Wien, Osterreich

Guten tag! 

Salut, suntem în Viena. De la aeroport luăm trenul. Nu este nici o opreliște, nimic nu împiedică fluxul oamenilor în a veni și pleca. La intrarea în stație sunt două cutii unde ne ștampilăm singuri biletele. Este responsabilitatea noastră. Trenul este lat și are uși care nu se deschid automat (ceea ce face să fie o călătorie liniștită). Mihai se întreabă dacă o să ne dăm seama cum să le deschidem, dar era chiar simplu, trebuia să tragem de mâner.

În stație suntem întâmpinați de Alina, verișoara noastră. Locuiește aici cu Victor, fiul ei de 9 ani. Deși am tot auzit povești despre el, acum e prima oară că îl vedem (doar Mihai l-a văzut cu câțiva ani în urmă). Curiozitatea e mare de amândouă părțile. Ora 10:30 noaptea. Ne spune bună și după ce se uită bine la noi, se duce direct în pat. La 6:30 dimineața se scoală să meargă la școală. Noi stăm până târziu și mâncăm și vorbim și mâncăm, în stil românesc. 

Asta s-a întâmplat în seara următoare: rață, găluște și varză roșie

Prima zi o luăm încet. După un mic dejun întârziat, adulții și Ileana merg la plimbare, lăsându-i pe băieți să se joace Lego, supravegheați de Maria. 

Ricșe moderne, dar tot nu m-aș sui în ele.

Vrem să avem un prim contact cu orașul, cu clădirile vechi, albe, curate, cu linii simple. La parter au restaurante sau cofetării, ceva mese și scaune, sub umbrele colorate.

Clienții pot să vadă cum sunt produse prăjiturile, în timp ce le mănâncă.

Toată lumea e îmbrăcată cu grijă, chiar și turiștii (și sunt mulți, din toată Europa și chiar din îndepărtata Asie).

Vizităm catedrala Sf. Ștefan, cu fațada acoperită de schele. Specialiștii încearcă să găsească un tratament pentru bacteria care îi întunecă pietrele. Cu toți turiștii care se plimbă de colo-colo, făcând fotografii, nu mai seamănă cu un loc de rugăciune.

Mergem spre palat

În fața Hofburg-ului au găsit ruine romane.

 și de acolo spre Operă.

Ne terminăm seara la “Haus der Musik”, casa muzicii, un muzeu interactiv despre sunet, sistemul auditiv și cum interpretează creierul mesajele, limitele.

Granule de nisip peste care trece sunetul.

Batonul lui Strauss și ale altor celebri dirijori.

 Am putut să și compunem muzică, aruncând cu niște zaruri muzicale

 sau suprapunând diferite sunete [din mediu (stradă, plajă), omenești (strănut, râs, plâns) cu alte linii melodice]

 sau chiar să conducem orchestra filarmonică cu un baton magic. Pe ecran puteam vedea muzicienii așteptând semnalul nostru. Ne puteam alege una din șase piese muzicale celebre și apoi trebuia să mișcăm bagheta. Muzicienii urmau mișcările noastre cântând mai repede sau mai încet. Șmecheria era să miști batonul în ritmul real al melodiei.  

Altfel, erau expoziții informative despre Mozart, Beethoven, Haydn, Schubert, Mahler cu obiecte din perioada vieții lor.

Cărticelele cu șnur sunt de fapt carnete de dans. Bărbații invitau fata la dans, iar ea se uita să vadă ce dansuri are valabile. Dacă el prefera polka sau mazurca sau valsul, îi scria numele acolo.

A doua zi, deși am vrut să pornim ceva mai devreme, tot pe la 11 ne-am mobilizat să vizităm palatul.

Nu noi am făcut-o!

Hofburg era rezidența de iarnă a familiei imperiale, acum un muzeu în cea mai mare parte a timpului și loc pentru recepții oficiale.

Calul și trăsura aduc nostalgii trecute, dar și mirosuri pestilențiale.

Începe într-un mod inedit: cu bucătăria și vasele ei. Chiar și acum, când ne gândim la cine oficiale, avem tendința să ne gândim doar la oamenii care participă, fără să acordăm nici o importanță obiectelor de pus pe masă și aranjamentelor.  

Fiecare invitat își avea setul lui de tacâmuri (făcut din argint frumos modelat), câte unul pentru fiecare din cele 10 până la 20 de feluri de mâncare, cu setul lui de pahare (pentru fiecare fel de vin ce însoțește mâncarea) dimpreună cu sticlele de vin și carafele de apă.

Farfuriile erau tot din argint, ca și platourile și alte vase de servit. Atâtea vase! Doar imaginează-ți câți oameni trebuiau să mânuiască lucrurile astea, să le lustruiască, să le acopere cu șervețele ornamentale, să le care încărcate cu mâncare și tot așa. 

Cine lucra sub supravegherea cui.

Arta pe cale de dispariție a șervețelelor.

Era de asemenea și un set de 12 vase de aur, doar pentru familia imperială. și asta era doar o parte, cea obișnuită, pentru că celelalte au fost topite pentru a finanța războaiele cu Napoleon. 

Expoziția continua cu candelabrele de bronz aurit pe tăvi cu oglindă (ca să reflecte lumina lumânărilor)

 și vase de porțelan (fiecare o bijuterie în sine, cu margini ca de dantelă și culori deosebite și aurite).

