Vizitând Capitala Marii Britanii

Oooo, cât suntem de răzgâiați! 

După atâtea luni pe drum, ne plângem de nesomn, n-am dormit confortabil în autobuz. Ca și cum toate autobuzele ar trebui să aibă scaune care se înclină și cu coviltir să-ți protejeze fața, ca și în Japonia! Răzgâiați sau nu, abia ne târâm spre hostel, unde aflăm că nu putem intra în cameră până la ora 3. Arată ca una de la cămin...În fond, trebuie să ne încadrăm în buget, e bună ș-așa.

După ce ne-am refăcut cât de cât rezervele de somn, ne-am dus să ne luăm fetele de la aeroport: vesele că suntem din nou împreună, triste că nu au primit ștampilă în pașaport.  

Au adus covrigi!

Și au vorbit, tot drumul până acasă, și acolo au mai tras o vorbă!

Dar n-avem timp de chestii d-astea, noi avem un program strict, direcția Biblioteca Britanică să vedem Magna Carta și alte lucruri. Sunt păzite într-o cameră specială, cu lumini speciale și fără dreptul de a fotografia iar noi am petrecut timpul întorcând paginile electronice ale jurnalului lui Leonardo da Vinci sau Istoriei Angliei scrisă de Jane Austin la vârsta de 13 ani. În alte vitrine puteam să vedem Biblia tipărită de Gutenberg, Coranul, ceva suluri hinduse, hărți vechi, de dinainte de Columb, și ciorna cântecului „A Hard Day’s Night” de Beatles. Din Magna Carta, faimosul document care limita pentru prima oară drepturile regelui, mai sunt valabile doar trei articole. Ieșind din cameră, era un zid întreg cu rame, toate expunând timbre.

Timbrul "Capul de bour" de 81 de parale

În ziua următoare ne-am dus din nou la aeroport, de data asta să luăm bunicii. Nu ne-am văzut cu ei din China și suntem foarte bucuroși să petrecem câteva zile împreună. 

Roșu, galben și albastru, steagul nostru, printre alte steaguri.

Până și metroul e decorat pentru olimpiadă.

Îi prindem în vârtejul nostru și ne ducem la Westiminster Abbey. Ceea ce ar fi putut fi un coșmar dimineața (din cauza mulțimilor) a fost o vizită plăcută și liniștită seara. Biserica era luminată și liniștită. Ileana mergea pe cărări imaginare lungi și întortocheate, ca să nu calce pe morminte (Isaac Newton, Charles Darwin, Lawrence Olivier și mulți alții. Vizităm pe îndelete tot ce e de văzut și chiar ascultăm repetițiile corului.

O serie de statui sportive grațioase decorează orașul.

Curtea interioară de la Westminster Abbey

Big Ben, clădirea parlamentului și  Ferris Wheel

În ziua următoare copiii au fost tratați de bunici cu o vizită la palatul Buckingham, având în vedere că Regina își petrece luna august în altă parte (părinții îl văzuseră în urmă cu doi ani și nu au vrut să repete experiența).

Doar în Marea Britanie!

Apoi, British Museum. 

Stâlpi totemici din Alaska

n sfârșit un loc unde poți să faci poze în interior. Încercăm să urmăm ghidul din cartea lui Rick Steve, așa cum am făcut în urmă cu doi ani, dar acum suntem cinci, iar nu doi, este înghesuială și turul nu e chiar ușor de urmat pe diferite etaje. 

Rossetta Stone cu cele trei scrieri ce au dus la descifrarea hieroglifelor..

Diferite tipuri de lemn folosite pentru construcția unui sarcofag.

Detaliu de basorelief mesopotamian, Vânătoarea de lei.

 I În acest muzeu sunt găzduite frizele Parthenonului, templul dedicat Atenei, de pe Acropole, Grecia. Sunt netezite, majoritatea fețelor sunt erodate sau sparte, dar uitându-te la ele, simți că parcă ar fi oprite momentan, ca și un stop-cadru, și că ar continua să se miște, dacă ar fi lăsați. 

Acum este o problemă: grecii își vor frizele înapoi, sunt patrimoniul lor; britanicii spun că le-au salvat de la un dezastru sigur, le-au conservat și au posibilități mai bune. În Grecia trebuie să plătești ca să vizitezi Acropole, British Museum e gratis. Care ar fi cea mai bună soluție?

