Vizitând Capitala Marii Britanii

Oooo, cât suntem de răzgâiați! 

După atâtea luni pe drum, ne plângem de nesomn, n-am dormit confortabil în autobuz. Ca și cum toate autobuzele ar trebui să aibă scaune care se înclină și cu coviltir să-ți protejeze fața, ca și în Japonia! Răzgâiați sau nu, abia ne târâm spre hostel, unde aflăm că nu putem intra în cameră până la ora 3. Arată ca una de la cămin...În fond, trebuie să ne încadrăm în buget, e bună ș-așa.

După ce ne-am refăcut cât de cât rezervele de somn, ne-am dus să ne luăm fetele de la aeroport: vesele că suntem din nou împreună, triste că nu au primit ștampilă în pașaport.  

Au adus covrigi!

Și au vorbit, tot drumul până acasă, și acolo au mai tras o vorbă!

Dar n-avem timp de chestii d-astea, noi avem un program strict, direcția Biblioteca Britanică să vedem Magna Carta și alte lucruri. Sunt păzite într-o cameră specială, cu lumini speciale și fără dreptul de a fotografia iar noi am petrecut timpul întorcând paginile electronice ale jurnalului lui Leonardo da Vinci sau Istoriei Angliei scrisă de Jane Austin la vârsta de 13 ani. În alte vitrine puteam să vedem Biblia tipărită de Gutenberg, Coranul, ceva suluri hinduse, hărți vechi, de dinainte de Columb, și ciorna cântecului „A Hard Day’s Night” de Beatles. Din Magna Carta, faimosul document care limita pentru prima oară drepturile regelui, mai sunt valabile doar trei articole. Ieșind din cameră, era un zid întreg cu rame, toate expunând timbre.

Timbrul "Capul de bour" de 81 de parale

În ziua următoare ne-am dus din nou la aeroport, de data asta să luăm bunicii. Nu ne-am văzut cu ei din China și suntem foarte bucuroși să petrecem câteva zile împreună. 

Roșu, galben și albastru, steagul nostru, printre alte steaguri.

Până și metroul e decorat pentru olimpiadă.

Îi prindem în vârtejul nostru și ne ducem la Westiminster Abbey. Ceea ce ar fi putut fi un coșmar dimineața (din cauza mulțimilor) a fost o vizită plăcută și liniștită seara. Biserica era luminată și liniștită. Ileana mergea pe cărări imaginare lungi și întortocheate, ca să nu calce pe morminte (Isaac Newton, Charles Darwin, Lawrence Olivier și mulți alții. Vizităm pe îndelete tot ce e de văzut și chiar ascultăm repetițiile corului.

O serie de statui sportive grațioase decorează orașul.

Curtea interioară de la Westminster Abbey

Big Ben, clădirea parlamentului și  Ferris Wheel

În ziua următoare copiii au fost tratați de bunici cu o vizită la palatul Buckingham, având în vedere că Regina își petrece luna august în altă parte (părinții îl văzuseră în urmă cu doi ani și nu au vrut să repete experiența).

Doar în Marea Britanie!

Apoi, British Museum. 

Stâlpi totemici din Alaska

n sfârșit un loc unde poți să faci poze în interior. Încercăm să urmăm ghidul din cartea lui Rick Steve, așa cum am făcut în urmă cu doi ani, dar acum suntem cinci, iar nu doi, este înghesuială și turul nu e chiar ușor de urmat pe diferite etaje. 

Rossetta Stone cu cele trei scrieri ce au dus la descifrarea hieroglifelor..

Diferite tipuri de lemn folosite pentru construcția unui sarcofag.

Detaliu de basorelief mesopotamian, Vânătoarea de lei.

 I În acest muzeu sunt găzduite frizele Parthenonului, templul dedicat Atenei, de pe Acropole, Grecia. Sunt netezite, majoritatea fețelor sunt erodate sau sparte, dar uitându-te la ele, simți că parcă ar fi oprite momentan, ca și un stop-cadru, și că ar continua să se miște, dacă ar fi lăsați. 

Acum este o problemă: grecii își vor frizele înapoi, sunt patrimoniul lor; britanicii spun că le-au salvat de la un dezastru sigur, le-au conservat și au posibilități mai bune. În Grecia trebuie să plătești ca să vizitezi Acropole, British Museum e gratis. Care ar fi cea mai bună soluție?

Și în următoarea zi suntem primii la coadă la Turnul Londrei, să vedem bijuteriile coroanei. Bunicii sunt puși în temă, sunt gata de alergat și să nu acorde atenție nici unei distracții,  

intrăm în clădire și... suntem blocați de un grup mare de olimpici! Din fericire aveau un ghid cu ei, care trebuia să le vorbească și să le arate tot felul de lucruri, foarte importante dacă nu le-ai mai văzut niciodată, așa că îi depășim și avem toate coroanele numai pentru noi (dacă nu socotim și pe yeomen, gardienii din Turnul Londrei). Nu sunt tot atât de vechi precum alte coroane regale, Oliver Cromwell a dat ordin să fie topite, totuși, sunt frumoase. Pe lângă ele erau tăvi și vase speciale pentru băuturi, castroane, făcute din aur solid, atât de mult aur, încât părea kitsch.

