Maria: Cești de ceai, opera și Kinder

Maria: Cești de ceai, opera și Kinder din 7 septembrie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2020 

Am un prieten care în mod frecvent îmi dă tot felul de indicii pentru călătoria noastră.

Cel care-mi place cel mai mult e ăsta, despre Noua Zeelandă:

„Uită-te după hobiți!“

Când l-am întrebat despre Viena, mi-a dat acest răspuns:

„Viena… singura persoană de acolo despre care știu că e celebră e Wolfgang Amadeus Mozart. Știai că sora lui era la fel de bună ca și el (dacă nu și mai bună)?“

Sau după mame care fotografiază hidranți.

Să fiu cinstită, știam cam aceleași lucruri (atâta timp cât citești doar prima propoziție de mai sus). Mai mult de atât Tata mi-a spus că atunci când era mic, bunicul lui i-a spus că bugetul pentru artă al Vienei era mai mare decât cel al celui pentru război.

Eu cred că asta arată o bună guvernare.

Și, peste astea, știam că verișorul meu Victor și mama lui lo cuiesc în Viena și că vom locui la ei pentru patru zile.

Sunt foarte mulțumită că am un tată care este dispus să citească istorie și să caute locuri pe care să le vizităm și toate alea. Dacă ar fi după mine aș învăța un pic de germană, cât să mă descurc, aș ajunge în Viena fără nici o idee, m-aș caza la un hostel (poate mi-aș face o rezervare?) și apoi i-aș întreba pe localnici (într-o germană sacadată, foarte prost vorbită), ce pot să vizitez pentru o jumătate de zi sau cam așa ceva.

Până la urmă se pare că să vezi Viena în 5 zile e chiar suficient. Poate că mie mi-ar lua vreo zece, pentru că eu aș face toate lucrurile foarte încet și probabil că m-aș plimba și prin împrejurimi să văd și restul Austriei, cu bicicleta sau mai știu eu ce.

De fapt ar fi chiar interesant….dar nu despre asta e vorba.

Primul lucru pe care l-am aflat despre călătoria la Viena este că majoritatea oamenilor nu coboară unde trebuie pentru că nu știu cum să deschidă ușile de la tren. Tata ne-a dat voie să lovim cu piciorul, cu pumnul și cu ce vrem noi ca să le facem să se deschidă.

Ce drăguț din partea lui. Dar n-am putut să o facem, pentru că ușile au fost deschise de un călător obișnuit și noi l-am urmat în liniște, fără să lovim nimic nici cu piciorul nici cu pumnul.

Am mâncat mâncare românească…

Aceasta este mâncare nemțească. Dar e o poză frumoasă de toată lumea.

Am vorbit în românește…

Și , cel puțin eu, cred că am început din nou să gândesc în românește.

Dar, să vorbim despre lucrurile de interesante pentru călători.

Se pare că sunt două lucruri ce trebuiesc văzute neapărat în Viena (știu asta pentru că pentru două locuri de vizitat Tata a fost absolut ferm în privința ieșitului din casă)

Palatul Hofburg.

Și Opera.

Și mai important, în palatul Hofburg, expoziția de argintărie și muzeul Sisi.

Personal cred că aș fi supraviețuit foarte bine și fără expoziția de argintărie, din moment ce ceea ce am văzut a fost de fapt o crasă punere în spectacol de cât de bogată își dorea familia regală să arate că este. Erau cam cinci furculițe pentru fiecare masă, ca să nu mai spun de formele diferite ale cuțitelor și de faptul că erau din aur sau argint.

Ce rol au toate astea? Statut?

Mi-au plăcut ceștile de ceai.

Dar cam asta e tot ce mi-a plăcut

Altfel, am răsuflat ușurată când am ajuns la muzeul Sisi. Nu aveam voie să facem fotografii, ceea ce e o rușine pentru că erau acolo niște coafuri foarte interesante pe care mi-ar fi plăcut să le copiez (ceea ce e probabil o dorință inutilă, având în vedere că împărăteasa Elisabeta avea un păr până la genunchi sau glezne — depinde pe cine întrebi. Părul Ilenei abia ajunge la umeri). Și aveau și niște rochii foarte frumoase!

Dar, cam pe la mijocul muzeului a început să mă enerveze. Da, a avut și momente grele în viața ei, dar aparent se gândea doar la ea. Și cât de rău se simțea că și-a pierdut libertatea personală măritându-se cu împăratul.

Până la urmă mi-a ajuns, în ciuda faptului că avea rochii frumoase și coafuri pe măsură. Am ajuns să-mi pară răude împărat Franz Josef, care se scula la 4:30 dimineața și lucra de la răsăritul soarelui la apus și chiar și după. Și în plus de asta își iubea familia. Spre deosebire de Sisi care avea poze de poeți prin camerele pe care le folosea mai des, pe când el avea portretele întregii familii.

Tata, nu se știe din ce motive aiurea, tot mai vrea să meargă să vadă și mai multe muzee.

Nu pot să înțeleg de unde are atâta energie pentru astfel de lucruri, pentru că eu nu am. Nu pot să-mi adun un pic de energie nici să mănânc, dacă sunt obosită, dar ce să mai vorbim de un miliard de muzee și să mă și distrez în toate.

Și totuși, asta a făcut Tata pe tot parcursul călătoriei. UNDE E BUTONUL LUI DE OPRIRE? Oricum. Am fost să vedem „L’elisir d’amore“. O operă despre Nemorino care e îndrăgostit de Adina. Adina nu iubește pe nimeni…e cerută în căsătorie de un important militar… și acceptă. Nemorino face rost de o poțiune a dragostei (de fapt vin roșu) de la un șarlatan…și toată lumea trăiește fericită până la adânci bătrâneți. E o operă simpatică.

Ne-am îmbrăcat frumos, notează fusta omniprezentă

Victor, care n-a mai fost niciodată la operă, sărea în sus și în jos și se simțea foarte bine. Cred că i-a plăcut. Cel puțin așa părea. Dar, se pare că îi plac toate lucrurile. Poate chiar și temele pentru acasă.

În ciuda faptului că nu sunt coerentă și nu prezint cinstit Viena, a fost o experiență plăcută. Cu siguranță diferită, uitându-mă la un semn și gândind: „Ooo, știu ce spune!“ apoi uitându-mă la traducere și aflând că scrie cu totul altceva decât crezusem eu.

Apropos „Kinder" înseamnă „copii“ în germană.