Maria: Transport și analizarea Chinei din 16 noiembrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019
Transport: am să vorbesc despre șase metode de transport în China
1. Per pedes: poate că e un pic arhaic dar are beneficiul de a fi metoda cea mai lentă de a călători (în cazul în care nu ți se pare că este un beneficiu, atunci consideră că poți să experimentezi aproape totul — de la taraba cu mâncare la mirosul de pisică moartă, la cuplul care vorbește (nu că ai și înțelege, bine-nțeles) la chiombelile tuturor pe oriunde ai merge și asta pentru că faci parte dintr-o familie cu trei copii.)
A merge înseamnă o mulțime de pași. Și mama și eu avem pedometre, care măsoară câți pași facem. În medie un om ar trebui să facă 10.000 de pași pe zi. Și dacă măsori pasul acelei persoane cam la jumătate de metru asta înseamnă 5 km.
Acasă fără nici o îndoială făceam mai puțin de 2000 de pași. Poate 5000 dacă mergeam și la Tae Kwon Do sau la dans. Când am început să merg de cinci ori mai mult, părea că dura ore în șir. Dar acum e normal. Cel mai mult cât am mers într-o zi din această călătorie au fost 19.005 pe 21 octombrie, când am mers la templul Inari și mai mult am urcat trepte.
În China cel mai mult am mers 17.742 când am fost în Xi’an (și cel mai puțin au fost 903 pași când m-am sculat târziu și am avut o zi de pauză).
A merge pe jos are și dezavantaje, adică, prin definiție, nu poți să stai jos. Ca urmare te dor picioarele. Ne place să stăm jos și ca urmare mergem chiar mai mult doar ca să stăm pe acea bancă ce nu este în drumul nostru.
A merge pe jos are și pericole— chiar și pe trotuar, trebuie să fi atent la mașini, ricșe, biciclete, motociclete, care se pare că dețin o mare parte din spațiul în care se presupune că putem merge.
2. Bicicletele și motoretele și motocicletele sunt peste tot. Sunt parcate pe trotuar. Oamenii le repară într-un loc ce pare un fel de parcare neoficială pentru vehicule cu două roți.
Atunci când traversezi strada trebuie să te uiți și după biciclete, nu numai după vehicule motorizate, pentru că nu se opresc. Ele trec și când semaforul e pe roșu — poate că a avea două roți în loc de patru le exclude de la regulă.
N-am mers pe bicicletă sau motocicletă în China — era suficient de greu să navigăm străzile per pedes.
3. Taxi (și alte mașini). Taxiurile nu au voie să ia mai mult de patru oameni. La aeroportul din Beijing această regulă nu era valabilă și am fost duși la hotel cât de repede s-a putut în funcție de trafic.
Totuși, spre uimirea noastră, când am încercat mai târziu să luăm un taxi să mergem să ne vizităm bunicii, șoferul dădea din cap și ridica doar patru degete în dreptul feței.
Am reușit totuși o dată să ocolim această regulă, când ne-am suit cu toții în taxi înainte ca șoferul să-și dea seama că suntem cu unul în plus. „E mic” a spus tata șoferului, cu o figură rugătoare și harta deja deschisă în poală. Șoferul dă din cap și ne spune că nu poate lua cinci oameni. „Ioan, întinde-te. Pune capul jos” spune Mama, în timp ce Tata face încercări disperate să-l convingă pe șofer să-și ia mâna de pe frâna de parcare și să conducă. Până la urmă Ioan a stat întins în brațele noastre cu picioarele la Ileana și capul acoperit de rucsacul ei. „Prefă-te că ești mort” spune ea și Ioan, cuminte își scoate limba și-și dă ochii peste cap. „Șșșș, e important” spun eu. „Te rog, e mic” spune Tata și face semnul universal cu amândouă mâinile. Taximetristul se uită în spate și vede că Ioan e aproape invizibil de dinafară și pornește să conducă. Răsuflăm cu ușurare. Când am ajuns la destinație Tata i-a dat patruzeci de yuani în loc de douăzeci și trei, cât îi datora. „M-am uitat la el când conducea și era așa de nervos!” spune Tata. „Se uita în jur după milițieni și conducea repede, iar eu voiam să văd cât de departe ne duce până ne dă jos din taxi.”