Tot e bine că nu aveau două seturi, unul pentru aici și altul pentru Schoenbrun, palatul de vară. Împachetau lucrurile în cuferele lor și le mutau.

Își puteau permite să facă toate astea impunând taxe grele. Dar în Joia Mare familia imperială spăla picioarele a 12 oameni săraci, împărăteasa la 12 femei sărace, le dădeau o masă bună și-i trimitea acasă cu o cană de bere cu sigiliul imperial, făcută din argint. Poate credeau că în felul acesta își îndeplineau datoria creștină.

Partea a doua a muzeului combina apartamentele imperiale cu povestea lui Sissi, ultima împărăteasă a Austro-Ungariei. O femeie foarte frumoasă, își petrecea zilnic două ore la coafor (între timp învăța o limbă străină franceza, engleza, maghiara și greaca), îi plăceau sporturile (avea în camera ei inele și spaliere pentru gimnastică, a învățat scrima și călăria), avea grijă de persoana-i proprie prin diete și igienă personală ( a introdus baia modernă imediat ce tehnologia i-a permis). Era timidă și nu-i plăcea eticheta de la curte, așa că își petrecea foarte mult timp în diferite proiecte. A fost asasinată de un nebun, care voia să omoare pe altcineva, dar pentru că și-a schimbat traseul, ea a fost victima. Camerele lor erau chiar simple și fără brizbizuri, comparate cu  cele ale lui Napoleon la Fontainbleau sau Louis la Versailles.

Mihai a continuat programul cultural și la alte muzee, restul familiei a mers spre casă și l-am întâlnit mai târziu la restaurant (unde aveam rezervare!) Copiii au mâncat șnițel vienez, iar noi am împărțit cu Alina un stelze, un picior de porc fript servit cu muștar și hrean ras proaspăt.

Mai pune și niște bere, chelneri în pantaloni scurți de piele, chelnerițe în rochii tradiționale și îți faci o idee.

A treia zi Mihai s-a dus de unul singur să viziteze muzeul cu bijuteriile regale precum și alte muzee (care nu erau în planul lui inițial, dar pentru că era singur, a putut să facă ce l-a tăiat capul) în timp ce noi am stat acasă și ne-am jucat și am vorbit.

Seara am avut evenimentul măreț, ne-am dus la Operă, să vedem “Elixirul Dragostei” de Donizetti. Fetele erau fericite că s-au îmbrăcat frumos (având aceeași măsură cu Alina, ea a fost foarte drăguță și le-a împrumutat șaluri, rochie și sandale). La operă nu este o ținută impusă, dar mulți oameni aleg să se îmbrace cât mai bine (am văzut o japoneză îmbrăcată în chimono, cu coafura tradițională și machiaj). Noi, îmbrăcați în tricourile și pantalonii noștri, aceeași cu care ne-am târât prin peșterile Madagascarului, ne-am amestecat cu ceilalți turiști cu bilete în picioare, la balcon.

Ca să fie clar: oamenilor le plac lucruri diferite. Copiii noștri se plângeau când trebuiau să asculte operă sau muzică simfonică. Victor, a pus câteva întrebări, a ascultat cu atenție povestea înainte de spectacol și a stat lipit de genunchii mamei lui tot spectacolul. La sfârșit a declarat că i-a plăcut, foarte mult, și că mai vrea să meargă.

Toată experiența, atmosfera, luminile, oamenii ce beau șampanie, ariile urmate de aplauze entuziasmate, “Bravo!”-urile strigate din toți plămânii, aplauzele ritmice pentru a chema artiștii, toate m-au făcut să realizez că mi-a fost dor de viața asta.

Ultima zi a venit mult prea repede. Dimineața i-am spus la revedere lui Victor (care trebuia să se ducă la școală), am făcut bagajele și am plecat rapid spre muzeul din palatul Belvedere, unde aveau o expoziție Gustav Klimt. E interesant să observi acele mici schimbări ce vor conduce spre nerespectarea abruptă și surprinzătoare a canoanelor artei.

Astea au  fost singurele Klimt pe care am putut să le fotografiem.

Grăbindu-ne spre casă mergeam pe partea stângă a drumului, chiar ne-am și ciocnit de cineva. “Turiști!” îmi spun, “nu știu pe care parte a drumului să meargă!” Apoi îmi dau seama că eu sunt cea care greșește... și doar acum 9 luni am avut primul contact de lungă durată cu condusul pe partea cealaltă a drumului. După Japonia, India, Noua Zeelandă, Australia, Africa de Sud și Marea Britanie, e timpul să mă reîntorc la normalul meu, să merg și să conduc pe partea dreaptă a drumului.

Vielen dank Alina und Victor! (încerc să urmez exemplul lui Victor și să îmi îmbunătățesc caligrafia)

Mii de mulțumiri Alina și Victor, pentru găzduire, mâncăruri delicioase (mămăliga cu brânză la cuptor o s-o țin minte!), pentru timp și tăinuit. Ne-am simțit ca acasă!

Auf wiedersehen, Wien! (auf vidărzen)

La revedere Viena!

Acesta este Mormântul "Jefuitorului" Necunoscut (Soldatului Rus)