Apoi ne-am plimbat prin castel, am văzut Turnul Alb cu expoziția de armuri, și ne-am plimbat pe zid.

Următorul obiectiv turistic era în apropiere, am luat autobuzul etajat.

St. Paul: am vizitat fiecare colțișor de la parter, 

 am admirat "Mama și copilul" a lui Henri Moore,

 subsolul cu toate mormintele (lordul Nelson), am șoptit în cupola interioară, ne-am cățărat pe scările  înguste, aproape claustrofobice, pentru a fi deasupra cupolei exterioare și a avea o priveliște de ansamblu.

L-am întrebat pe pastor, de ce au icoane ortodoxe în biserica lor anglicană. Mi-a spus că St. Paul se vrea o biserică internațională, ar vrea ca toată lumea să se simtă inclusă, doar au avut slujba de comemorare a unui musulman, nu sunt bucuroasă că am găsit aici icoane?

Poza e de fapt de la aeroport, dar ilustrează dorința lor de a include pe toată lumea.

Ultima zi ne-am dus la Galeria Națională unde fiecare și-a urmat interesele, mergând în ritmul lui/ei, să vadă lucrurile care îl/o interesează pe el/ea. Creierul meu e în grevă, refuză să mai primească vreo informație pe care trebuie să o și reproducă, așa că doar mă uit, căutând acel ceva care să-mi atragă privirea, acea artă originală și atunci, doar atunci, să mă uit la numele autorului.

Pst, pssst, scoală-te!

Restul amiezii l-am petrecut cu bunicii în Trafalgar Square, uitându-ne la paralimpics pe un ecran uriaș.

Îmi aduc aminte vag atunci când au început, ca jocuri olimpice pentru oamenii cu handicap. E prima oară când mă uit. Și sunt impresionată: volei șezând, pentru cei care au probleme de genunchi sau gleznă, sau un joc cu mingea pentru orbi, în care trebuie să audă direcția mingii, pe lângă ciclism cu o mână sau un picior lipsă, baschet din cărucior cu rotile și tot așa. Realizez că sunt mulți oameni tineri cu handicapuri fizice și mă întreb dacă are vreo legătură cu războaiele. Și mulți sunt din așa numitele țări din prima lume și nici unul din țările lumii a treia. Asta este o realitate de care mulți oameni normali nu sunt conștienți... În urmă cu douăzeci și doi ani această piață era liberă de comerț și reclame. Cu doi ani în urmă am fost impresionată în mod negativ de uriașul podium care bloca vederea către coloana lui Nelson și leii ei. Dar acum mi s-a încălzit sufletul, uriașul ecran unește oamenii ce mă înconjoară. Văd o fetiță cu sindromul Down, o femeie într-un cărucior cu rotile, turiștii și londonezii fluturând steaguri britanice, aplaudând și strigând urale pentru fiecare succes, indiferent din ce țară.

Londra! Nu mai e de mult un oraș doar al londonezilor, ci unul cosmopolit, cu turci, greci, italieni. La hostel am observat un grup de tineri la cină. Nu puteam să-mi dau seama din ce țară erau. Vorbeau în germană. Apoi doi au început în franceză. Un altul s-a adăugat grupului, vorbind în portugheză și ceilalți îl înțelegeau! Presupun că toți știau engleză. Mă întreb ce șanse are aici un american?

Mai sunt multe de văzut aici, dar trebuie să lăsăm ceva și copiiilor să descopere de unii singuri, dacă așa vor vrea să facă.

Good bye London! La revedere!

F'aite gu Alba!

Ciamar a tha thu! (chemăr a ha-u). În galeză înseamnă ce mai faci. Iar titlul se traduce „Bun venit în Scoția” dar nu știu cum se pronunță.

Ciulinele, floarea națională

Suntem doar noi cu Ioan, fetele sunt la tabără în SUA. Dubai-Londra, Londra-Edinburgh, un autobuz, un tren, o mașină mică și suntem în sufrageria lui Valerie, unde am închiriat o cameră, bem ceai și tăifăsuim. Se pare că 18 C este o căldură tropicală pentru Scoția, prea cald.