Din fericire în Xining și Longmen nu am avut această problemă — taximetriștii ne-au suit grămadă și ne-au dus unde voiam, cu un zâmbet și un dat din cap.
4. Autobuz. Sunt două tipuri de autobuze în China: aglomerate și neaglomerate.
Dacă e un autobuz neaglomerat, poți să fi sigur că la un moment dat se va aglomera. Trebuie să-ți păzești scaunul pe care-l vrei, să stai imediat lângă el, ca să te poți așeza în secunda în care cel care-l ocupa se ridică. Trebuie să fi atent, să te miști repede, ca să ai privilegiul de a sta jos.
Asta înseamnă că atunci când un autobuz gol se apropie de stație, e o grămadă de oameni care-l așteaptă.
Nu există o așa zisă coadă ordonată — îmbulzeala este acceptată și atâta timp cât ești printre primii în autobuz, ai un loc asigurat.
Când autobuzul e aglomerat, trebuie să împingi ca să poți să intri. Pentru că suntem cinci, primul din noi care reușește să se urce trebuie să fie dispus să împingă și să navigheze printre cei care nu sunt dispuși să se miște, ca să ajungă spre mijloc, unde e mai puțin aglomerat și sunt mai multe scaune pe care să le păzești.
Când vrei să te dai jos, trebuie să fi la fel de puternic să împingi și navighezi ca să te poți da jos, că altfel s-ar putea să plece cu tine.
5. Metrou. La intrarea în metrou este un control de siguranță și trebuie să-ți treci poșeta, rucsacul pe banda rulantă, ca la aeroport.
Ce e interesant e că nimeni nu te verifică pe tine. Dacă cineva se hotărăște să ascundă o bombă în pantaloni? Nimeni n-ar observa. Se pare că e doar un control al bagajelor, ceea ce cred că în America ar determina o schimbare a severității controlului.
Ca să ajungi la adevăratul metrou trebuie să mergi prin coridoare subterane foarte lungi și să urmezi semnele colorate care-ți spun unde vrei să mergi.
Sunt de asemenea două tipuri de metrou, îngrozitor de asemănătoare cu autobuzele, așa că nu mai povestesc. Totuși aș vrea să menționez că din când în când ușile metroului încearcă să se închidă și uneori lovesc o parte a corpului uman. Imediat se aprinde o lumină și toată lumea de lângă ușă împinge spre interior ca să permită metroului să închidă ușile.
Când ești într-un metrou aglomerat sau autobuz, oamenii te presează din toate părțile. Într-un mod ciudat e chiar relaxant — ca și cum ai fi la fundul piscinei sau ca o îmbrățișare ciudată. Se simte ca și cum ar fi o conecție între tine și toți acești oameni care se uită la tine ca și cum ai fi un extraterestru.
Acum câțiva ani Mama ne-a dat un test despre Limbajul Iubirii și primul meu limbaj este lauda, iar al doilea de a fi mângâiată. Nu mă deranjează să fiu atinsă și ador să primesc sau să dau îmbrățișări. Bineînțeles că sunt excepții — ca de exemplu când sunt furioasă, dar nu despre asta e vorba.
6. Tren. Sunt două tipuri de tren, dar sunt diferite de metrou sau autobuz.
Este un tren de noapte și un tren de…zi? Trenul de zi are scaune, care uneori au și o măsuță care se poate coborî (ca și la avion). În esență e ca și o variantă mărită a unei mașini, dar cu mai mult loc.
Trenul de noapte vine în două variante: dormit moale și dormit tare.
Dormit moale nu înseamnă că patul este moale — patul este tare — ci că sunt patru paturi într-un compartiment și o ușă. Dormitul tare are șase paturi într-un compartiment și nu este ușă.
Până acum nu am dormit într-unul „tare”, azi îl luăm la ora 16. E o călătorie de 24 de ore. Nu-mi dau seama dacă o să fie ok sau dacă o să putem dormi (fie din cauza fumului de țigară, fie a conversației zgomotoase) sau dacă o să supraviețuim într-un mic compartiment pentru 24 de ore.
În ultimul tren cu care am fost, pernele erau umplute cu hrișcă. Boabele sunt foarte grele, dar perna e foarte confortabilă. Grânele se tot mișcau sub capul meu.