Și în următoarea zi suntem primii la coadă la Turnul Londrei, să vedem bijuteriile coroanei. Bunicii sunt puși în temă, sunt gata de alergat și să nu acorde atenție nici unei distracții,  

intrăm în clădire și... suntem blocați de un grup mare de olimpici! Din fericire aveau un ghid cu ei, care trebuia să le vorbească și să le arate tot felul de lucruri, foarte importante dacă nu le-ai mai văzut niciodată, așa că îi depășim și avem toate coroanele numai pentru noi (dacă nu socotim și pe yeomen, gardienii din Turnul Londrei). Nu sunt tot atât de vechi precum alte coroane regale, Oliver Cromwell a dat ordin să fie topite, totuși, sunt frumoase. Pe lângă ele erau tăvi și vase speciale pentru băuturi, castroane, făcute din aur solid, atât de mult aur, încât părea kitsch.

Apoi ne-am plimbat prin castel, am văzut Turnul Alb cu expoziția de armuri, și ne-am plimbat pe zid.

Următorul obiectiv turistic era în apropiere, am luat autobuzul etajat.

St. Paul: am vizitat fiecare colțișor de la parter, 

 am admirat "Mama și copilul" a lui Henri Moore,

 subsolul cu toate mormintele (lordul Nelson), am șoptit în cupola interioară, ne-am cățărat pe scările  înguste, aproape claustrofobice, pentru a fi deasupra cupolei exterioare și a avea o priveliște de ansamblu.

L-am întrebat pe pastor, de ce au icoane ortodoxe în biserica lor anglicană. Mi-a spus că St. Paul se vrea o biserică internațională, ar vrea ca toată lumea să se simtă inclusă, doar au avut slujba de comemorare a unui musulman, nu sunt bucuroasă că am găsit aici icoane?

Poza e de fapt de la aeroport, dar ilustrează dorința lor de a include pe toată lumea.

Ultima zi ne-am dus la Galeria Națională unde fiecare și-a urmat interesele, mergând în ritmul lui/ei, să vadă lucrurile care îl/o interesează pe el/ea. Creierul meu e în grevă, refuză să mai primească vreo informație pe care trebuie să o și reproducă, așa că doar mă uit, căutând acel ceva care să-mi atragă privirea, acea artă originală și atunci, doar atunci, să mă uit la numele autorului.

Pst, pssst, scoală-te!

Restul amiezii l-am petrecut cu bunicii în Trafalgar Square, uitându-ne la paralimpics pe un ecran uriaș.

Îmi aduc aminte vag atunci când au început, ca jocuri olimpice pentru oamenii cu handicap. E prima oară când mă uit. Și sunt impresionată: volei șezând, pentru cei care au probleme de genunchi sau gleznă, sau un joc cu mingea pentru orbi, în care trebuie să audă direcția mingii, pe lângă ciclism cu o mână sau un picior lipsă, baschet din cărucior cu rotile și tot așa. Realizez că sunt mulți oameni tineri cu handicapuri fizice și mă întreb dacă are vreo legătură cu războaiele. Și mulți sunt din așa numitele țări din prima lume și nici unul din țările lumii a treia. Asta este o realitate de care mulți oameni normali nu sunt conștienți... În urmă cu douăzeci și doi ani această piață era liberă de comerț și reclame. Cu doi ani în urmă am fost impresionată în mod negativ de uriașul podium care bloca vederea către coloana lui Nelson și leii ei. Dar acum mi s-a încălzit sufletul, uriașul ecran unește oamenii ce mă înconjoară. Văd o fetiță cu sindromul Down, o femeie într-un cărucior cu rotile, turiștii și londonezii fluturând steaguri britanice, aplaudând și strigând urale pentru fiecare succes, indiferent din ce țară.

Londra! Nu mai e de mult un oraș doar al londonezilor, ci unul cosmopolit, cu turci, greci, italieni. La hostel am observat un grup de tineri la cină. Nu puteam să-mi dau seama din ce țară erau. Vorbeau în germană. Apoi doi au început în franceză. Un altul s-a adăugat grupului, vorbind în portugheză și ceilalți îl înțelegeau! Presupun că toți știau engleză. Mă întreb ce șanse are aici un american?

Mai sunt multe de văzut aici, dar trebuie să lăsăm ceva și copiiilor să descopere de unii singuri, dacă așa vor vrea să facă.

Good bye London! La revedere!