Deși am dormit bine peste noapte, nu ne putem hotărâ, în ce parte să o luăm, ce să vizităm mai întâi. Edinburgh ( pronunțat cu multă dragoste de scoțieni ca și Edinbura) este ticsit de oameni din cauza festivalului anual. Sunt evenimente la fiecare monument sau clădire, inclusiv în stradă. Râuri de oameni se revarsă pe străzile pietruite. Curgerea lor lină este împiedicată de ploaia capricioasă, ce pare să aleagă doar oamenii nepregătiți. Noi avem pelerine de plastic: când le purtăm, nu plouă, cum le scoatem, ne face fleașcă.

Facem niștepoze cu un scoțian îmbrăcat în costumul complet și cântând la cimpoi. Am vrea să vizităm castelul, dar ar trebui să stăm cel puțin o oră la coadă să luăm bilete. Ar fi mult mai ușor să le luăm pe internet și să ni le ridicăm a doua zi. Așa că ne ducem la muzeul Scoției.

Cred că ăsta i-a servit drept inspirație lui J.K.Rowling...un cufăr cu 14 încuietori.

Știi, sunt zile și zile. Nu ne puteam da seama unde începe expoziția, pentru că muzeul începea cu o jumătate de nivel deasupra intrării noastre (unde erau exponate). „Noi scoțienii făceam așa” este fraza de început pentru multe exponate. Prezentarea era frumoasă, atractivă, coezivă, dar.... PREA MULTĂ INFORMAȚIE! Am fi putut să vizităm zile în șir ca să absorbim tot ce aveau ei de prezentat. Îmi dau seama că sunt obosită, poate m-am lovit de faimosul zid, de care se lovesc toți călătorii de lungă durată. Aș putea să mă așez și să-mi plâng de milă. Sau aș putea să accept oboseala, să mă gândesc că mai sunt doar cinci luni și apoi voi fi din nou acasă, unde o să am toate lucrurile familiare și același program, tot timpul. Ei bine, hai să ne bucurăm de lunile astea!

Măcar unii dintre noi s-au distrat.

În ziua următoare este senin pentru 4 ore în șir! Suntem primii la coadă la castel să vedem bijuteriile coroanei, cele scoțiene.  

Vedere cu castel și priveliștea din el, parțială.

Doar unul din turnuri.

Iată ce am învățat despre Scoția și oamenii ei: că le dădeau de furcă romanilor, Hadrian a făcut și un zid ca să-i țină la distanță. Erau câteva triburi, unele vorbind galeza, care la un moment dat s-au unit iar în focul bătăliei strigau ”Albannaich!”, adică ”Scoțieni!” Când britanicii au început să fie destul de puternici, s-au hotărât să se unească cu ei, cu condiția să-și păstreze coroana și deci titulatura de regat. Și de aia putem să vedem aici, și nu la Londra: o coroană, un sceptru și o sabie ( nu putem să facem fotografii la cele reale, ci doar la cele din metal pentru a fi pipăite de orbi).

Castelul în sine e mic și nu prea interesant. E o expoziție despre Regimentul Regal, format din rămășițele altora, unde am aflat că după uniune, scoțienii puteau să poarte kilt și să vorbească galeza doar dacă erau în armată. Așa că s-au înscris în număr mare, pentru a-și păstra identitatea.

Mihai tot căuta un muzeu anume, lăudat de ghid. Unul despre război, unde exponatele sunt prezentate într-un mod interesant. Cum am intrat ne-am uitat la un film (din nou despre scoțieni și cât de curajoși sunt ei în luptă). Uitându-mă la obiecte am văzut cu colțul ochiului cuvântul Mysore. Eu am fost acolo, am văzut noul palat! Am citit explicația, cum scoțianul l-a omorât pe raja-ul de Mysore și ceea ce era expus fusese luat ca pradă de război. Pot să și văd într-o pictură de pe vremea respectivă cum arată Raja când moare, sabia ce o ținea în mână expusă acum în cutia de sticlă.

„Căci luptăm nu pentru glorie, nici bogăție, nici onoruri, ci doar pentru Libertate, la care nici un om nu renunță, decât odată cu viața.”
Mă întreb câți scoțieni erau lipsiți de libertate în Mysore în 1799.

Mă revolt împotriva războiului, a expansiunii politice și economice. Mă uit în ochii lui Mihai și îmi citesc gândurile. Ieșim imediat. Poate nu putem să facem nimic împotriva războaielor din ziua de azi, dar putem să nu vizităm astfel de muzee. Și o voce mică îmi zumzăia în creier, întrebându-mă câte din expozițiile pe care le-am văzut în câte muzee am vizitat sau aș vrea să vizitez sunt de fapt luate prin violență din locul de origine?

Ne plimbăm pe străzile pline de performeuri și mulțimile atrase de ei.

„Muzeul copilăriei” a început ca o pasiune care a crescut prea mare pentru o singură clădire și acum ocupă două și un total de cinci etaje. Cu evoluția societății, părinții au început să aibă o viață care nu includea și creșterea copiiilor lor, și au apărut obiecte pentru îngrijirea lor: biberonul cu tetina de cauciuc, căruciorul ( pentru plimbări lungi, aerul proaspăt face bine la plămâni), primele încercări de lapte praf. Apoi mergătoare, jucării grupate pe vârste, sau pentru băieți sau fete, majoritatea din țările de cultură europeană, dar și de pe alte continente (păpuși din Japonia sau Africa).

Ne-am terminat ultima zi în oraș la Galeria Națională unde am admirat picturi și tapiserii scoțiene.

Apoi am închiriat o mașină și ne-am plimbat prin Highlands (Hailends, țările înalte). Am început cu Oban, un orășel cochet cu castelul Doneli și o clădire asemănătoare cu Colosseum sus pe deal. 



Un bătrânel din muzeul războiului și păcii ne-a spus că dacă vedem un nor deasupra insulelor (vis-a-vis de muzeu, în golf) o să plouă. 

Dacă nu putem vedea insulele, înseamnă că deja plouă. Vremea obișnuia să fie un subiect de conversație. Cea din Scoția poate să-i țină ocupați pe oameni pentru multă vreme. Să spunem că e înnorat, nu ca o pătură, ci așa cu nori pufoși, care abia se formează, rostogolindu-se peste dealuri în vale, umbrind casele, stropind pe strada asta, dar nu pe cea cu zece metri mai încolo. O pală de vânt împrăștie norii, soarele strălucește, făcând să sclipească totul și un curcubeu să apară. Câteva secunde mai târziu, totul e cum a fost mai înainte. Nimeni nu vine în Scoția pentru vreme.

De aici am condus mai departe, spre insula Skye și pe drum ne-am oprit la Loch Ness care arăta ca un lac mare și liniștit. Nessie n-a ieșit să ne salute.

Pe insula Skye am condus de colo colo, bucurându-ne de priveliști, sălbatice și neîngrădite punctate ici-colo cu grădini perfect aranjate și case colorate.

Kilt Rock

Bătut de vânt.

Nu puteam să părăsim Scoția fără să mai vedem un castel.

Castelul Eilean Donan, doar am făcut poze.

 Fiecare clan are unul, “acasă” pentru toți ce-și au obârșia aici. Castelul Dunvegan locuit în continuu pentru 800 de ani de către McLeod (Măclaud) a fost alegerea noastră. Ioan a trebuit să caute chei ruginite ca să poată răspunde la întrebările unui chestionar. „Cu ce culoare a fost reparat Steagul Zânei?” „ Mama, în carte scrie că a fost cusut cu galben, dar aici arată roșu. Care e?” Până la urmă a răspuns bine la toate cheile și a primit o insignă. Tapaidh leat! (tap-ă-lot) Mulțumim!

Încercăm să capturăm castelul Dunvegan, dar poarta ruginită își face datoria.

Doar o noapte pe autobuz ne desparte de Londra și fetele noastre. Așteptăm la coadă la poarta G în loc de F cum e anunțat pe panou. Autobuzul de la poarta F merge în altă parte. În fața noastră e un grup de indieni, vorbind și ajutându-se unii pe alții. Peste bolboroseala generală se ridică o voce plângăreață „Dar am stat la coadă de la ora nouă. Pe panou scrie poarta F!” Pe scurt era o fată care nu mai putea să prindă autobuzul nostru pentru că nu stătuse la coada corectă, pentru că ei schimbaseră porțile. Controlorul de bilete a început și el să ridice vocea, încercând să transmită că nu e treaba lui să-i rezolve problema. Se mai ciondăne pentru câteva minute, apoi unul din indieni pleacă din grup pentru a-i spune controlorului să nu vorbească în felul ăsta cu ea. Din pământ din iarbă verde mai apar doi indivizi în uniformă, toți trei concentrându-se pe indian, voci ridicate, mâinile pe el, gata să-l pună la pământ „Tu ce te bagi?” „Ea vine de unde vin și eu! Cineva trebuie să o ajute!” Ooooo, ce cavaler! Mă uit la fată, pierdută și obosită, fără puterea de a cere să fie mutată în coada noastră în față. E asiatică 100%! Mă întreb cum ar fi rezolvat  ofițerii de la metroul japonez situația asta....

Te urmărim!
Dacă nu știi ce e asta, răspunsul este la sfârșitul blogului.

Șapte nopți, opt zile, un oraș vechi și modern, străzi înguste, istorie pe centimetru pătrat, cătune liniștite, mic dejunuri copioase, peste tot steagurile albastre cu crucea albă a Sfântului Andrei și semne ale identității scoțiene.

Haggis, chestia rotundă maro, este o mâncare tradițională, gustoasă și grea, făcută din oaie.

Beana cleibh Alba! (biana claib) La revedere Scoția!

Și răspunsul este: ochi de pisică pe drum, ce țin mașinile pe bandă.