Analiză: din moment ce plecăm din China am să scriu lucrurile favorite și mai puțin favorite și alte statistici de acest gen
Țara favorită: China— e mult mai aventuroasă decât Japonia.
Hotelul favorit: Xining — trei paturi mari cu un birou și o cadă.
Orașul favorit în China : Beijing.
Cea mai interesantă mâncare: scorpion (eu n-am mâncat, Tata și Ileana au fost suficient de nebuni să încerce). A doua pe listă o mâncare de carne condimentată cu găluște.
Cea mai bună distracție din Beijing: toboganul de la Marele Zid.
Cea mai bună distracție din Xi’an: Soldații de teracotă
Cea mai bună atracție în Longmen : peșterile budiste.
Cea mai bună atracție din Xining: spectacolul de lumină din piața mare.
Cea mai groaznică atracție: Piața Tiananmen din Beijing. Era uriașă, plină de oameni și tot ceea ce se putea vedea era portretul lui Mao Zedong.
Cea mai bună mâncare: pui dulce-sărat la King’s Food din Beijing. A doua orez și a treia rață Peking, care, să fiu cinstită, e cumva supraestimată și nici măcar nu e așa de bună fără clătită și sos și pepene galben și tot așa mai departe. Rața în sine e fadă.
Cea mai groaznică mâncare: găluștile de la King’s Food din Beijing care erau ca o șarlotă în aluat prăjit. Erau fierbinți și fără nici un gust.
Numărul de pași în China: Cel puțin 95000 (prin contrast în Japonia am făcut 59 202)
Cel mai fain loc : Zidul din Xi’an —locurile de joacă de acolo erau fantastice. Ne-am jucat cu fluturașul și am alergat după o roată de metal pe care o învârteam cu un băț și ne-am jucat Diabolo (nu pot să explic că e prea lung) și am sărit coarda.
Cea mai interesantă zi: 14 noiembrie, când am descărcat Civilization V de la App Store și am stat toată noaptea ca să fiu sigură că încă se mai descarcă.
Numărul de cuvinte pentru ținta de 1,6 milioane de cuvinte: 228 000.
Transport: am să vorbesc despre șase metode de transport în China
1. Per pedes: poate că e un pic arhaic dar are beneficiul de a fi metoda cea mai lentă de a călători (în cazul în care nu ți se pare că este un beneficiu, atunci consideră că poți să experimentezi aproape totul — de la taraba cu mâncare la mirosul de pisică moartă, la cuplul care vorbește (nu că ai și înțelege, bine-nțeles) la chiombelile tuturor pe oriunde ai merge și asta pentru că faci parte dintr-o familie cu trei copii.)
A merge înseamnă o mulțime de pași. Și mama și eu avem pedometre, care măsoară câți pași facem. În medie un om ar trebui să facă 10.000 de pași pe zi. Și dacă măsori pasul acelei persoane cam la jumătate de metru asta înseamnă 5 km.
Acasă fără nici o îndoială făceam mai puțin de 2000 de pași. Poate 5000 dacă mergeam și la Tae Kwon Do sau la dans. Când am început să merg de cinci ori mai mult, părea că dura ore în șir. Dar acum e normal. Cel mai mult cât am mers într-o zi din această călătorie au fost 19.005 pe 21 octombrie, când am mers la templul Inari și mai mult am urcat trepte.
În China cel mai mult am mers 17.742 când am fost în Xi’an (și cel mai puțin au fost 903 pași când m-am sculat târziu și am avut o zi de pauză).
A merge pe jos are și dezavantaje, adică, prin definiție, nu poți să stai jos. Ca urmare te dor picioarele. Ne place să stăm jos și ca urmare mergem chiar mai mult doar ca să stăm pe acea bancă ce nu este în drumul nostru.
A merge pe jos are și pericole— chiar și pe trotuar, trebuie să fi atent la mașini, ricșe, biciclete, motociclete, care se pare că dețin o mare parte din spațiul în care se presupune că putem merge.
2. Bicicletele și motoretele și motocicletele sunt peste tot. Sunt parcate pe trotuar. Oamenii le repară într-un loc ce pare un fel de parcare neoficială pentru vehicule cu două roți.
