. Mai încolo în mijlocul aleii sunt vreo zece cupluri care dansează un fel de rock lent. Se vede că sunt experimentați pentru că se mișcă lin. Două femei dansează împreună și cea care conduce are scurte ezitări, nu e învățată să conducă. Printre ei se strecoară pietonii, o bunică are grijă de copilașul care abia a învățat să meargă. Pe mine mă mănâncă picioarele, m-aș băga și eu. Noi vom dansa la ceva distanță de ei și chinezii se uită la noi mai abitir decât la ai lor.

Mai mergem vre-o sută de metri și găsim rânduri de femei care dansează Macarena chinezească. Aici chiar mă bag și urmăresc pașii care se repetă pe direcțiile cardinale și în scurtă vreme mă distrez. Mihai îmi spune că eram singura care zâmbeam. La sfârșit le-am mulțumit partenerelor, care erau foarte gălăgioase și bucuroase de participarea mea (și a Mariei).

Și iar mai mergem și sub niște copaci era o femeie cu panglici colorate pe care le mișca în ritmul muzicii. I-a invitat și pe copii, apoi m-am alăturat și eu. Nu era ușor să faci panglica să zboare în opturi prin aer. În scurtă vreme eram transpirați și obosiți. În partea mai liniștită de parc am văzut oameni stând relaxați, cu ochii închiși în fața unui copac, sau pe o bancă în poziția lotusului, sau făcând un exercițiu de tai qi.

Ș-așa am văzut noi Beijing-ul. Și ne-am suit în trenul cu paturi moi(dar ferme) spre Luoyang și v-am spus povestea așa.

Zai jian! Pe mâine!