Atunci când traversezi strada trebuie să te uiți și după biciclete, nu numai după vehicule motorizate, pentru că nu se opresc. Ele trec și când semaforul e pe roșu — poate că a avea două roți în loc de patru le exclude de la regulă.
N-am mers pe bicicletă sau motocicletă în China — era suficient de greu să navigăm străzile per pedes.
3. Taxi (și alte mașini). Taxiurile nu au voie să ia mai mult de patru oameni. La aeroportul din Beijing această regulă nu era valabilă și am fost duși la hotel cât de repede s-a putut în funcție de trafic.
Totuși, spre uimirea noastră, când am încercat mai târziu să luăm un taxi să mergem să ne vizităm bunicii, șoferul dădea din cap și ridica doar patru degete în dreptul feței.
Am reușit totuși o dată să ocolim această regulă, când ne-am suit cu toții în taxi înainte ca șoferul să-și dea seama că suntem cu unul în plus. „E mic” a spus tata șoferului, cu o figură rugătoare și harta deja deschisă în poală. Șoferul dă din cap și ne spune că nu poate lua cinci oameni. „Ioan, întinde-te. Pune capul jos” spune Mama, în timp ce Tata face încercări disperate să-l convingă pe șofer să-și ia mâna de pe frâna de parcare și să conducă. Până la urmă Ioan a stat întins în brațele noastre cu picioarele la Ileana și capul acoperit de rucsacul ei. „Prefă-te că ești mort” spune ea și Ioan, cuminte își scoate limba și-și dă ochii peste cap. „Șșșș, e important” spun eu. „Te rog, e mic” spune Tata și face semnul universal cu amândouă mâinile. Taximetristul se uită în spate și vede că Ioan e aproape invizibil de dinafară și pornește să conducă. Răsuflăm cu ușurare. Când am ajuns la destinație Tata i-a dat patruzeci de yuani în loc de douăzeci și trei, cât îi datora. „M-am uitat la el când conducea și era așa de nervos!” spune Tata. „Se uita în jur după milițieni și conducea repede, iar eu voiam să văd cât de departe ne duce până ne dă jos din taxi.”
Din fericire în Xining și Longmen nu am avut această problemă — taximetriștii ne-au suit grămadă și ne-au dus unde voiam, cu un zâmbet și un dat din cap.
4. Autobuz. Sunt două tipuri de autobuze în China: aglomerate și neaglomerate.
Dacă e un autobuz neaglomerat, poți să fi sigur că la un moment dat se va aglomera. Trebuie să-ți păzești scaunul pe care-l vrei, să stai imediat lângă el, ca să te poți așeza în secunda în care cel care-l ocupa se ridică. Trebuie să fi atent, să te miști repede, ca să ai privilegiul de a sta jos.
Asta înseamnă că atunci când un autobuz gol se apropie de stație, e o grămadă de oameni care-l așteaptă.
Nu există o așa zisă coadă ordonată — îmbulzeala este acceptată și atâta timp cât ești printre primii în autobuz, ai un loc asigurat.
Când autobuzul e aglomerat, trebuie să împingi ca să poți să intri. Pentru că suntem cinci, primul din noi care reușește să se urce trebuie să fie dispus să împingă și să navigheze printre cei care nu sunt dispuși să se miște, ca să ajungă spre mijloc, unde e mai puțin aglomerat și sunt mai multe scaune pe care să le păzești.
Când vrei să te dai jos, trebuie să fi la fel de puternic să împingi și navighezi ca să te poți da jos, că altfel s-ar putea să plece cu tine.
5. Metrou. La intrarea în metrou este un control de siguranță și trebuie să-ți treci poșeta, rucsacul pe banda rulantă, ca la aeroport.
Ce e interesant e că nimeni nu te verifică pe tine. Dacă cineva se hotărăște să ascundă o bombă în pantaloni? Nimeni n-ar observa. Se pare că e doar un control al bagajelor, ceea ce cred că în America ar determina o schimbare a severității controlului.
Ca să ajungi la adevăratul metrou trebuie să mergi prin coridoare subterane foarte lungi și să urmezi semnele colorate care-ți spun unde vrei să mergi.
Sunt de asemenea două tipuri de metrou, îngrozitor de asemănătoare cu autobuzele, așa că nu mai povestesc. Totuși aș vrea să menționez că din când în când ușile metroului încearcă să se închidă și uneori lovesc o parte a corpului uman. Imediat se aprinde o lumină și toată lumea de lângă ușă împinge spre interior ca să permită metroului să închidă ușile.
Când ești într-un metrou aglomerat sau autobuz, oamenii te presează din toate părțile. Într-un mod ciudat e chiar relaxant — ca și cum ai fi la fundul piscinei sau ca o îmbrățișare ciudată. Se simte ca și cum ar fi o conecție între tine și toți acești oameni care se uită la tine ca și cum ai fi un extraterestru.
Acum câțiva ani Mama ne-a dat un test despre Limbajul Iubirii și primul meu limbaj este lauda, iar al doilea de a fi mângâiată. Nu mă deranjează să fiu atinsă și ador să primesc sau să dau îmbrățișări. Bineînțeles că sunt excepții — ca de exemplu când sunt furioasă, dar nu despre asta e vorba.
6. Tren. Sunt două tipuri de tren, dar sunt diferite de metrou sau autobuz.
Este un tren de noapte și un tren de…zi? Trenul de zi are scaune, care uneori au și o măsuță care se poate coborî (ca și la avion). În esență e ca și o variantă mărită a unei mașini, dar cu mai mult loc.
Trenul de noapte vine în două variante: dormit moale și dormit tare.
Dormit moale nu înseamnă că patul este moale — patul este tare — ci că sunt patru paturi într-un compartiment și o ușă. Dormitul tare are șase paturi într-un compartiment și nu este ușă.
Până acum nu am dormit într-unul „tare”, azi îl luăm la ora 16. E o călătorie de 24 de ore. Nu-mi dau seama dacă o să fie ok sau dacă o să putem dormi (fie din cauza fumului de țigară, fie a conversației zgomotoase) sau dacă o să supraviețuim într-un mic compartiment pentru 24 de ore.
În ultimul tren cu care am fost, pernele erau umplute cu hrișcă. Boabele sunt foarte grele, dar perna e foarte confortabilă. Grânele se tot mișcau sub capul meu.
Analiză: din moment ce plecăm din China am să scriu lucrurile favorite și mai puțin favorite și alte statistici de acest gen
Țara favorită: China— e mult mai aventuroasă decât Japonia.
Hotelul favorit: Xining — trei paturi mari cu un birou și o cadă.
Orașul favorit în China : Beijing.
Cea mai interesantă mâncare: scorpion (eu n-am mâncat, Tata și Ileana au fost suficient de nebuni să încerce). A doua pe listă o mâncare de carne condimentată cu găluște.
Cea mai bună distracție din Beijing: toboganul de la Marele Zid.
Cea mai bună distracție din Xi’an: Soldații de teracotă
Cea mai bună atracție în Longmen : peșterile budiste.
Cea mai bună atracție din Xining: spectacolul de lumină din piața mare.
Cea mai groaznică atracție: Piața Tiananmen din Beijing. Era uriașă, plină de oameni și tot ceea ce se putea vedea era portretul lui Mao Zedong.
Cea mai bună mâncare: pui dulce-sărat la King’s Food din Beijing. A doua orez și a treia rață Peking, care, să fiu cinstită, e cumva supraestimată și nici măcar nu e așa de bună fără clătită și sos și pepene galben și tot așa mai departe. Rața în sine e fadă.
Cea mai groaznică mâncare: găluștile de la King’s Food din Beijing care erau ca o șarlotă în aluat prăjit. Erau fierbinți și fără nici un gust.
Numărul de pași în China: Cel puțin 95000 (prin contrast în Japonia am făcut 59 202)
Cel mai fain loc : Zidul din Xi’an —locurile de joacă de acolo erau fantastice. Ne-am jucat cu fluturașul și am alergat după o roată de metal pe care o învârteam cu un băț și ne-am jucat Diabolo (nu pot să explic că e prea lung) și am sărit coarda.
Cea mai interesantă zi: 14 noiembrie, când am descărcat Civilization V de la App Store și am stat toată noaptea ca să fiu sigură că încă se mai descarcă.
Numărul de cuvinte pentru ținta de 1,6 milioane de cuvinte: 228 000.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu